February 16, 2012 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Apel umanitar pentru salvarea vieţii lui Teodor Mărieş care se află în a 88-a zi de grevă a foamei pentru adoptarea Legii lustraţiei, a Legii imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a Legii recunoştinţei faţă de eroii revoluţiei anticomuniste.

• 16 februarie 2012 -

Apel adresat d-rei Roberta Anastase – preşedintă a Camerei Deputaţilor, d-lui Vasile Blaga – preşedintele Senatului, precum şi demnitarilor regimului Băsescu, semnatari ai apelului meu pentru condamnarea comunismului:

Monica Macovei, Vladimir Tismăneanu, Sever Voinescu,

Horia-Roman Patapievici, Cristian Preda şi Ioan Stanomir.

Stimată Doamnă, Stimaţi Domni,

În situaţia în care condamnarea oficială a comunismului de către preşedintele Băsescu nu a fost o farsă cinică şi abjectă, vă cer imperativ să acţionaţi de urgenţă şi cu hotărâre pentru salvarea vieţii lui Teodor Mărieş care se află în a 88-a zi de grevă a foamei pentru adoptarea Legii lustraţiei, a Legii imprescriptibilităţii crimelor împotriva umanităţii şi a Legii recunoştinţei faţă de eroii revoluţiei anticomuniste.

Este un miracol că Teodor Mărieş mai trăieşte. Oricând poate muri. Vă rog să fiţi conştienţi că timpul rămas disponibil este sever limitat. Greva foamei este un protest extrem la care au recurs diverşi luptători pentru cauze civice, umanitare sau politice şi a cărui consecinţă a fost nu de puţine ori fatală. Să nu uităm că au existat grevişti au foamei care au decedat după numai 54 de zile de protest, în timp ce recordul absolut este de 116 zile.

Unii dintre dumneavoastră sunteţi direct răspunzători pentru adoptarea legilor pentru care liderii Asociaţiei 21 Decembrie 1989 protestează, alţii sunteţi răspunzători doar din punct de vedere moral. Această răspundere va apăsa greu asupra umerilor dumneavoastră în cazul decesului lui Teodor Mărieş sau al colegilor lui solidari cu el, aflaţi şi ei în greva foamei: Vlad Ciobanu (vicepreşedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989, 67 de zile de greva foamei), Firimiţă Marian (54 de zile de greva foamei) şi Savin Eugeniu (51 zile de greva foamei).

Recentul comunicat al consiliului director al Asociaţiei 21 Decembrie 1989 este extrem de alarmant: « Noi, membrii Asociaţiei 21 Decembrie 1989, îi declarăm direct răspunzători pe membrii Parlamentului României pentru agravarea stării de sănătate sau decesul vreunuia dintre cei mai sus menţionaţi. Pe această cale, faţă de indiferenţa condamnabilă a autorităţilor statului român anunţăm că Asociaţia 21 Decembrie 1989 ia în calcul să recurgă la măsuri de protest mergând până la sacrificiul suprem (”ne dăm foc pe grupuri, în faţa Palatului Cotroceni, Palatului Parlamentului şi Guvernului României”, au declarat unii dintre protestatari). În concluzie trebuie adoptate în regim de urgenţă de către Camera Deputaţilor următoarele legi: Legea Lustraţiei – iniţiator PNL, cu amendamentele propuse de Societatea Timişoara şi Asociaţia 21 Decembrie 1989; Legea imprescriptibilităţii – iniţiator Sever Voinescu, deputat PDL cu sprijinul fostului ministru al justiţiei, europarlamentarul Monica Macovei; Legea Recunoştinţei – iniţiator, Viorel Balcan, deputat PDL cu amendamentele aduse de SSPR şi Asociaţia 21 Decembrie 1989. »

Ieri, d-l parlamentar Eugen Nicolăescu, iniţiator al Legii lustraţiei din partea PNL, m-a asigurat că parlamentarii USL vor vota din nou această lege dacă d-ra Roberta Anastase va binevoi să o supună la vot (aşa cum ştiţi, Legea lustraţiei a fost votată acum aproape doi ani cu o largă majoritate, dar a fost declarată neconstituţională de către CCR. Legea a fost modificată astfel încât să fie constituţională, dar de peste un an d-ra Roberta Anastase, membră de onoare (!!!) a Asociaţiei 21 Decembrie 1989, amână inexplicabil să o supună votului.

