25 September, 2013

"Daca cineva trece, trageti!"

December 20, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin La Timisoara, in decembrie 1989, generalul Victor Atanasie Stanculescu a ordonat soldatilor sa traga in multimea care protesta impotriva regimului comunist. Decembrie 1989. Piata Operei din Timisoara, ticsita de lume iesita in strada pentru a-si castiga libertatea

Alt text here

Incorporat in septembrie 1989 ca soldat la regimentul de aviatie de vanatoare de la Timisoara, Alin Ciupala (astazi conf. univ. dr. Facultatea de Istorie - UB), povesteste despre implicarea plutonului din care facea parte in represiunile din decembrie 1989 de la Timisoara.

Batuti in ultimul hal

"Pe 16 decembrie am simtit o tensiune pe care nu ne-o puteam explica, ofiterii nostri erau mai agitati, toate invoirile noastre erau suspendate, dar fara sa ni se dea vreo explicatie. La un moment dat au inceput sa apara zvonuri referitoare la incidente petrecute in Timisoara, fara sa se dea prea multe precizari. Dimineata au inceput sa vina la unitate cadre militare care erau de serviciu in ziua respectiva si care ne spuneau ca, in oras, sunt incidente intre demonstranti si fortele de ordine, militie in primul rand. In jurul pranzului, tin minte ca am fost adunati toti soldatii si toate cadrele militare pe platou si asteptam sa ni se comunice ceva. In momentul acela au aparut doi ofiteri care veneau din oras, batuti in ultimul hal, cu uniformele rupte si care ne-au spus ca cei care iscasera aceste incidente i-au confundat cu militieni, pentru ca uniformele de aviatie erau albastre si semanau cu cele de militie."Elemente huliganice

"A urmat informarea comandantului, care ne-a anuntat ca, in Timisoara, au loc tulburari provocate de elemente huliganice care devasteaza magazinele si care au creat o situatie tensionata si ca este posibil ca noi sa fim trimisi in oras sa restabilim ordinea. Nu ni s-au dat prea multe amanunte. Spre seara am fost incolonati in doua plutoane, ni s-au repartizat arme si munitie de razboi (fiecare dintre noi aveam 120 de gloante de lupta), echipament de lupta. In acel moment ni s-a spus ca elementele huliganice aflate in slujba unei puteri straine, aluziile erau transparente la Ungaria, perturba linistea orasului si ca vom fi trimisi in oras sa actionam pentru restabilirea ordinii. Numai ca n-am ajuns in oras dintr-odata. Inainte de a ajunge in oras i-am asteptat la aeroportul militar pe cei care au sosit de la Bucuresti, delegatia formata din generalii Guse, Stanculescu si Coman; toti acesti oficiali veniti de la Bucuresti aveau rolul de a coordona actiunile represive de la Timisoara. I-am escortat pana in oras si am ramas la Judeteana de partid, unde se stabilise comandamentul represiunii. Am stat acolo sa-i pazim. Deja centrul unde se afla Judeteana de partid fusese degajat de demonstranti. Era foarte multa armata, inclusiv tancuri".

Alt text here

Ordin de tragere

"Ne-am aliniat in fata unui ofiter in uniforma de general care nu s-a recomandat. Era insa foarte distins, foarte calm, un personaj inalt, slab, cu parul grizonat, pe care aveam sa-l vedem cateva zile mai tarziu la televizor in momentul cand au fost difuzate primele secvente de la procesul Ceausestilor. Era generalul Stanculescu. Acesta ne-a dat urmatorul ordin: sa ocupam o alee care ducea in parc si, daca unii incearca sa treaca parcul si sa se indrepte spre judeteana de partid, sa-i somam, iar daca nu se opresc, sa tragem. Si am ramas in acea zona toata noaptea. In schimb, celalalt pluton a fost trimis in oras, la intoarcere unii dintre ei ne-au povestit modul in care au tras in manifestanti. Toata cladirea Judetenei de partid era devastata in totalitate. In cursul zilei de sambata demonstrantii reusisera sa intre in Judeteana de partid devastand tot: usi, mobilier, ferestre. In subsolul Judetenei de partid, eu si cu cativa colegi am descoperit restaurantul cu circuit inchis al activistilor de partid. Daca in toata Romania, in decembrie 1989, era o foamete cumplita, am gasit acolo de la compot de ananas si ciocolata chinezeasca pana la pachete cu carne macra, tigari iugoslave, conserve unguresti, portocale. Militarii au furat tot ce se gasea in acel restaurant. Dimineata se refacuse fatada Judetenei de partid, se plantasera inclusiv brazi."

Unde ne sunt mortii

Alt text here

"Toata propaganda aceasta oficiala a regimului a prins, mai mult sau mai putin. Adica toti colegii mei ar fi dorit sa se faca liniste. Acei "huligani" sa fie arestati, totul sa revina la normalitate.

Eu, personal, m-am gandit ca este o revolta cum se intamplase in Brasov, in 1987. Adica ma gandeam ca va fi o revolta de mica amplitudine, ca totul se va rezolva in cateva zile si ca, intr-adevar, de Craciun vom ajunge acasa. Nu ma gandeam sub nicio forma la evenimentele care au urmat.

Trebuie sa spun ca primele lozinci care s-au strigat in Timisoara acelor zile revolutionare nu s-au referit la caderea comunismului, asta o fost o idee care a aparut ceva mai tarziu. Primele lozinci cereau inlaturarea lui Ceausescu: "JOS CEAUSESCU" si "UNDE NE SUNT MORTII", "DA-TI-NE MORTII INAPOI". Asta s-a strigat la Timisoara. Pe data de 20 decembrie am fost retrasi din oras si, odata cu noi, cea mai mare parte a fortelor armate au fost retrase in cazarma. Noi, cei de la aviatie, dupa 20 decembrie, nu am mai fost adusi in oras. In schimb a inceput nebunia cu teroristii."

Teroristi arabi

"In unitate a inceput aceasta psihoza a teroristilor. Unitatea noastra fiind de aviatie, dispunea de radare proprii. Aceste radare au fost cuprinse in noaptea de 21 spre 22 de ceea ce parea sa fie o invazie de elicoptere. Noi am fost scosi afara si toata noaptea am stat sa ne uitam dupa aceste elicoptere care nu au aparut, ceea ce a creat haosul.

Se vorbea de teroristi arabi care beneficiau de un armament ultrasofisticat, niste lucruri aberante astazi.

Dupa executia lui Ceausescu, lucrurile oarecum s-au mai linistit, in sensul ca n-au mai fost incidente, dar totusi psihoza teroristilor continua sa functioneze. Sa va dau un exemplu: intr-o zi am primit la unitate un tir venit din Ungaria cu paine, ca ajutoare, dar nu li s-a dat voie sa descarce painea in unitate.