Cu disperare,

Sorin Ilieşiu – autor al raportului neoficial pentru condamnarea regimului politic comunist ca nelegitim si criminal, autor al apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului

http://www.revista22.ro/raportbrpentru-condamnarea-regimului-politic-comunist-ca-nelegitim-si-criminal-2567.html

http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html

Sursa: Asociatia 21 Decembrie 1989 - Bucuresti

                                         © Blog: SEVACICLON

September 22, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Această carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? E clar – vor zice unii (şi chiar au zis) - , i-a scris-o altcineva! În plus, cum să aibă cineva, oricine, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii.

Unii vor citi această carte din curiozitate, alţii din dorinţa de a o înjura sau contesta, alţii pentru a cunoaşte şi învăţa. Dar, indiferent care e determinarea fiecăruia şi indiferent ce va înţelege sau va dori să înţeleagă fiecare, toţi cei care o vor citi vor afla adevărul întreg despre sistemul penitenciar comunist şi postcomunist. Căci până acum s-a scris doar despre puşcările din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspective unui torţionar pocăit. “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu cumva mondială. (Miron Manega)

                                            COTITURA

Viaţa mea lăuntrică era deformată de ură, de aceea mă înstrăinasem de toţi colegii mai în vârstă care-mi făceau observaţii asupra comportamentului meu faţă de deţinuţi. Cei sub ochii cărora am copilărit îmi spuneau adesea: - Măi, Ionele, nu mai bate hoţii cu atâta sălbăticie că s-ar putea să ai probleme într-o zi… Sunt şi ei oameni…

Îmi înşelam zilnic mintea, amăgind-o să intre în acea stare în care îmi luam dorinţele drept realizări. Până mai ieri mă consideram cel mai de temut gardian, dar când am ascultat înfiorat de ce este în stare Vieru m-a cuprins, aşa deodată, o ciudă amestecată cu otrava invidiei. Într-o zi, stăteam relaxat pe scaunul din camera supraveghetorului. Developam în minte cele mai cumplite torturi la care participasem. Auzeam ţipete, implorări, lovituri de baston. Vedeam sânge şi oase sfărmate. Peste tot mirosea a moarte. Mă vedeam aşa cum eram: mândru, semeţ, trufaş, neîndurător şi sadic… “Nu, nu cred că Vieru poate fi mai bestial decât mine…” m-am trezit vorbind singur. Deodată, gândurile de mărire mi-au fost întrerupte brusc de o bătaie în uşă. - Intră! strig iritat. - Să trăiţi, cetăţene sergent major, sunt deţinutul Manea, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră… În activitatea de supraveghere eram ajutat, până la ora stingerii, de acest deţinut de la sistemul fără pază, care îmi era direct subordonat, având diverse atribuţiuni: supravegherea prin vizetă a modului în care deţinuţii penali îşi desfăşoară activităţile, strângerea creioanelor şi cărţilor poştale din camere, dar mai ales raportarea oricăror manifestări suspecte ale hoţilor. Manea fusese inginer la marea întreprindere bucureşteană Vulcan, fiind condamnat la şase ani pentru infracţiunea de delapidare. De fiecare dată când sosea de pe şantier, grija lui cea mai mare era să se prezinte regulamentar “la datorie”, cum îi plăcea lui să spună. Manea era singurul deţinut faţă de care aveam o oarecare slăbiciune, mai ales de când mi-a raportat că îl văzuse pe Piedone cum îl bătea cu coada de lopată pe Ziman, declarând că-i gata să depună mărturie oricând. Chiar dacă n-a mai fost cazul, n-am uitat că în acele momente delicate a dat dovadă de caracter. Cu toate că mulţi deţinuţi au încercat să-mi intre sub piele, chiar şi din rândul celor intelectuali, niciunul nu a reuşit să pătrundă în intimitatea gândurilor mele. Asta până când a apărut Manea. Pe lângă faptul că era cult, citit, inteligent, în mod paradoxal în preajma lui simţeam că sunt un alt om… - Data trecută parcă voiai să-mi spui ceva, dar se pare că ai uitat, îi reamintesc, făcându-i semn cu mâna să ia loc. - Era prea târziu… Se dăduse pregătirea pentru stingere…

• Înseamnă că e vorba de o chestiune delicată…
• Este atât de delicată încât poate fi rănită chiar cu petala unui trandafir…
• Poţi să-mi povesteşti acum. Mai sunt două ore bune până la stingere, îi spun, uitându-mă la ceas.
• N-aş vrea să mă interpretaţi greşit… Nu, e prea delicat… Nu, nu… Vă rog să mă înţelegeţi…
• Atunci, îţi ordon să-mi spui! am ridicat uşor glasul. Deţinutul a tresărit, s-a uitat drept în ochii mei, spunându-mi direct:
• Domnu’ major, din ziua în care am venit pe secţie, să tot fi trecut o lună, v-am studiat cu mare atenţie…
• Şi ce-ai constatat? - întreb, curios.