Au zis: "Daca e otravita?" Si au trimis-o la analiza in oras, paine care s-a intors la noi dupa vreo doua saptamani si care era tare ca piatra, si cu toate astea am mancat-o cu multa pofta."

Marturie

Ancheta

"Dupa evenimentele din 1989 s-a facut o ancheta, o ancheta interna. Au vrut sa vada exact ce s-a intamplat in fiecare unitate, ce a facut fiecare soldat. Fiecare dintre noi a fost intrebat: Cine ne-a dat ordin sa tragem? Cu cine am fost in oras? Unde am stat? Ce am facut? O ancheta foarte amanuntita, dar in acelasi timp destul de discreta. Locotenentul Badale, care a participat direct cu plutonul sau la represiune, a fost trecut in rezerva, in schimb maistrul militar care comanda plutonul nostru a fost avansat la exceptional. Rezultatele acestei anchete trebuie sa fie pe undeva si ar merita sa fie publicate pentru a se vedea exact ce s-a intamplat in decembrie 1989."

Sursa: Evenimentul Zilei

                                                      Blog: Sevaciclon
25 September, 2013

Matei Vişniec, dramaturg, scriitor, jurnalist: „Am fugit de-acasă, ca să caut un liceu la Bucureşti“

December 13, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin

Alt text here

Matei Vişniec îşi aminteşte fascinaţia pe care a avut-o în copilărie şi adolescenţă pentru Bucureşti, un oraş pe care şi azi îl găseşte extraordinar de interesant.

„Matei e tare la română", ştiau părinţii, încă din clasa I. Prima poezie, în clasele primare. Primul contact cu marea literatură, pe la 10 ani. Primele 20 de piese de teatru, interzise de cenzură. Niciuna nu a văzut luminile scenei înainte ca Matei Vişniec să părăsească România. Cele mai multe teatre din ţară numără însă în repertoriul lor din ultimele două decenii cel puţin un text scris de el. Cel mai important, mai cunoscut şi mai apreciat dramaturg român de după Eugen Ionescu continuă să scrie mult, „niciodată pentru sertar", după cum singur mărturiseşte, inspirându‑se din absurdul vieţii de zi cu zi, aşa cum apare el din depeşele agenţiilor internaţionale de ştiri. La ultimul târg de carte, scriitorul a lansat nu mai puţin de şase volume: poezie, texte erotice, teatru, roman.

„Weekend Adevărul": Copilăria, la Rădăuţi. Cum a fost?

Matei Vişniec: Nu prea îndrăznesc să povestesc, pentru că oraşul Rădăuţi este un oraş fabulos şi dacă aş povesti foarte multe despre locul ăsta magic, aş risca să trimit la Rădăuţi hoarde de turişti, care ar putea să creeze o invazie consumeristă! Eu aş vrea să-l păstrez aşa cum e, în afara circuitelor turistice masive. Totuşi, pentru că mi-aţi pus această întrebare, vă răspund că este un oraş magic, singurul oraş din lume traversat în două de o cale ferată despre care s-a recunoscut (în târg) că e axa de simetrie a lumii... Pentru că această cale ferată, care taie oraşul în două, taie şi cimitirul în două, ceea ce îi dă oraşului o dimensiune metafizică ieşită din comun! (zâmbeşte) Este un oraş pe care l‑au construit, de fapt, austriecii, pentru că oraşul a făcut parte din imperiul austro-ungar timp de 150 de ani

Cum arăta? Cum vi-l amintiţi?

Cu case din cărămidă roşie şi bârne, în stilul în care se fac case în Occident de 1.000 de ani. Deci eu, în momentul în care am deschis ochii aici, am văzut această arhitectură extraordinară europeană, ceea ce înseamnă că eu m-am născut deja în Europa, eram în Europa înainte ca România să intre în Uniunea Europeană! Aveam în familie oameni care făcuseră studii la Viena, pentru că era mai aproape de noi decât Regatul României. Am auzit vorbindu-se germana pe stradă, erau încă 5.000 de nemţi înainte de al Doilea Război Mondial, erau 5.000 de evrei, 4.000 de români, asta era componenţa etnică dintre cele două războaie mondiale. Deci un oraş pluricultural, plurietnic, o simbioză culturală reuşită, acea... n-aş spune Europa Centrală, mai curând un fel de prelungire a unei Middle Europe care se pierde acum. Acolo am trăit, acolo am început să scriu, acolo mă întorc cu o mare bucurie de fiecare dată când vin în România.

Elevul Vişniec, primul din stânga, la o serbare şcolară

Şi tot acolo v-aţi întâlnit cu primele poveşti...

Mă obligaţi să dau firul înapoi. Mama era învăţătoare, ea îmi dădea cărţi, îmi povestea şi mi-a plăcut s-o ascult povestind şi mi-a plăcut repede şi mie să citesc. Dar existau în oraşul Rădăuţi şi nişte cenacluri literare pentru elevi, extraordinare! Când am descoperit acele cenacluri literare unde elevii de clasa a IV-a erau invitaţi... A fost o revelaţie pentru mine să-i aud pe elevii de liceu citindu-şi poemele, m-a incitat extraordinar! Exista şi un muzeu, unde elevii erau invitaţi la aceste cenacluri, ceea ce transforma tot momentul... Faptul că te duceai tu, copil, într-un muzeu, intrai într-o casă fabuloasă unde vedeai tablouri, obiecte, măşti şi acolo se întâmplau reuniunile respective, provoca o stare sufletească absolut specială... Şi am început să scriu foarte repede, motivat de toate aceste întâlniri. Deci am trăit într-un fel de zonă separată, izolată de dictatură, de spălarea pe creier oficială. Exista o zonă de rezistenţă culturală acolo care mi-a dat un bun impuls.

Aţi învăţat să citiţi acasă sau în clasa I, cum făceau copiii, de obicei?

Părinţii mei au fost de părere că eu trebuie să mă joc liniştit până la vârsta de 7 ani. Deci am învăţat la şcoală, în mod natural, fiind înconjurat de cărţi. Mai am o amintire interesantă, când am avut primul şoc al marii literaturi. Cred că eram prin clasa a IV‑a, sau poate a III-a, nu îmi amintesc bine, când în mod absolut uluitor am văzut într-o zi că tatăl meu, care era contabil la o fabrică de mobilă, s-a întors cu un pachet de cărţi acasă. Exista atunci un stil - angajaţii erau aproape obligaţi să cumpere, din când în când, cărţi prin întreprindere. Deci tatăl meu a venit cu vreo 10 cărţi ciudate acasă. Nu ştiu dacă fusese chiar foarte mulţumit că îi trăgeau din salariu, numai că a venit acasă cu următoarele volume: „Procesul" de Kafka, „Armata de cavalerie" de (Isaac) Babel, „Cei trei muşchetari", adică nişte cărţi esenţiale, cu care m-am luptat, după aceea, ani de zile. „Procesul" l-am ţinut acolo, la căpătâiul patului, într-un raft, şi timp de ani şi ani de zile am tot încercat să intru în acest roman... Şi nu reuşeam, şi iar încercam, până pe la 14-15 ani, când am reuşit. A fost pentru mine o mare revelaţie acea carte care a ajuns la mine doar pentru că tata a cumpărat-o „prin întreprindere".