• Ceva îmi spune că sunteţi un alt fel de om decât vreţi să păreţi… În acel moment, mi-am plecat uşor privirea, simţind cum îmi ard obrajii… - Toţii hoţii, a continuat el, spun că un miliţian mai al dracului ca dumneavoastră nu există în puşcărie… Un fior de plăcere a pus stăpânire pe mine, iar un zâmbet mi-a înflorit în colţul buzelor…

• Eu însă, nu cred aşa ceva! Ochii scânteietori exprimă inteligenţă, iar manierele pe care le aveţi nu trădează comportamentul unui bădăran. Nu ştiu câţi au sesizat acest lucru, dar am convingerea că nu mă înşel. Şi, credeţi-mă, am avut în subordine mii de oameni. Am pretenţia că mă pricep o ţâră la psihologia oamenilor... Din postura în care sunt, nu-mi permit să vă dau sfaturi, dar n-ar fi rău să vă gândiţi că aceşti hoţi, bandiţi, boschetari, delapidatori sau cum vreţi dumneavoastră să le ziceţi, înainte de toate sunt oameni, apoi infractori… Văzând că înalţ sprâncenele a mirare, a continuat cu şi mai mult patos:

• Da, sunt oameni… Nu ştiu de ce sunteţi atât de surprins. Gândiţi-vă că fiecare dintre noi avem o cărămidă în zidul puşcăriei. Nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul… De fapt, aţi văzut şi dumneavoastră cu câtă uşurinţă se poate ajunge în penitenciar. Încercaţi să descoperiţi ce se ascunde sub zeghea fiecărui deţinut şi veţi constata că până şi în cel mai necizelat suflet există cioburi de sensibilitate, altruism, păreri de rău, bunătate, sacrificiu, dar mai ales sete de a fi iubit… După o pauză calculată cu meşteşug, Manea a pus degetul pe rană:

• Domnu’ major, nu vă lăsaţi influenţat de cei care n-au alte mijloace de exprimare în faţa hoţului decât bastonul. Cu tot respectul pentru domnul Şchiopu sau domnul Spânu dar, nu vă supăraţi, cultura lor generală n-ajunge nici măcar până la genunchiul broaştei… Dumneavoastră n-aveţi cum să vă comparaţi cu ei! Sunteţi reprezentantul unei noi generaţii, de aceea ar trebui să aduceţi ceva nou în mult trâmbiţata muncă de reeducare. Vorbiţi cu deţinuţii ca de la om la om şi cu siguranţă că, într-o zi, eforturile vă vor fi încununate de succes. Oricum, în niciun caz, respectul n-o să vi-l câştigaţi folosind bastonul. Acum înţelegeţi de ce v-am spus că lucrurile sunt atât de gingaşe? …

Vorbele lui Manea m-au lăsat fără replică. În noaptea aceea, am fost stăpânit de un sufocant sentiment de vinovăţie care era, de fapt, un semnal dureros trimis conştiinţei. Timp de doi ani devenisem masca pe care am proiectat-o în faţa tuturor: aceea de gardian neînduplecat, dur şi exigent. Mă bucuram în secret de aprecierile şefilor datorită acestui comportament şi nimeni nu s-ar fi gândit că aş putea fi altfel. Iată că acum a venit acest deţinut care mi-a călcat masca în picioare, împiedicându-mă să mă mai identific atât de uşor cu ea…

(Fragment din cartea “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, în curs de apariţie la Editura ŞTEFAN)

VA URMA

Autor: Ioan Chertiţie

Sursa: Certitudinea.ro Blog: Sevaciclon

September 15, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Aceată carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? E clar – vor zice unii (şi chiar au zis) - , i-a scris-o altcineva! În plus, cum să aibă cineva, oricine, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ei bine, cartea aceasta va fi citită de foarte multă lume. Unii o vor face din curiozitate, alţii din dorinţa de a o înjura sau contesta, alţii pentru a cunoaşte şi învăţa. Dar, indiferent care e determinarea fiecăruia şi indiferent ce va înţelege sau va dori să înţeleagă fiecare, toţi cei care o vor citi vor afla adevărul întreg despre închisorile comuniste şi postcomuniste. Căci până acum s-a scris doar despre puşcările din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspective unui torţionar pocăit. “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu cumva mondială. (Miron Manega)

                                          ARGUMENT

Un sufocant sentiment de vinovăţie mi-a apăsat sufletul imediat după ce masca de ceară a miliţianului dur, bestial şi înfricoşător, s-a topit pentru totdeauna. În seara aceea, în camera supraveghetorului, am simţit cum viermele neadormit al conştiinţei roade, încet-încet, din sufletul chinuit de remuşcări. Durerile mele n-aveam curajul să le mărturisesc nimănui. De-abia în ianuarie 1990, la îndemnul fostului deţinut, prozatorul Vasile Dragomir, mi-am înmuiat peniţa amintirilor în cerneala francheţii, scriind, aşa cum m-am priceput şi atât cât m-a lăsat atunci conştiinţa, prima ediţie a cărţii Confesiunile unui gardian.