Cu cravata de pionier

Şi era Literatura, sau Limba Română, materia preferată la şcoală?

Din clasa I se ştia că „Matei e tare la Română", adică îmi plăcea atât de mult, încât citeam, povesteam, desenam în acelaşi timp... În clasa a IV-a ştiu că am avut prima poezie publicată în revista şcolii, iar din clasa a V-a se ştia că sunt „poet". Am avut poezii publicate în revistele şi ziarele din judeţ; după aceea am început să particip şi la cenacluri literare judeţene şi am debutat foarte repede într-o revistă despre care puţină lume îşi mai aminteşte acum, dar care a avut un rol foarte mare la vremea aceea, în anii ' 60, ' 70: revista „Cutezătorii". Puţină lume ştie ce importanţă uriaşă avea atunci această revistă, care nu era total ideologizată. Erau oameni de talent, oameni interesanţi, inteligenţi, care jucau un joc dublu; şi în acea revistă pentru pionieri erau şi povestiri frumoase, şi poeme frumoase, benzi desenate, reportaje... adică nu era ideologizată total, era o revistă pentru tineret foarte frumoasă.

Se şi împărţea în toate şcolile, adică era la îndemâna fiecărui copil...

Da, era o revistă de masă, cum astăzi nu mai există. Probabil avea un tiraj de 500.000 de exemplare. La Poşta Redacţiei răspundea pe atunci Virgil Teodorescu, poet suprarealist, care conducea în aceeaşi perioadă, anii ' 70, revista „Luceafărul". Or, eu i-am trimis la „Cutezătorii" un caiet de poezii, şi el mi-a răspuns pe două pagini, publicându-mi poemele şi scriindu-mi o scrisoare, spunându-mi „Matei Vişniec - un adevărat poet de la Rădăuţi". A fost un şoc, nici nu mi-am dat seama atunci ce celebritate putea să devină un elev care publica în „Cutezătorii". După ce am publicat, am început să primesc sute de scrisori de la alţi elevi din ţară. Cred că profesorii şi directorul Şcolii Generale nr. 4, unde învăţam la Rădăuţi, nici nu-mi dădeau toate scrisorile ca să nu mi se urce la cap celebritatea, la cei 12-13 ani pe care-i aveam atunci..

În primul an de liceu, la Rădăuţi

Prima poezie, v-o mai amintiţi, cum era?

Sigur că da, e o versificare după fabula lui La Fontaine, pe care o preluasem mai mult în proză şi care m-a marcat şi am reversificat-o pe româneşte, cu rimă. Ştiu că a fost prima poezie publicată în revista liceului, „Lumina", care mi-a dat un impuls pe toată viaţa, pentru că, în momentul în care mi‑am văzut într-o revistă numele, mi-am dat seama ce impact extraordinar are cuvântul! Iar fascinaţia, plăcerea de a publica s-au născut atunci. Şi începând încă din acel moment n-am scris niciodată pentru mine, n-am scris pentru sertar, am scris pentru a publica, pentru a transmite cuvântul.

Care erau cărţile care vă plăceau cel mai mult?

Dacă astăzi „Harry Potter" este cartea mondializată, pe care o citesc toţi copiii, atunci era Jules Verne. Pe vremea aceea eu plonjam în Jules Verne, tot ce venea pe filiera asta ştiinţifico-fantastică, cu aventuri în plus. Jules Verne a fost primul meu autor pe care l-am devorat în întregime şi care m-a făcut să visez. Şi, după aceea, Alexandre Dumas, „Cei trei muşchetari"... A fost totuşi o perioadă când citeam mult, fără să mă uit pe copertă să văd cine este autorul, până când am avut o revelaţie. Ştiu că într-o bună zi citeam un roman care îmi plăcea enorm, pentru că era descrierea unei bătălii teribile care avusese loc într-o localitate care se numea Waterloo şi eram aşa de fascinat de ce se întâmplă acolo, c-am întors coperta să văd cine e autorul: era Victor Hugo, citeam „Mizerabilii" şi-a fost primul moment când am conştientizat că, de fapt, cărţile au un autor şi că trebuie reţinut şi numele autorului, nu doar titlul cărţii. Ei, când am ajuns în Franţa, în 1987, am mai avut o revelaţie: eu, copil fiind, citisem atâtea cărţi traduse din franceză încât avusesem, de fapt, o pregătire aproape ca orice copil francez, pentru că nu numai Jules Verne şi Alexandre Dumas m-au marcat în acea perioadă, imediat după ei am citit Balzac, Anatolle France, Stendhal, Zola, adică era o epocă în care din trei cărţi străine, două erau din literatura franceză.

Matei Vişniec fotografiat de Cato Leim

Studiile vi le-aţi desăvârşit însă în România. Pentru facultate aţi făcut călătoria de la Rădăuţi, la Bucureşti. A fost o schimbare importantă?

Da, esenţială! Eu, de fapt, am fantasmat puternic asupra acestui oraş, Bucureşti, ani de zile ... De pe la 6-7 ani tata m-a dus prin ţară să mi‑o arate, şi o dată pe an mergeam la Bucureşti. Uluitor ce m-a fascinat acest oraş! De la 7 ani ştiam, mă hotărâsem că vreau să trăiesc la Bucureşti. Când a fost să-mi aleg facultatea, n-am ezitat, era idealul meu suprem să ajung la facultate la Bucureşti. În liceu fiind, chiar am fugit de-acasă la un moment dat, ca să mă stabilesc la Bucureşti! Eram deja poet, aveam un statut în Rădăuţi şi deodată m-a cuprins aşa o febră şi-am spus: „Eu nu mai vreau să fac liceul aici, eu vreau să fac liceul la Bucureşti!". Şi-am fugit de-acasă, ca să caut un liceu la Bucureşti.

Aţi reuşit?

O mutare, la ora aceea, de la un liceu la altul era imposibilă! Existau tot felul de restricţii, trebuia să ai buletin de Bucureşti. Tata a zis: „Nu‑i nimic!", a venit după mine şi ne-am dus la Ministerul Învăţământului să vedem ce se putea face. Nu se putea face nimic. Aşa că, două săptămâni mai târziu, m-am întors la Rădăuţi, am terminat liceul şi după aceea am venit la Bucureşti la facultate. Chiar şi acum consider Bucureştiul un oraş extraordinar de interesant, de poetic şi mai ales un oraş în care totul este încă „de făcut".