Spovedania publică făcută în scris, fără pretenţii literare, mi-a eliberat pentru moment sufletul împovărat de căinţă sinceră. Am pornit de la greşelile mele făcute în cariera de supraveghetor, crezând că în acest fel voi veni în sprijinul Serviciului Reeducare din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ba chiar aveam pregătită şi o dedicaţie: “Este o prostie să crezi că un educator needucat ar putea educa pe cineva!”. Din păcate, reacţiile celor care s-au simţit vizaţi în paginile acuzatoare, sau poate şocante, ale cărţii, au fost atunci puternice şi s-au manifestat pe diferite căi. Prin dezvăluirile făcute, am intrat în colimatorul şefilor din Direcţie, care nu m-au iertat pentru că am îndrăznit să ridic vălul de mister care a acoperit atâţia ani puşcăriile comuniste. În scurt timp, am devenit duşmanul de moarte al sistemului penitenciar şi, de aceea, trebuia să fiu eliminat sub orice formă. De acest lucru s-a ocupat căpitanul Furtună, astfel că, începând cu data de 1 august 1992, am fost trecut în rezervă. Ajuns în civilie, primul lucru pe care l-am constatat a fost acela că adevăraţii infractori se află în libertate, nu după gratii. M-am integrat însă repede în mafia alcoolului, trăind câţiva ani buni în preajma celui supranumit “Şoricelul”, primul “miliardar de carton” din Maramureş, care, la nivelul anului 1992, avea un profit net de trei milioane de lei pe zi. O sumă absolut fabuloasă. Şi asta numai pentru că a avut ideea genială de a dilua cu apă alcoolul dublu rafinat, pentru ca apoi să-l vândă ca vodcă de 38 de grade, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru. Perioada petrecută în această lume mai puţin cunoscută va face în curând obiectul unui roman care va stârni cu siguranţă multă vâlvă. Oricum, ceea ce am făcut în lumea interlopă, este greu de descris în cuvinte. Sunt foarte multe lucruri din vremea aceea care mă fac să-mi ardă obrajii de ruşine. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pe lângă lupta crâncenă pe care am dus-o cu alcoolismul. În câţiva ani mi-am băut banii, sentimentele, maşinile, demnitatea. Totul… Când credeam că nu mai există nicio cale de scăpare, în mod miraculos, am avut marea întâlnire cu EL. Aşa cum a avut-o Saul pe drumul Damascului. De atunci totul s-a schimbat. Liniştea, pacea sufletească, mulţumirea şi fericirea după care am tânjit atât de mult, le-am putut dobândi numai după ce m-am apropiat cu adevărat de Dumnezeu. De-abia după ce L-am cunoscut mi-am dat seama cât sunt de vinovat faţă de cei din jur. Atunci mi-am revăzut sufletul rănit de mustrări şi sfios la orice atingere a păcatului. De-atunci am început să mă lepăd în fiecare clipă, puţin câte puţin, de omul vechi. Iată că, după douăzeci de ani, omul cel nou, spiritual, simte nevoia să-l deconspire pe cel vechi, pentru a-l compromite pentru totdeauna. Se spune că adevărul te face liber dar, uneori, nu înainte de a-ţi arăta cât de mizerabil eşti. Prin mărturisirile complete făcute în această ediţie a cărţii, mă simt într-adevăr eliberat de orice povară. Cei care vor citi confesiunile mele probabil că mă vor judeca. Mă vor urî. Mă vor dispreţui. Au tot dreptul s-o facă. Pentru mine, cel mai important lucru în viaţă este relaţia cu Dumnezeu. El este Judecătorul Suprem împotriva căruia nu avem drept la recurs. Important este ce crede El despre noi.Toate întâmplările din această carte sunt reale şi le-am descris aşa cum s-au petrecut ele. Cu mai mult sau mai puţin talent. Nu m-am considerat şi nici nu mă voi considera vreodată scriitor. Gândurile şi sentimentele le aştern pe hârtie doar atunci când simt nevoia să spun ceva. Cel puţin trei motive, dacă nu chiar patru, mă îndreptăţesc, cred, la această nouă şi ultimă ediţie, cu titlul uşor schimbat. Primul: Povestea cu doctoriţa de pe secţia femei, aşa cum s-a petrecut ea în realitate. Al doilea: Relaţia pe care am avut-o cu căpitanul Cernea, ofiţerul de contrainformaţii, datotită căruia am rămas în sistem. Al treilea: Mi-am dorit, încă din ediţia a doua, să-l introduc în paginile cărţii pe fostul primar din Săpânţa, Toader Şteţca, primul deţinut politic al României post-decembriste. Destinul nostru se aseamănă oarecum. Pentru că amândoi am îndrăznit să spunem lucrurilor pe nume, în anul 1992, eu am părăsit sistemul penitenciar iar el a părăsit România. Nu neapărat acesta a fost motivul pentru care ţineam să reconstitui întâlnirea noastră din penitenciar. Toader Şteţca a fost primul deţinut care mi-a vorbit într-un fel aparte despre Dumnezeu, avertizându-mă că fără Cristos nu putem să facem nimic. Atunci nu l-am înţeles, dar viaţa mi-a demonstrat câtă dreptate a avut. Şi lucrul acesta nu-l voi uita niciodată. Al patrulea motiv, dar nu cel din urmă: Dumnezeu mi-a scos în cale un OM minunat, în persoana domnului chestor, Ioan Băla, directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Domnia sa a înţeles mai bine ca oricare altul că eu, Ioan Chertiţie, cel care a copilărit în puşcărie, cel care şi-a descoperit identitatea în temniţă, trebuie să se reîntoarcă în penitenciarele româneşti. Pentru a-şi povesti viaţa. Pentru ca mai tinerii săi colegi să înţeleagă unde duc orgoliile mărunte, dar mai ales să priceapă că viaţa fără Dumnezeu nu are niciun sens. Da, am fost torţionar! Numai că acum am devenit o torţă pentru Cristos! Domnule general, pentru acest nobil gest, vă mulţumesc din toată inima!

Ioan Chertiţie, 22 ianuarie 2011

(Fragment din cartea “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, în curs de apariţie la Editura ŞTEFAN)

VA URMA

Sursa:Certitudinea.ro Blog:Sevaciclon

August 09, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)

Plutonierul Fulger şi deţinutul Mustăţea .......................................................................................................................

Plecarea lui Şchiopu mi-a înlesnit titularizarea pe secţie, numai că fantoma lui bântuia peste tot. Pe holuri, în curtea de plimbare, pe celular, dar mai ales în mintea mea. Parcă îi auzeam vocea autoritară: “Biserica mamii mâne-ta de bandit. Ia ieşi tu afară să discutăm!”. Întotdeauna ”discuţia” începea în camera supraveghetorului, cu cinci lovituri de baston în palma dreaptă. Era ca un ritual. Ca un fel de superstiţie. Cinci lovituri. Niciuna în plus. Sau în minus. De-abia apoi începea ”tocătura” pe holul de la izolatorul de pedeapsă. Acolo se dezlănţuia. Când începea să lovească, faţa i se schimonosea, ochii se injectau de ură, iar gura se strâmba într-un rânjet sălbatic. Plescăia apoi de plăcere cu buzele sale subţiri, când banditul începea să horcăie. Atunci îmi spunea: ”Toarnă bidonul cu apă pe el. Să se răcorească, hahalera dracului”… Mă împotriveam din răsputeri gândurilor otrăvite care se strecurau în suflet. Simţeam cum bestia din mine voia să explodeze numai la vederea bastonului de cauciuc ce se odihnea cuminte, agăţat de robinetul caloriferului. Atunci aduceam ispita în faţa dreptei judecăţi a conştiinţei mele şi o întrebam: ”Ce vrei de la mine? Nu ţi-au fost îndeajuns doi ani cât m-ai ţinut sub puterea ta malefică? Piei din ochii mei. Nu mai vreau violenţă!”. Cu cât mă împotriveam mai mult, simţeam că tăria ei se risipeşte ca ceaţa sub razele soarelui. Popularitatea mea pe secţie creştea de la o zi la alta. Noile metode folosite au început să dea roade. Pledoariile pentru omenie şi bună cuviinţă au avut un efect extraordinar asupra deţinuţilor, care se mirau de metamorfoza produsă. Pentru a-mi menţine totuşi autoritatea nu treceam cu vederea nicio abatere. Alegeam din fiecare cameră câte un deţinut care încălca regulamentul de ordine interioară, îl duceam în birou şi îi întocmeam raport de pedepsire. De regulă îi triam din rândul celor nerecidivişti, care erau afectaţi de pedeapsă. Apoi îi ţineam două zile în tensiune, după care mergeam în cameră, chemam deţinutul la mine şi cu o voce gravă îi spuneam: - Aici este raportul tău de pedepsire. Îl vezi? N-am vrut să-l înregistrez deoarece m-am gândit că ai acasă copii care te aşteaptă şi nu le vei putea da nicio explicaţie atunci când vor întreba de ce nu vine tatăl lor în ziua în care trebuia să se libereze. Deţinutul tăcea spăşit, cu capul în pământ. În cameră se făcea o linişte deplină. - Acest raport, continuam eu pe un ton blând, îl rup în faţa tuturor. Îţi recomand ca pe viitor să te gândeşti tu la aceste aspecte. Faţa deţinutului radia de bucurie. Cu lacrimi în ochi îmi spunea: - Domnu’ major, vă promit că n-am să mai încalc regulamentul niciodată. Vă mulţumesc din suflet! Acest mod de a-l face pe deţinut să înţeleagă pericolul care-l paşte, atunci când încalcă regulamentul, avea un rol educativ şi pentru ceilalţi. Apelând la acest artificiu, mi-am câştigat stima şi respectul tuturor. După ce marea majoritate a hoţilor mi-au cunoscut şi cealaltă latură a comportamentului, când intram de serviciu era o linişte deplină pe secţie. Noaptea studiam fişele de cameră şi, în scurt timp, am reuşit să-i cunosc după nume şi infracţiunea comisă. Deţinuţii au început să capete încredere în mine, venind cu sufletul deschis să-mi raporteze ce probleme îi frământă. Îi ascultam cu răbdare, le dădeam sfaturi, îi încurajam, ajutându-i astfel să treacă mai uşor peste momentele delicate. Toate aceste gesturi au avut un ecou deosebit în rândul deţinuţilor intelectuali. Ei au fost aceia care m-au apreciat şi i-au influenţat în mod pozitiv pe cei care nu puteau uita atât de uşor comportamentul brutal de până mai ieri. După pensionarea adjutantului Spânu, plutonierul Fulger a devenit succesorul său şi, implicit, şeful meu direct. Acesta reprezenta o adevărată teroare pentru deţinuţi. Hoţul prins în gheara lui scăpa în cel mai fericit caz cu trei ”directe” în bărbie şi un “upercut” la stomac sau ficat. Avea un dar nemaipomenit de a provoca deţinuţii. Din cauza lui recidivistul Belciug a înghiţit nouă cozi de lingură în decurs de o oră. Era bolnav psihic, dar pentru Fulger acest lucru nu conta. Ca să-mi asigur garanţia rămânerii pe secţie mai aveam de rezolvat o singură problemă: bătaia deţinuţilor. Dacă nu aveam o asemenea ”activitate”, nu prezentam suficientă încredere. După multe căutări prin ungherele minţii mele înnoite, am găsit soluţia salvatoare. La camera douăzeci şi şapte se afla deţinutul Mustăţea, fostul meu coleg de la Moara de grâu din Baia Mare, pe vremea când am fost o vreme ucenic morar. Ştiam la ce oră obişnuieşte să vină Fulger pe secţie, de aceea îl aşteptam pe hol împreună cu Mustăţea, cu ochii ţintă la poarta de la intrare. Când ajungea în curtea de plimbare, îl duceam pe fostul coleg în camera supraveghetorului şi mă prefăceam că-l bat cu bastonul. Acesta, aşa cum l-am învăţat, urla ca din gură de şarpe: - Domnu’ major, n-o să mai fumez niciodată în cameră. Nu mă mai bateţi, vă rog frumos. Aoleo, nu mai daţi că mă omorâţi! Mustăţea îşi juca bine rolul. Numai că, într-o zi, după atâtea ”repetiţii”, Fulger a intrat prin surprindere în birou şi l-a recunoscut. M-a întrebat nervos, cu ochii plini de mânie: - Iar ai probleme cu hahalera asta? Fără să aştepte vreo confirmare, Fulger a făcut o piruetă şi l-a lovit cu pumnul în bărbie pe deţinut. Luat prin surprindere, acesta s-a prăbuşit ca secerat, zdrobindu-şi faţa de ciment. Plutonierul i-a mai tras un voleu în coaste, după care l-a abandonat pentru că a primit mesaj prin staţia de emisie-recepţie să se prezinte de urgenţă la postul de control. După ce a plecat, am ridicat “hahalera” spunându-i zâmbind: - Asta a fost pe bune. Du-te şi spală-ţi faţa la chiuvetă că, s-ar putea să vină să continue reprezentaţia. Trebuie să te bag repede în cameră… - Mai dă-l dracului de hitlerist…. - Astea-s riscurile meseriei de actor, îl înţep, moment în care izbucnim amândoi în râs.