"Dacă astăzi „Harry Potter" este cartea mondializată, pe care o citesc toţi copiii, atunci era Jules Verne. A fost primul meu autor pe care l-am devorat în întregime şi care m-a făcut să visez.''

"Deodată m-a cuprins aşa o febră şi-am spus: «Eu nu mai vreau să fac liceul aici, eu vreau să fac liceul la Bucureşti!» Şi-am fugit de-acasă, ca să caut un liceu la Bucureşti.''

„M-am apropiat de teatru datorită circului"

Cum s-a format pasiunea pentru teatru, a pornit din lecturi, a pornit dintr-un cerc de teatru de la şcoală? Cum s-a întâmplat?

A pornit de la un eveniment care avea loc o dată pe an în oraşul Rădăuţi, şi anume venirea circului. O dată pe an veneau în oraşul Rădăuţi caravanele cu circul, cu animalele, cu clovnii, cu muzica, cu culorile circului şi instalau un cort imens... Se întâmpla un eveniment atât de tulburător pentru acel oraş, că eu eram acolo zi şi noapte, să nu pierd nimic din ce se petrecea. Cred că m-am apropiat de teatru datorită emoţiei pe care mi-o provocau sosirea circului, instalarea circului, repetiţiile cu dresorii, cu caii şi după aceea toată muzica, faptul că lumea venea, se aduna, se instala tăcerea, aşteptarea, aplauzele, suspansul... Toate acestea m-au făcut să mă apropii ulterior de teatru şi să iubesc această emoţie directă între un public şi nişte nebuni care se exprimă pe scenă. Foarte repede, bineînţeles, am descoperit că sunt şi cuvinte care merită scrise pentru aceşti nebuni frumoşi, care sunt actorii. Şi dintre toate genurile literare, pentru că nu trebuie să uităm că înainte de toate teatrul este un gen literar, mi-a plăcut cel mai mult, am scris şi poezie, bineînţeles, şi am trăit ca un nebun poezia, dar la un moment dat teatrul, ca gen literar, m-a captivat definitiv şi... de vreo 40 de ani scriu teatru neîncetat.

Echipa „Adevărul“ s-a întâlnit cu Matei Vişniec la târgul de carte Gaudeamus, în Bucureşti Foto: Lucian Muntean

„Plecarea" dumneavoastră în Franţa, în 1987, a fost determinată cumva tot de teatru. Aţi luat decizia de a părăsi România după ce piesa dumneavoastră „Cu caii la fereastră", care urma să fie pusă în scenă la Teatrul Nottara, a fost interzisă de cenzură cu o seară înainte de premieră!

Lucrurile bune vin câteodată împreună, iar în acel moment erau într-o contradicţie profundă: în paralel, avusesem şansa să obţin un paşaport şi aveam repetiţii la Nottara. În 1987 nu se simţea nimic la orizont în privinţa căderii comunismului. Îmi era mult mai uşor să organizez în anii aceia o lectură într-un spaţiu interesant, la „Cenaclul de luni" (n.r. - cenaclu literar al generaţiei '80, al cărui membru fondator este, alături de Mircea Cărtărescu, Florin Iaru). Reuşeam greu să public fragmente de teatru în revistele universitare, era o luptă de zi cu zi, iar teatrul, alături de cinema, era probabil cea mai cenzurată disciplină. Cred că puterea de atunci nu se temea aşa de mult de o carte incendiară pe care omul o citea în singurătatea sa, acasă, ci mai curând de un spectacol care putea să devină sursă de emoţii şi de revoltă, de emoţii comune, care ar fi putut să-i împingă pe oameni la gesturi nesăbuite. Teatrul era o tribună de contestaţie extraordinară.

Sunteţi de mulţi ani şi jurnalist şi de nenumărate ori aţi demonstrat că vă inspiraţi din actualitate...

Actualitatea este uneori atât de delirantă încât depăşeşte ficţiunea! Sunt scriitori care n-ar putea inventa lucruri atât de îngrozitoare sau atât de surprinzătoare precum cele inventate de actualitate. Cazul Dominique Strauss‑Kahn, de pildă: cu fantasmele lui sexuale, omul care era să devină preşedintele Franţei, era de fapt bolnav, psihologic vorbind, de fantasme sexuale! E un personaj uluitor, pe care un romancier nu l-ar putea inventa, l-a inventat realitatea. Deci din această listă de orori care este actualitatea, sigur că uneori unele au un mesaj metafizic sau o valoare metaforică care mi-atrage atenţia. Vă dau un exemplu: am scris o piesă care se numeşte „Cuvântul progres spus de mama mea sună teribil de fals", pornind de la o depeşă (n.r. - ştire) care mi-a căzut sub ochi, în care se vorbea despre o bandă din Cecenia care ucisese un soldat. Nu se ştie şi nici nu contează din ce tabără. Pentru că tot au găsit asupra lui scrisorile de acasă, ştiau care este adresa lui şi i-au scris mamei spunându-i „Iată, pe copilul dumneavoastră l-am omorât, dar dacă cumva vreţi să-i cumpăraţi cadavrul ca să-l îngropaţi creştineşte sau după normele de rigoare, nu e scump, vi‑l vindem cu 2.000 de dolari". Este un fapt divers, evident, dar în materie de monstruozitate e o metaforă a modului în care planeta asta basculează în oroare. Deci pornind de la o asemenea metaforă naturală, eu am dezvoltat o piesă întreagă, în care vorbesc despre cât de jos poate coborî umanitatea.

Sunteţi şi părinte, cum deschideţi gustul pentru literatură fiicei dumneavoastră?

Fetiţa mea s-a născut în Franţa, dar vorbeşte, bineînţeles, şi româneşte. Este pasionată de literatură, este pasionată de limbile străine. După ce a văzut că între limba română şi limba franceză sunt asemănări uluitoare, a optat din primul an de liceu pentru latină, deşi nu era obligată să o înveţe. După ce a observat că latina a preluat multe cuvinte din greacă, a optat şi pentru greacă. Deci acum face mai multe limbi decât am făcut eu vreodată şi este pasionată de acestă muzică şi circulaţie a conceptelor, a metaforelor între limbi în istorie. Soţia mea este artist plastic, aşa că noi i-am oferit de la bun început şansa de a gusta frumosul pe toate palierele sale: literatură, arte plastice, muzică.

"Fetiţa mea s-a născut în Franţa, dar vorbeşte, bineînţeles, şi româneşte. Este pasionată de literatură şi de limbile străine.''

CV

  • Expat, din 1987
  • Numele: Matei Vişniec
  • Data şi locul naşterii: 29 ianuarie 1956, Rădăuţi
  • Studiile şi cariera:
  • 1977: Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea Bucureşti
  • 1977-1987: 20 de piese de teatru, niciuna jucată în faţa spectatorilor
  • 1987: cere şi obţine azil politic în Franţa
  • 1988-1989: jurnalist BBC, secţia în limba română
  • 1989-1991: revine în Franţa cu o bursă doctorală
  • 1992: primul spectacol în Franţa, „Caii la fereastră", Teatrul Les Celestins des Lyon 1992-prezent: jurnalist Radio France Internationale.
  • Locuieşte: la Paris.