VA URMA Autor: Ioan Chertiţie

Sursa:Certitudinea.ro

                                                   Blog:Sevaciclon

June 11, 2011 de Blog Admin Marți la Palatul Șuțu: expoziție despre Închisoarea Tăcerii de la Râmnicu Sărat (ora 17)

Pentru cei născuţi sau crescuţi în lumea liberă, întâlnirea concretă cu urmele universului concentraţionar al comunismului reprezintă o experienţă şocantă.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în parteneriat cu CNSAS, Fundaţia „Corneliu Coposu”, Arhivele Naţionale şi Ordinul Arhitecţilor din România, anunţă vernisarea expoziţiei „Râmnicu Sărat – Închisoarea Tăcerii (1945-1963)” care va avea loc marţi, 7 iunie, ora 17, în curtea Muzeului Municipiului Bucureşti (Palatul Suţu).

Expoziţia poate fi vizitată până pe data de 17 iunie şi a fost realizată cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer”, al Institutului Cultural Roman, al Fundaţiei Pro-Patrimonio şi al RPER-Rencontre du Patrimoine Europe-Roumanie.

 Sursa: Institutul - IICCMER

                                                            Blog: Sevaciclon

May 15, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 22.01.2011 23:33:00

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)

Ioan Chertiţie, autorul confesiunilor

„Bateţi-mă cu bastonul, vă rog din suflet!"

........................................................................................................................................

Într-o dimineaţă, imediat după deşteptare, şeful camerei numărul 35 mi-a raportat că, în timpul nopţii, deţinutul Rostaş a furat din cămara cu alimente – cambuză, cum îi spuneau ei - slănină, conserve şi ţigări, fiind surprins de plantonul din schimbul trei, pe la patru şi jumătate. Revoltat de cele întâmplate, l-am scos imediat pe Rostaş din cameră, ducându-l în birou. Am deschis nervos fişetul şi am luat de pe raftul de sus un raport de pedepsire. M-am aşezat la masă cu gândul de a-l completa şi când l-am întrebat pe deţinut cum îl cheamă, am constatat cu stupefacţie că spaima îi sugrumase glasul. Nu putea să articuleze niciun cuvânt. Dădea mărunt din buze de ziceai că este un peşte care se zbate pe uscat. Curiozitatea mă îndeamnă să-l studiez cu mai multă atenţie. Am observat că mânecile vestonului vărgat îi treceau cu mult peste degete iar bocancii încovoiaţi la vârf erau parcă nişte bărcuţe. Mic de statură, slab şi cu mustăcioară neagră, mi-a dat senzaţia pe moment că în faţa mea se află marele actor Chaplin. Prin minte mi-a trecut o secvenţă hazlie din filmul “Piciul” şi cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în râs. M-am întors cu spatele la deţinut, am închis ochii, mi-am muşcat buzele cu putere, apoi l-am întrebat cu o voce aspră: - De ce-ai furat, bă, din cambuză? Rostaş, care cu siguranţă mi-a sesizat zâmbetul înflorit în colţul buzelor, a răspuns cu seninătate: - Apăi, domnu’ majur, ştiţi, io nu-s căutat la vorbitor…. Nu-mi dă nimeni nimic, că sunt ţigan… - … Aşa că te-ai gândit să-ţi iei singur. Nu-i aşa? - Aşa e, mânca-ţi-aş! Dar mi se face o foame pe şantier de văd cimentul numa’-n culori… - Pentru ce eşti condamnat? - Apăi am furat şi io nişte găini… - Şi furi în continuare… - Ce să fac dacă am furtul în sânge? - De câte ori ai mai fost condamnat? - De zece ori, mânca-ţi-aş… - Pentru furtul de azi noapte, te condamn pentru a unsprezecea oară, îi spun cu seriozitate, arătându-i raportul de pedepsire. Când îl vede, ţiganul se pune în genunchi şi, cu palmele împreunate ca pentru rugăciune, mă imploră cu lacrimi în ochi: - Domnu’ major, mânca-va-ş gura, nu-mi faceţi raport, că intru peste o săptămână în a doua comisie. Vreau să fiu şi eu liber…. M-am săturat de atâta puşcărie. Mai bine bateţi-mă cu bastonul, că doar sunt obişnuit… Vă rog din suflet, înţelegeţi-mă! Derutat, bulversat şi îngândurat, stau câteva minute bune în cumpănă. Clipele se urnesc greu, ca bolovanii. Îl privesc pe deţinut cum îşi şterge lacrimile cu mâneca murdară de la veston. Nimic nu este teatral în gesturi şi vorbe, de aceea simt că mă aflu într-o situaţie mai mult decât delicată. Sinceritatea lui mă face să cad dintr-o extremă în alta. Tentaţia de a-l bate cu bastonul îmi dă târcoale, dar regulamentul militar îmi interzice folosirea lui ca mijloc de sancţionare. Un raport de pedepsire i-ar fi ucis visul de a fi liber la următoarea comisie, care l-ar fi amânat din nou. Mă plimb în jurul deţinutului ale cărui haine penale îi dau un aer de cerşetor. Privindu-i mustăcioara neagră, gândul mă duce din nou la Chaplin. De această dată îmi