Sursa: Adevarul.ro

                                            Blog: Sevaciclon
22 September, 2013

CU LIRA TRACĂ PRIN CETATEA ETERNĂ. Recital de cobză în faţa Columnei lui Traian

September 17, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin

Alt text here

„N-am venit să cerem, am venit să dăm”

În perioada 9-15 august a avut loc, la Roma, Festivalul Callatis. Era un pretext (şi un cadru potrivit) pentru reluarea unui proiect mai vechi al subsemnatului şi anume „Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. N-a fost să fie în 2010, pentru că Ion Creţeanu s-a operat de cancer. Anul ăsta am reuşit. Am ajuns la Roma împreună cu echipa Festivalului Callatis, dar fără să facem parte din acea echipă. A fost o experienţă tristă sub multe aspecte - poate că voi reveni vreodată asupra ei - dar important e că Ion Creţenu a reuşit să facă ceea ce ne propusesem în urmă cu un an: să cânte la cobză - la LIRA TRACĂ !– chiar lângă Columna lui Traian. A făcut-o! Am făcut-o, de fapt, dacă se pune şi cel care a fost cu ideea şi susţinerea...

Şi nu doar la Columnă a cântat Ion Creţeanu, ci aproape prin toată Roma istorică, atât cât ne-au putut duce picioarele într-o zi toridă de august.

Am plecat de la Academia di Romania, spre Vila Borghese, am coborât în Piaza del Popolo, apoi, pe Corso, ne-am îndreptat spre Colosseum, trecând pe lângă Capitoliu. Creţeanu i-a cântat din cobză lui Iulius Caesar, lui Octavian Augustus şi altor statui celebre. A fost un fel de colind paradoxal şi unic, în miez de vară, prin Cetatea Eternă...

La Columnă a ţinut un adevărat recital, în faţa unui public aleator şi eclectic, mai mult turişti străini decât italieni... Au vrut să-i dea bani, dar i-am oprit spunându-le (fac această mărturisire, asumându-mi riscul de a fi considerat rasist) că „suntem români, nu ţigani”. Poate am exagerat asociind cerşetoria cu dominanta ocupaţională a etniei deşi, statistic, în ceea ce-i priveşte, doar furturile sunt mai bine reprezentate...

Dar nici prea multe explicaţii nu aveam cum să le dau acelor străini uimiţi. Şi ce să le spun, în fond? Că omul ăsta nu cânta pentru ei, ci pentru el însuşi? Sau că „n-am venit să cerem, am venit să dăm”? Cine ar fi înţeles?...

START COLIND! Statuia lui Vasile Gorduz din curtea Academiei Române din Roma: Traian şi Lupoaica cu trei ţâţe, cărora i-am adăugat o cobză...

Pe Corso...

În faţa Capitoliului...

Lângă Iulius Caesar...

... şi Octavian Augustus...

Aproape de Columnă...

Şi, în sfârşit...

... Şi, din nou la statuia lui Traian cu lupoaica (şi cobza!) în braţe...

P.S. Ion Creţeanu a cântat şi la Festivalul Callatis. Iată-l, pe scena din Piaţa Capitoliului, alături de Felicia Filip, Cristian Mihăilescu şi taraful din Morunglav:

                                                       Autor: Miron Manega

Sursa: Certitudinea.ro

                                                                          Blog: Sevaciclon
22 September, 2013

Suceava construieşte mai multe case decât toată Oltenia la un loc

September 15, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin

Companiile de construcţii din regiune spun că majoritatea proiectelor de la periferia Sucevei se fac în regie proprie

Vezi galeria foto Suceava construieşte mai multe case decât toată Oltenia la un loc

Alt text here

Cu o singură firmă între primele 300 din ţară în funcţie de cifra de afaceri - fabrica de prelucrare a lemnului din Rădăuţi, deţinută de austriecii de la Egger - judeţul Suceava continuă să fie un El Dorado pe piaţa locuinţelor. După Ilfov-Bucureşti, judeţul din nord-estul ţării a construit cu bani din Italia şi Spania cele mai multe case din România anul trecut, aproape 3.700, cu 20% mai multe decât toată Oltenia la un loc, în cinci judeţe.

Piaţa caselor din România a continuat să se "atrofieze" anul trecut, într-un ritm mai alert faţă de anul precedent, după ce inerţia proiectelor din anii de boom s-a estompat, finanţările private au lipsit, iar programul "Prima casă" nu a reuşit să mişte piaţa.

Aproape 49.000 de locuinţe au fost livrate anul trecut, în scădere cu 23% faţă de 2009, din care nici 3.000 de unităţi au fost realizate din bani publici, mai puţin de jumătate faţă de anul anterior.

Cu alte cuvinte, nu doar "Prima casă" a ţinut pia­ţa locuinţelor pe loc, ci şi ministerul condus de Elena Udrea, cea care la începutul lui 2010 anunţa un plan de construire a 100.000 de locuinţe din fonduri publice în decurs de trei ani. La un ritm de 3.000 de case pe an, proiectul anunţat ar putea fi concretizat 10%.

Circa 60% din casele noi sunt concentrate în zece judeţe din România, unde regiunea Bucureşti-Ilfov îşi adjudecă în mod tradiţional poziţia de lider, cu 6.700 de locuinţe livrate, în scădere cu 17%, în timp ce Suceava a devenit anul trecut al doilea judeţ din ţară, cu 3.700 de unităţi, în scădere cu doar 9%.

Autorităţile din Suceava spun că se construieşte în general în jurul oraşului, la o distanţă de până la 5-6 kilometri, piaţa rezidenţială trăind în primul rând din banii trimişi de românii plecaţi la muncă în afară.

"Din datele pe care le avem noi, cei mai mulţi oameni care îşi construiesc acum case au bani de la rude plecate în afara ţării, în general în Italia şi Spania", spune Angela Zarojanu, subprefectul judeţului Suceava. "Cei mai mulţi aveau deja terenuri în jurul Sucevei, în zone ca Mitoc, Şcheia sau Ipoteşti, şi au început să construiască locuinţe acolo. Înregistrăm o creş­tere constantă a cererii numărului de autorizaţii de construire", susţine Zarojanu.

Periferia Sucevei pare marcată de o relativă efervescenţă imobiliară, autorităţile locale estimând nu­mărul proiectelor din zonă la câteva sute. Majoritatea proiectelor sunt concentrate în zona lacului Dragomirna, o regiune cu potenţial turistic situată la câţiva kilometri de nordul oraşului Suceava, care a atras şi atenţia unui grup de investitiori din care face parte şi Dragoş Pavăl, fondatorul Dedeman, pentru un proiect de teren de golf.

Companiile de construcţii din regiune spun însă că majoritatea proiectelor se fac în regie proprie, cererea pentru proiecte mai mari de blocuri fiind destul de scăzută. Mihai Ursan, director economic la General Construct, una dintre cele mai mari firme de profil din Suceava, cu afaceri de 60 de milioane de lei în 2010 (14 milioane de euro), spune că a livrat anul trecut 54 de apartamente, rezultatul unor proiecte începute în 2008 şi 2009, însă de atunci nu a mai început dezvoltări similare. "Lumea preferă să lucreze în regie proprie", susţine constructorul, care apreciază că pentru un metru pătrat construit costurile oscilează în jurul valorii de 600 de euro.

Cea mai mare investiţie din zona Sucevei a fost realizată de către austriecii de la Egger, care au avut anul trecut în fabrica de prelucrare a lemnului din Rădăuţi venituri de peste 100 de milioane de euro. Pe de altă parte, Suceava a atras investiţii în trei malluri, care au însă zile mai bune tot în perioada vacanţelor, când sucevenii plecaţi se întorc temporar.

Alt text here A detronat Clujul. Suceava a detronat anul trecut judeţul Cluj în topul construcţiei de locuinţe, după ce în inima Transilvaniei numărul de case realizate a scăzut anul trecut de la 6.700 de unităţi la 3.200, cu peste 50%. De unde vine declinul celui mai important oraş din Ardeal?

"Piaţa a crescut artificial în Cluj mai mult decât în orice alt oraş din ţară", spune Cristina Mărginean, consilier economic în cadrul prefecturii Cluj. "Ajunsesem la un record pe ţară la costul pe metru pătrat construit. Foarte mulţi investitori, chiar şi locali, au alocat bani pentru construcţia de apartamente, însă după venirea crizei cei mai mulţi au rămas cu ele. Numărul mare de locuinţe livrate până în 2010 a fost rezultatul acestor investiţii. După venirea crizei, proiectele s-au oprit", explică Mărginean.

Dacă la Cluj imobiliarele au crescut artificial, în Oltenia piaţa locuinţelor este aproape inexistentă. Per total, în cele cinci judeţe - Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt şi Vâlcea - au fost construite doar 3.086 de locuinţe, cu 20% mai puţine decât în Suceava.

Doar Dolj şi Vâlcea s-au apropiat de pragul de 1.000 de unităţi realizate, în timp ce Mehedinţi şi Gorj, la fel ca un alt judeţ din sud, Teleorman, aproape nu există pe piaţa lo­cu­inţelor.

În judeţele din Oltenia se află 12 din cele mai mari 300 de firme din România în funcţie de cifra de afaceri, majoritatea fiind din energie (CEZ, complexurile energetice Rovinari, Turceni şi Craiova, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia) şi industrie (Oltchim, TMK Artrom, Alro sau Pirelli).

Aceste companii, la care poate fi adăugată şi investiţia Ford şi a componentiştilor atraşi în zonă, nu au însă acelaşi efect asupra pieţei locuinţelor ca miile de suceveni care lucrează pe bani de două ori mai mulţi în străinătate.

Suburbii ca în vest? Construcţia caselor în mediul rural, în apropierea oraşelor mari, a devenit un trend dominant pe o piaţă imobiliară în care proiectele dezvoltatorilor sunt din ce în ce mai puţine. Dacă la nivel rural numărul construcţiilor a scăzut cu doar 15% anul trecut, în oraşe declinul se situează la 30%, conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică, astfel că locuinţele noi construite în mediul rural au ajuns la o pondere de 53% din total.

Mai bine se vede declinul pieţei dezvoltatorilor imobiliari din statistica legată de locuinţele construite în blocuri, unde numărul apartamentelor ridicate în clădiri cu cel puţin patru etaje a scăzut cu 43% anul trecut.

De altfel, un studiu recent al DTZ Echinox arată că dezvoltatorii imobiliari vor livra anul acesta doar 1.000 de locuinţe, de patru ori mai puţine decât în 2010. Putem vorbi astfel de o perioadă în care se formează suburbiile, cum s-a întâmplat în marile oraşe din Occident? Bogdan Sergentu, head of valuations and consulting la DTZ Echinox, spune că este încă prea devreme. "Infrastructura rutieră sau de utilităţi a oraşelor din România nu permite extinderea acestora peste o anumită limită şi de aceea nici crearea de suburbii funcţionale. Nu credem că în viitorul apropiat o să fim martorii apariţiei suburbiilor în România", consideră consultantul.

Suprafaţa construită medie a unei locuinţe a crescut cu şapte metri pătraţi anul trecut, pe fondul menţinerii ritmului de construcţie pentru case cu suprafeţe mari şi al declinului volumului de apartamente din blocuri. Spre exemplu, dacă în cazul locuinţelor cu 2 şi 3 camere numărul caselor finalizate a scăzut cu circa 30%, casele cu peste 4 camere - circa 25.000 noi în toată ţara anul trecut - au consemnat un declin de doar 10%.

INS remarcă în acest sens că "este relevantă o anumită particularitate: în timp ce numărul popu­laţiei a scăzut, fondul de locuinţe a crescut. Astfel, la sfârşitul anului 2010, numărul mediul de persoane pe o locuinţă a scăzut la 2,5, de la 2,6 în anul anterior".

Materiale noi. O altă noutate pe segmentul rezidenţial se observă în tipul materialelor de construcţie. Dacă proiectele urbane sunt prin definiţie din cără­midă şi beton, în mediul rural ponderea acestor materiale a urcat anul trecut la 82,6% din totalul caselor construite, în dauna lemnului sau a altor materii considerate "convenţionale".

Puţin peste 1.500 de locuinţe din lemn au fost construite anul trecut în România, în scădere cu 30% faţă de intervalul anterior.

Pe de altă parte, casele din mediul rural suferă în continuare la capitolul utilităţi, doar 40% din cele livrate fiind dotate cu canalizare proprie. Acesta este şi principalul motiv pentru care adevăratele suburbii ale marilor oraşe vor mai aştepta pe plan local cel puţin câţiva ani.

Autor: Radu Racu

ZF Business Construct Blog: Sevaciclon

22 September, 2013

Bejenia - tragedie naţională

August 06, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin

Alt text here

Potrivit studiului de tip anchetă întocmit de Fundaţia Soros, românii aflaţi în străinătate au economisit acolo într-un an cam 12 miliarde euro, din care au trimis acasă vreo 2,8 miliarde euro, respectiv 23%. Au economisit 12 miliarde euro din cele aproximativ 30 miliarde euro pentru care au muncit! La nivelul de subretribuire la care sunt plătiţi, au produs pe an la faţa locului valoare adăugată de cel puţin 80 miliarde euro (cam 2/3 din PIB-ul României!), ceea ce şi explică de ce sunt acceptaţi acolo, în ciuda unor probleme civice pe care le creează unii dintre ei.

S-ar putea pretexta că asemenea socoteli, care evidenţiază în fond contribuţia la dezvoltarea altora, şi nu a României, n-au nici o semnificaţie în măsura în care dezastrul economic din România i-a împins pe români în bejenie şi ţara nu le-ar putea oferi de fapt decât mizerie şi sărăcie, dacă cei ce rătăcesc pe alte meleaguri ar avea cumva proasta inspiraţie de a se întoarce acasă. Când însă te întâlneşti cu aprecierea oficială că românii la muncă în străinătate au contribuit prin trimiterile lor de bani în ţară la finanţarea balanţei de plăţi şi la dezvoltarea ţării, te apucă un ghes neînfrânabil de a face asemenea socoteli, chiar şi numai spre a respinge această încercare cretină, absolut cretină, de a prezenta negrul în alb şi pierderile în câştiguri!

Cele aproape trei milioane de români aflaţi la muncă în străinătate (după cum estimează studiul Fundaţiei Soros) sunt, de fapt, oameni în floarea vârstei (între 18 şi 40 de ani), în deplinătatea capacităţilor biologice, fizice şi psihice, de muncă şi creaţie. Atenţie, ei reprezintă la un asemenea număr circa 40% din forţa de muncă românească de această vârstă. Că 40% din această forţă de muncă adultă la capacitate maximă lucrează pentru alte ţări, şi nu pentru România, este cumva un câştig sau o pierdere?! Dincolo de aspectele pur concrete ale pierderilor pentru sistemele contributive de pensii şi sănătate, este vorba de pierderi incomensurabile şi irecuperabile pentru capacitatea productivă şi de creaţie a ţării, pentru substanţa ei naţională, pentru soarta ei în Europa şi în lume. Într-un singur cuvânt, dar extrem de semnificativ: o tragedie! O tragedie prezentată oficial ca o contribuţie la finanţarea balanţei de plăţi şi la dezvoltarea României!

Remiterile către ţară de la românii aflaţi la muncă în străinătate nu reprezintă o asemenea contribuţie nu doar privind în sens filozofic şi pe termen lung, ci şi privind prozaic şi pe termen scurt! Nu numai că nu constituie decât câteva firimituri din ceea ce alcătuieşte contribuţia românilor în bejenie la dezvoltarea altor ţări, dar, să fim drepţi, remiterile ce ajung în România nu doar că sunt derizorii, dar nu aduc măcar o adiere de vânt la mişcarea moriştii economiei în România. Nu se deschid cu aceşti bani nici afaceri în România, nici cine ştie ce investiţii individuale nu se fac aici din banii cu pricina. Grosul se duce pe consum în hipermarketurile străine din România. Adică, banii, în loc să fie cheltuiţi direct acolo, sunt cheltuiţi aici tot în profitul celor de acolo. România nu trage nici un folos!

Şi o ultimă observaţie. Pornindu-se de la faptul că vreo 80% din banii economisiţi de românii aflaţi la muncă în străinătate sunt ţinuţi în bănci de la faţa locului (ar fi vorba de circa 100 miliarde de euro, de vreo patru ori mai mult decât deţin în bănci din România românii rămaşi în ţară), se spune curent că produse bancare speciale ar trebui promovate pentru a schimba cât de cât situaţia în favoarea băncilor din România. Ce vorbiţi fraţilor?! Băncile de aici nu sunt de aici, ci sunt tot de acolo! Ce mai contează în care dintre părţi îşi ţin banii românii, căci - accentuăm încă o dată! - şi băncile de aici sunt tot cele de acolo! D-apoi, ca să fim perfect drepţi, şi românii de aici care n-au plecat (încă) acolo îşi ţin banii tot în bănci de acolo, căci bănci româneşti nu mai există! Nu mai există, în deplină consonanţă de altminteri cu bejenia românilor! Sunt doar două faţete ale aceluiaşi fenomen: disoluţia României!

Sursa: România Liberă

                                                             Autor: Ilie Şerbănescu

                                                                    Blog:Sevaciclon
22 September, 2013

NICU COVACI: Scrisoare către opinia publică

August 03, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin

Alt text here

Stimate doamne, stimaţi domni

Adresez această scrisoare tuturor, inclusiv celor care sunteţi specialişti în materie de justiţie, rugându-vă să-mi spuneţi parerea sincera legată de şansele mele de a mi se face dreptate in România.

Bineînţeles că, în anii ’70, nimeni nu ar fi visat că va cădea ZIDUL şi că Nicu Covaci se va întoarce acasă… Totuşi, acest lucru s-a întâmplat şi eu m-am întors să-mi continuu activitatea artistică în faţa unui public pe care îl iubesc şi mă iubeşte.

Întors în ţară eram mai mult ca sigur că, la Uniunea Compozitorilor, se va găsi o sumă apreciabilă de bani, rezultată din vânzarea discurilor noastre. Până în anul plecării, aveam informaţia, de la cunoştinţe ce lucrau la Electrecord şi în magazine, că s-au vândut cam 460.000 de discuri CANTAFABULE. Acest lucru nu era de mirare atunci, căci TOATE CELELATE DISCURI, aşa cum a recunoscut şi avocatul Electrecordului, s-au vândut în număr de câteva sute de mii, iar CANTAFABULE era cel mai reuşit disc al nostru până la ora aceea. Spre marea mea surprindere, nu numai ca la Uniunea Compozitorilor nu se afla nicio suma, dar nici din discurile ce le vedeam pe piata (vezi CANTAFABULE) nu am primit nimic.

La procesul impotriva Electrecordului, unde am fost silit sa platesc un expert contabil cu suma de 4.500 euro (am inteles ca asa ceva este absurd!), avocatul Electrecordului a jurat in fata instantei ca matrita discului CANTAFABULE a fost distrusa dupa ce eu am parasit tara. Nu vad vreun motiv, dar hai, sa acceptăm… Totusi, pe piata se vindeau, in anii ’90, discuri CANTAFABULE cu o coperta din doua culori (una galbena, alta albastra) si doua discuri disparate, spre deosebire de discul produs in anii ’70, care avea o coperta dubla şi continea ambele discuri. Coperta dublă era gri, asa cum am conceput-o noi (caci tot noi am produs si grafica copertii).

La proces nu am avut la mine un disc de pe piata, deoarece nu mi-a trecut prin cap ca cineva ar putea nega existenta acestuia. Expertul contabil, platit cu acea suma aberanta, a venit cu o hirtie tiparita, din care reiesea ca Electrecordul A PRODUS ÎN TOTAL DOAR 7.000 de discuri CANTAFABULE!!! Greseala expertului a fost ca nu stia datele tehnice ale fabricii de viniluri si asa a improvizat niste sume absurde si caraghioase, din care reieşea ca fabrica a produs, de exemplu, in luna aprilie 17 bucati, in luna mai 45 de bucati, in luna Septembrie 35 de bucati si tot asa, timp de doi ani de la producerea discului si pina la plecarea mea din tara. Dupa plecarea mea, asa cum am zis, avocatul Electrecordului sustinea ca matrita s-a distrus.

Dupa o discutie cu domnul Paul Enigarescu, unul dintre inginerii de la Electrecord in acea perioada, aflu ca dinsul a produs vreo 70.000 – 80.000 de discuri CANTAFABULE in anii ‘90. Si am mai aflat ceva: FABRICA DE VINILURI NU POATE PORNI DACA NU ARE O COMANDA DE CEL PUTIN 3.000 DE DISCURI!

Am gasit, la tipografia din Bucuresti unde Electrcord obisnuia sa-si tipareasca copertile, doua chitante (facturi) reprezentind platile a doua transe de coperti. Prima, de 64.000, a doua de 500.000 coperti. Cum se explica această comandă de înca 500.000 de coperti, dupa prima comanda de 64.000?... Că doar nu se vândusera, dupa spusele expertului, decit 7.000 de discuri. Pai asta era o frauda din avutul obstesc si se pedepsea cu inchisoarea, nu? (atasez aici si chitantele…)

Alt text here

Alt text here

Deci acest expert contabil, învestit de Justitia Română, a mintit cu usurinta declarind ceva imposibil. Si totusi Justitia Română a acceptat aceasta expertiză si am pierdut procesul.

La producerea filmului NEMURITORII, regizat de Sergiu Nicolaescu, am inregistrat, cu toata formatia Phoenix, in studiourile SahiaFilm, o serie din piesele mele, ca fond sonor al filmului. Ba chiar actorii cintau, din cind in cind, cite o strofa din acele piese Or, asa cum se stie , la producerea unui film exista trei autori: scenaristul, regizorul si compozitorul coloanei sonore. Deci drepturile de autor trebuie impartite intre acesti trei autori. Si iarasi… cine se gandea atunci ca va cadea ZIDUL???

Sergiu Nicolaescu m-a scos de pe generic, de indata ce am plecat din tara, iar drepturile mele de autor au intrat in alte buzunare… Intors in tara l-am întrebat, pe Sergiu Nicolaescu, cum si-a permis sa-mi scoata numele de pe generic. Bineinteles ca a dat vina pe Securitate, asa cum o fac astazi toti cei prinsi cu minciuna… « Bine ca ne-am intilnit - mi-a spus - , te voi trece din nou pe generic… Uite, am o comanda de 150.000 de casete video pentru Canada si 100.000 pentru Statele Unite »…

Nici pina azi nu am vazut un ban din drepturile de autor la acest film, care se vinde si azi pe toata planeta, sub formă de casete video si DVD-uri. Recunosc ca am primit acum citiva ani 1.000 lei vechi de la UCMR pentru « Nemuritorii ». Aşa scria acolo, însă nu pot crede, caci ar fi un afront imens. NEMURITORII pot fi gasiti pe Internet oricând, in toate formele si traducerile, iar eu n-am primitîncă, nici dupa 40 de ani, drepturile de autor. La procesul contra acestui Nicolaescu, mi se impune, de catre Justitia Romana, acelasi impertinent expert contabil. Desi am schimbat biroul de avocatura, avocatii nu l-au recuzat pe acest criminal si nici nu l-au dat în judecata, cu toate ca există dovezi concrete ca a mintit si a produs niste expertize false.

Pe de alta parte, descopar in Art.35 aliniat 2 din O.G.2/2000 devenit Legea 156/2002, referitor la expertii tehnici judiciari si extrajudiciari, ca exista responasbilitati si sanctiuni si pentru acesti alesi ai Justitiei. Din păcate, avocatii mei actuali nu au pornit un proces impotriva acestui expert contabil, proces care ar fi lamurit si situatia cu Electrecord si ar fi blocat orice alta aparitie a acestui expert murdar. Acum aflu ca, dacă nu platesc inca jumatate din suma ce se acorda din nou acestui impertinent expert, adica inca 2.500 euro, pierd procesul. Daca stiam ca si a doua jumatate din bani se duce la acelasi expert in crima, nu plateam nici prima jumatate. Pe de alta parte, eu nu am cum sa obtin sumele acestea uriaşe. În plus, eu sunt cel furat. De când victimei i se face dreptate doar daca are bani?... Înseamnă că omului sarac, in tara asta, nu-i ramine decit sa puna mina pe flinta si sa se retraga in padure?... În sfârşit, dacă nu platesc aceasta suma pina pe 5 august, pierd procesul…..

Atât in România cât si in toate ţările civilizate, exista o lege a drepturilor de autor. In România ar trebui ca aceste drepturi sa fie apărate de institutia numita UCMR. Acesti domni incaseaza, din orice utilizare a muzicii, un anumit procent, din care isi pastreaza dinsii o suma si restul se imparte la compozitor si scriitor. Dar daca cineva imi foloseste piesele in concert, in taxiuri, hoteluri sau evenimente de tot felul, aceasta institutie ce face ? Nu se implică?

Pentru toate cele intimplate m-am decis sa nu mai platesc UCMR-ului nimic. M-au dat în judecată si au cistigat!!! In loc sa se judece cu Electrecordul si cu Sergiu Nicolaescu, ei ma ataca pe mine, desi era la mintea cocosului ca de la aceste doua institutii se luau mult mai multi bani decit din biletele vindute la citeva concerte.

Mai exista si o instiitutie numita CREDIDAM, care ar trebui sa plateasca niste sume pentru interpreti. Sumele intră de la radio, televiziune etc si ramin la ei, pentru că interpretul nu stie cind si unde a fost dat pe post. Pai in formatia Phoenix sunt trei interpreti ce locuiesc in tara si patru care locuiesc in strainatate. DE UNDE PÂNA UNDE SA STIM NOI CIND SI UNDE AM FOST TRANSMISI PE POSTURI? Aceste institutii nu au obligatia de a da socoteala pentru fiecare emisiune in care realizatorii se folosesc de artisti? Exista sau nu o lege?

Simati domni si doamne, vă cer părerea, pentru ca sunt sigur că răul nu va conduce lumea la infinit. Sunt sigur că nu sunt singurul exploatat şi furat de această societate. Dacă există undeva dreptate, atunci să se facă. Eu, dupa cum mă cunosc destui, nu voi ceda. Îmi trebuie totuşi suportul opiniei publice, care să-mi ţină spatele şi să mă încurajeze că merită să te baţi până câştigă BINELE şi DREPTATEA. Autor: NICU COVACI Sursa:Certitudinea.ro
Blog:Sevaciclon

Home← Older posts