vine în minte o scenă emoţionantă din ”Luminile oraşului”, când tânăra florăreasă îşi recapătă vederea datorită vagabondului care semăna izbitor cu acest deţinut. Inexplicabil, mă cuprinde un fel de milă amestecată cu teama de a nu fi surprins de ofiţerul de serviciu. Trebuia să iau cât mai grabnic o decizie. Bastonul de cauciuc sau raportul de pedepsire? That is the question, aceasta-i întrebarea, cum spus-a celebrul Hamlet. Aşa cum stau, nehotărât, deodată îmi vin în minte frazele mentorului meu, plutonierul Şchiopu, care mi-a explicat în curtea de plimbare, pe un ton prietenesc, după ce auzise cât sunt de exigent pe secţie: ”Băiete, să ştii de la mine că acela nu-i supraveghetor care nu ştie să bată cu bastonul. Numai aşa îţi vor şti hoţii de frică!”… - Ridică-te! îi ordon deţinutului, în timp ce iau bastonul agăţat de robinetul caloriferului. Spre surprinderea mea, văd că Rostaş mă aştepta déjà, cu palma dreaptă întinsă. Simt cum un val de emoţie îmi inundă întreaga fiinţă. Era pentru întâia oară când foloseam “negrocalminul”, cum îi spunea adjutantul Spânu. Ca să nu observe deţinutul că îmi tremură mâinile, controlez tacticos flexibilitatea bastonului, în care se simţea sârma de oţel din interior. Înghit de câteva ori în sec, lăsând să se rostogolească prin mintea mea, de-a valma, cuvintele lui Furtună: ”Hoţul este ca o fiară. Îţi face bucuria când ţi-e lumea mai dragă. Decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-sa!”. Îl privesc pe bandit cu ochii injectaţi de ură. Ridic ”negrocalminul” până la nivelul umerilor şi lovesc cu sete palma dreaptă care aştepta întinsă. Un zgomot ciudat a răsunat în întreaga încăpere. Ceva asemănător cu efectul pe care îl produce o palmă sănătoasă aplicată obrazului cu tenul fin. Au urmat alte lovituri la fel de puternice ca şi prima, însă deţinutul nici n-a clipit. Când am vrut să-i mai aplic o lovitură, banditul şi-a retras mâna, iar eu am lovit în gol. - Aţi ajuns la zece “felii”, domnu’ major. Acum urmează haialaltă, îmi spuse el cu seninătate. Mi-a întins şi palma stângă, suportând cu stoicism fiecare lovitură. De fapt îşi dăduse singur pedeapsa, deoarece nu aveam de gând să-l lovesc şi în “haialaltă” palmă. Deja obosisem, pentru că nu aveam antrenament. După epuizarea celor zece “felii” pe care le-am numărat cu atenţie, deţinutul şi-a frecat palmele muncite făcând câteva mişcări cu degetele, apoi mi-a spus cu bucurie: - Mulţumesc frumos, domnu’ major… Să vă trăiască familia, să aveţi parte numai de fericire. Dacă îmi făceaţi raport sigur mă amânau în comisie. Situaţia mi se părea de-a dreptul hilară. În timp ce îl conduceam pe hol, îmi imaginam cum ar arăta un film în care gardianul bate hoţul cu bastonul, iar acesta îi mulţumeşte din inimă. Cu zâmbetul pe buze l-am băgat în cameră, fără să spun absolut nimic. Eram convins că va povesti el mai departe tot ceea ce i s-a întâmplat.

(Fragment din cartea de memorii "AM FOST TORŢIONAR! - Confesiunile unui gardian" de Ioan Chertiţie, in curs de aparitie la Editura STAND).

VA URMA

Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon