September 15, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Aceată carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? E clar – vor zice unii (şi chiar au zis) - , i-a scris-o altcineva! În plus, cum să aibă cineva, oricine, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ei bine, cartea aceasta va fi citită de foarte multă lume. Unii o vor face din curiozitate, alţii din dorinţa de a o înjura sau contesta, alţii pentru a cunoaşte şi învăţa. Dar, indiferent care e determinarea fiecăruia şi indiferent ce va înţelege sau va dori să înţeleagă fiecare, toţi cei care o vor citi vor afla adevărul întreg despre închisorile comuniste şi postcomuniste. Căci până acum s-a scris doar despre puşcările din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspective unui torţionar pocăit. “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu cumva mondială. (Miron Manega)

                                          ARGUMENT

Un sufocant sentiment de vinovăţie mi-a apăsat sufletul imediat după ce masca de ceară a miliţianului dur, bestial şi înfricoşător, s-a topit pentru totdeauna. În seara aceea, în camera supraveghetorului, am simţit cum viermele neadormit al conştiinţei roade, încet-încet, din sufletul chinuit de remuşcări. Durerile mele n-aveam curajul să le mărturisesc nimănui. De-abia în ianuarie 1990, la îndemnul fostului deţinut, prozatorul Vasile Dragomir, mi-am înmuiat peniţa amintirilor în cerneala francheţii, scriind, aşa cum m-am priceput şi atât cât m-a lăsat atunci conştiinţa, prima ediţie a cărţii Confesiunile unui gardian.

Spovedania publică făcută în scris, fără pretenţii literare, mi-a eliberat pentru moment sufletul împovărat de căinţă sinceră. Am pornit de la greşelile mele făcute în cariera de supraveghetor, crezând că în acest fel voi veni în sprijinul Serviciului Reeducare din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ba chiar aveam pregătită şi o dedicaţie: “Este o prostie să crezi că un educator needucat ar putea educa pe cineva!”. Din păcate, reacţiile celor care s-au simţit vizaţi în paginile acuzatoare, sau poate şocante, ale cărţii, au fost atunci puternice şi s-au manifestat pe diferite căi. Prin dezvăluirile făcute, am intrat în colimatorul şefilor din Direcţie, care nu m-au iertat pentru că am îndrăznit să ridic vălul de mister care a acoperit atâţia ani puşcăriile comuniste. În scurt timp, am devenit duşmanul de moarte al sistemului penitenciar şi, de aceea, trebuia să fiu eliminat sub orice formă. De acest lucru s-a ocupat căpitanul Furtună, astfel că, începând cu data de 1 august 1992, am fost trecut în rezervă. Ajuns în civilie, primul lucru pe care l-am constatat a fost acela că adevăraţii infractori se află în libertate, nu după gratii. M-am integrat însă repede în mafia alcoolului, trăind câţiva ani buni în preajma celui supranumit “Şoricelul”, primul “miliardar de carton” din Maramureş, care, la nivelul anului 1992, avea un profit net de trei milioane de lei pe zi. O sumă absolut fabuloasă. Şi asta numai pentru că a avut ideea genială de a dilua cu apă alcoolul dublu rafinat, pentru ca apoi să-l vândă ca vodcă de 38 de grade, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru. Perioada petrecută în această lume mai puţin cunoscută va face în curând obiectul unui roman care va stârni cu siguranţă multă vâlvă. Oricum, ceea ce am făcut în lumea interlopă, este greu de descris în cuvinte. Sunt foarte multe lucruri din vremea aceea care mă fac să-mi ardă obrajii de ruşine. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pe lângă lupta crâncenă pe care am dus-o cu alcoolismul. În câţiva ani mi-am băut banii, sentimentele, maşinile, demnitatea. Totul… Când credeam că nu mai există nicio cale de scăpare, în mod miraculos, am avut marea întâlnire cu EL. Aşa cum a avut-o Saul pe drumul Damascului. De atunci totul s-a schimbat. Liniştea, pacea sufletească, mulţumirea şi fericirea după care am tânjit atât de mult, le-am putut dobândi numai după ce m-am apropiat cu adevărat de Dumnezeu. De-abia după ce L-am cunoscut mi-am dat seama cât sunt de vinovat faţă de cei din jur. Atunci mi-am revăzut sufletul rănit de mustrări şi sfios la orice atingere a păcatului. De-atunci am început să mă lepăd în fiecare clipă, puţin câte puţin, de omul vechi. Iată că, după douăzeci de ani, omul cel nou, spiritual, simte nevoia să-l deconspire pe cel vechi, pentru a-l compromite pentru totdeauna. Se spune că adevărul te face liber dar, uneori, nu înainte de a-ţi arăta cât de mizerabil eşti. Prin mărturisirile complete făcute în această ediţie a cărţii, mă simt într-adevăr eliberat de orice povară. Cei care vor citi confesiunile mele probabil că mă vor judeca. Mă vor urî. Mă vor dispreţui. Au tot dreptul s-o facă. Pentru mine, cel mai important lucru în viaţă este relaţia cu Dumnezeu. El este Judecătorul Suprem împotriva căruia nu avem drept la recurs. Important este ce crede El despre noi.Toate întâmplările din această carte sunt reale şi le-am descris aşa cum s-au petrecut ele. Cu mai mult sau mai puţin talent. Nu m-am considerat şi nici nu mă voi considera vreodată scriitor. Gândurile şi sentimentele le aştern pe hârtie doar atunci când simt nevoia să spun ceva. Cel puţin trei motive, dacă nu chiar patru, mă îndreptăţesc, cred, la această nouă şi ultimă ediţie, cu titlul uşor schimbat. Primul: Povestea cu doctoriţa de pe secţia femei, aşa cum s-a petrecut ea în realitate. Al doilea: Relaţia pe care am avut-o cu căpitanul Cernea, ofiţerul de contrainformaţii, datotită căruia am rămas în sistem. Al treilea: Mi-am dorit, încă din ediţia a doua, să-l introduc în paginile cărţii pe fostul primar din Săpânţa, Toader Şteţca, primul deţinut politic al României post-decembriste. Destinul nostru se aseamănă oarecum. Pentru că amândoi am îndrăznit să spunem lucrurilor pe nume, în anul 1992, eu am părăsit sistemul penitenciar iar el a părăsit România. Nu neapărat acesta a fost motivul pentru care ţineam să reconstitui întâlnirea noastră din penitenciar. Toader Şteţca a fost primul deţinut care mi-a vorbit într-un fel aparte despre Dumnezeu, avertizându-mă că fără Cristos nu putem să facem nimic. Atunci nu l-am înţeles, dar viaţa mi-a demonstrat câtă dreptate a avut. Şi lucrul acesta nu-l voi uita niciodată. Al patrulea motiv, dar nu cel din urmă: Dumnezeu mi-a scos în cale un OM minunat, în persoana domnului chestor, Ioan Băla, directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Domnia sa a înţeles mai bine ca oricare altul că eu, Ioan Chertiţie, cel care a copilărit în puşcărie, cel care şi-a descoperit identitatea în temniţă, trebuie să se reîntoarcă în penitenciarele româneşti. Pentru a-şi povesti viaţa. Pentru ca mai tinerii săi colegi să înţeleagă unde duc orgoliile mărunte, dar mai ales să priceapă că viaţa fără Dumnezeu nu are niciun sens. Da, am fost torţionar! Numai că acum am devenit o torţă pentru Cristos! Domnule general, pentru acest nobil gest, vă mulţumesc din toată inima!

Ioan Chertiţie, 22 ianuarie 2011

(Fragment din cartea “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, în curs de apariţie la Editura ŞTEFAN)

VA URMA

Sursa:Certitudinea.ro Blog:Sevaciclon

August 09, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)

Plutonierul Fulger şi deţinutul Mustăţea .......................................................................................................................

Plecarea lui Şchiopu mi-a înlesnit titularizarea pe secţie, numai că fantoma lui bântuia peste tot. Pe holuri, în curtea de plimbare, pe celular, dar mai ales în mintea mea. Parcă îi auzeam vocea autoritară: “Biserica mamii mâne-ta de bandit. Ia ieşi tu afară să discutăm!”. Întotdeauna ”discuţia” începea în camera supraveghetorului, cu cinci lovituri de baston în palma dreaptă. Era ca un ritual. Ca un fel de superstiţie. Cinci lovituri. Niciuna în plus. Sau în minus. De-abia apoi începea ”tocătura” pe holul de la izolatorul de pedeapsă. Acolo se dezlănţuia. Când începea să lovească, faţa i se schimonosea, ochii se injectau de ură, iar gura se strâmba într-un rânjet sălbatic. Plescăia apoi de plăcere cu buzele sale subţiri, când banditul începea să horcăie. Atunci îmi spunea: ”Toarnă bidonul cu apă pe el. Să se răcorească, hahalera dracului”… Mă împotriveam din răsputeri gândurilor otrăvite care se strecurau în suflet. Simţeam cum bestia din mine voia să explodeze numai la vederea bastonului de cauciuc ce se odihnea cuminte, agăţat de robinetul caloriferului. Atunci aduceam ispita în faţa dreptei judecăţi a conştiinţei mele şi o întrebam: ”Ce vrei de la mine? Nu ţi-au fost îndeajuns doi ani cât m-ai ţinut sub puterea ta malefică? Piei din ochii mei. Nu mai vreau violenţă!”. Cu cât mă împotriveam mai mult, simţeam că tăria ei se risipeşte ca ceaţa sub razele soarelui. Popularitatea mea pe secţie creştea de la o zi la alta. Noile metode folosite au început să dea roade. Pledoariile pentru omenie şi bună cuviinţă au avut un efect extraordinar asupra deţinuţilor, care se mirau de metamorfoza produsă. Pentru a-mi menţine totuşi autoritatea nu treceam cu vederea nicio abatere. Alegeam din fiecare cameră câte un deţinut care încălca regulamentul de ordine interioară, îl duceam în birou şi îi întocmeam raport de pedepsire. De regulă îi triam din rândul celor nerecidivişti, care erau afectaţi de pedeapsă. Apoi îi ţineam două zile în tensiune, după care mergeam în cameră, chemam deţinutul la mine şi cu o voce gravă îi spuneam: - Aici este raportul tău de pedepsire. Îl vezi? N-am vrut să-l înregistrez deoarece m-am gândit că ai acasă copii care te aşteaptă şi nu le vei putea da nicio explicaţie atunci când vor întreba de ce nu vine tatăl lor în ziua în care trebuia să se libereze. Deţinutul tăcea spăşit, cu capul în pământ. În cameră se făcea o linişte deplină. - Acest raport, continuam eu pe un ton blând, îl rup în faţa tuturor. Îţi recomand ca pe viitor să te gândeşti tu la aceste aspecte. Faţa deţinutului radia de bucurie. Cu lacrimi în ochi îmi spunea: - Domnu’ major, vă promit că n-am să mai încalc regulamentul niciodată. Vă mulţumesc din suflet! Acest mod de a-l face pe deţinut să înţeleagă pericolul care-l paşte, atunci când încalcă regulamentul, avea un rol educativ şi pentru ceilalţi. Apelând la acest artificiu, mi-am câştigat stima şi respectul tuturor. După ce marea majoritate a hoţilor mi-au cunoscut şi cealaltă latură a comportamentului, când intram de serviciu era o linişte deplină pe secţie. Noaptea studiam fişele de cameră şi, în scurt timp, am reuşit să-i cunosc după nume şi infracţiunea comisă. Deţinuţii au început să capete încredere în mine, venind cu sufletul deschis să-mi raporteze ce probleme îi frământă. Îi ascultam cu răbdare, le dădeam sfaturi, îi încurajam, ajutându-i astfel să treacă mai uşor peste momentele delicate. Toate aceste gesturi au avut un ecou deosebit în rândul deţinuţilor intelectuali. Ei au fost aceia care m-au apreciat şi i-au influenţat în mod pozitiv pe cei care nu puteau uita atât de uşor comportamentul brutal de până mai ieri. După pensionarea adjutantului Spânu, plutonierul Fulger a devenit succesorul său şi, implicit, şeful meu direct. Acesta reprezenta o adevărată teroare pentru deţinuţi. Hoţul prins în gheara lui scăpa în cel mai fericit caz cu trei ”directe” în bărbie şi un “upercut” la stomac sau ficat. Avea un dar nemaipomenit de a provoca deţinuţii. Din cauza lui recidivistul Belciug a înghiţit nouă cozi de lingură în decurs de o oră. Era bolnav psihic, dar pentru Fulger acest lucru nu conta. Ca să-mi asigur garanţia rămânerii pe secţie mai aveam de rezolvat o singură problemă: bătaia deţinuţilor. Dacă nu aveam o asemenea ”activitate”, nu prezentam suficientă încredere. După multe căutări prin ungherele minţii mele înnoite, am găsit soluţia salvatoare. La camera douăzeci şi şapte se afla deţinutul Mustăţea, fostul meu coleg de la Moara de grâu din Baia Mare, pe vremea când am fost o vreme ucenic morar. Ştiam la ce oră obişnuieşte să vină Fulger pe secţie, de aceea îl aşteptam pe hol împreună cu Mustăţea, cu ochii ţintă la poarta de la intrare. Când ajungea în curtea de plimbare, îl duceam pe fostul coleg în camera supraveghetorului şi mă prefăceam că-l bat cu bastonul. Acesta, aşa cum l-am învăţat, urla ca din gură de şarpe: - Domnu’ major, n-o să mai fumez niciodată în cameră. Nu mă mai bateţi, vă rog frumos. Aoleo, nu mai daţi că mă omorâţi! Mustăţea îşi juca bine rolul. Numai că, într-o zi, după atâtea ”repetiţii”, Fulger a intrat prin surprindere în birou şi l-a recunoscut. M-a întrebat nervos, cu ochii plini de mânie: - Iar ai probleme cu hahalera asta? Fără să aştepte vreo confirmare, Fulger a făcut o piruetă şi l-a lovit cu pumnul în bărbie pe deţinut. Luat prin surprindere, acesta s-a prăbuşit ca secerat, zdrobindu-şi faţa de ciment. Plutonierul i-a mai tras un voleu în coaste, după care l-a abandonat pentru că a primit mesaj prin staţia de emisie-recepţie să se prezinte de urgenţă la postul de control. După ce a plecat, am ridicat “hahalera” spunându-i zâmbind: - Asta a fost pe bune. Du-te şi spală-ţi faţa la chiuvetă că, s-ar putea să vină să continue reprezentaţia. Trebuie să te bag repede în cameră… - Mai dă-l dracului de hitlerist…. - Astea-s riscurile meseriei de actor, îl înţep, moment în care izbucnim amândoi în râs.

VA URMA Autor: Ioan Chertiţie

Sursa:Certitudinea.ro

                                                   Blog:Sevaciclon

June 11, 2011 de Blog Admin Marți la Palatul Șuțu: expoziție despre Închisoarea Tăcerii de la Râmnicu Sărat (ora 17)

Pentru cei născuţi sau crescuţi în lumea liberă, întâlnirea concretă cu urmele universului concentraţionar al comunismului reprezintă o experienţă şocantă.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, în parteneriat cu CNSAS, Fundaţia „Corneliu Coposu”, Arhivele Naţionale şi Ordinul Arhitecţilor din România, anunţă vernisarea expoziţiei „Râmnicu Sărat – Închisoarea Tăcerii (1945-1963)” care va avea loc marţi, 7 iunie, ora 17, în curtea Muzeului Municipiului Bucureşti (Palatul Suţu).

Expoziţia poate fi vizitată până pe data de 17 iunie şi a fost realizată cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer”, al Institutului Cultural Roman, al Fundaţiei Pro-Patrimonio şi al RPER-Rencontre du Patrimoine Europe-Roumanie.

 Sursa: Institutul - IICCMER

                                                            Blog: Sevaciclon

May 15, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 22.01.2011 23:33:00

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)

Ioan Chertiţie, autorul confesiunilor

„Bateţi-mă cu bastonul, vă rog din suflet!"

........................................................................................................................................

Într-o dimineaţă, imediat după deşteptare, şeful camerei numărul 35 mi-a raportat că, în timpul nopţii, deţinutul Rostaş a furat din cămara cu alimente – cambuză, cum îi spuneau ei - slănină, conserve şi ţigări, fiind surprins de plantonul din schimbul trei, pe la patru şi jumătate. Revoltat de cele întâmplate, l-am scos imediat pe Rostaş din cameră, ducându-l în birou. Am deschis nervos fişetul şi am luat de pe raftul de sus un raport de pedepsire. M-am aşezat la masă cu gândul de a-l completa şi când l-am întrebat pe deţinut cum îl cheamă, am constatat cu stupefacţie că spaima îi sugrumase glasul. Nu putea să articuleze niciun cuvânt. Dădea mărunt din buze de ziceai că este un peşte care se zbate pe uscat. Curiozitatea mă îndeamnă să-l studiez cu mai multă atenţie. Am observat că mânecile vestonului vărgat îi treceau cu mult peste degete iar bocancii încovoiaţi la vârf erau parcă nişte bărcuţe. Mic de statură, slab şi cu mustăcioară neagră, mi-a dat senzaţia pe moment că în faţa mea se află marele actor Chaplin. Prin minte mi-a trecut o secvenţă hazlie din filmul “Piciul” şi cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în râs. M-am întors cu spatele la deţinut, am închis ochii, mi-am muşcat buzele cu putere, apoi l-am întrebat cu o voce aspră: - De ce-ai furat, bă, din cambuză? Rostaş, care cu siguranţă mi-a sesizat zâmbetul înflorit în colţul buzelor, a răspuns cu seninătate: - Apăi, domnu’ majur, ştiţi, io nu-s căutat la vorbitor…. Nu-mi dă nimeni nimic, că sunt ţigan… - … Aşa că te-ai gândit să-ţi iei singur. Nu-i aşa? - Aşa e, mânca-ţi-aş! Dar mi se face o foame pe şantier de văd cimentul numa’-n culori… - Pentru ce eşti condamnat? - Apăi am furat şi io nişte găini… - Şi furi în continuare… - Ce să fac dacă am furtul în sânge? - De câte ori ai mai fost condamnat? - De zece ori, mânca-ţi-aş… - Pentru furtul de azi noapte, te condamn pentru a unsprezecea oară, îi spun cu seriozitate, arătându-i raportul de pedepsire. Când îl vede, ţiganul se pune în genunchi şi, cu palmele împreunate ca pentru rugăciune, mă imploră cu lacrimi în ochi: - Domnu’ major, mânca-va-ş gura, nu-mi faceţi raport, că intru peste o săptămână în a doua comisie. Vreau să fiu şi eu liber…. M-am săturat de atâta puşcărie. Mai bine bateţi-mă cu bastonul, că doar sunt obişnuit… Vă rog din suflet, înţelegeţi-mă! Derutat, bulversat şi îngândurat, stau câteva minute bune în cumpănă. Clipele se urnesc greu, ca bolovanii. Îl privesc pe deţinut cum îşi şterge lacrimile cu mâneca murdară de la veston. Nimic nu este teatral în gesturi şi vorbe, de aceea simt că mă aflu într-o situaţie mai mult decât delicată. Sinceritatea lui mă face să cad dintr-o extremă în alta. Tentaţia de a-l bate cu bastonul îmi dă târcoale, dar regulamentul militar îmi interzice folosirea lui ca mijloc de sancţionare. Un raport de pedepsire i-ar fi ucis visul de a fi liber la următoarea comisie, care l-ar fi amânat din nou. Mă plimb în jurul deţinutului ale cărui haine penale îi dau un aer de cerşetor. Privindu-i mustăcioara neagră, gândul mă duce din nou la Chaplin. De această dată îmi vine în minte o scenă emoţionantă din ”Luminile oraşului”, când tânăra florăreasă îşi recapătă vederea datorită vagabondului care semăna izbitor cu acest deţinut. Inexplicabil, mă cuprinde un fel de milă amestecată cu teama de a nu fi surprins de ofiţerul de serviciu. Trebuia să iau cât mai grabnic o decizie. Bastonul de cauciuc sau raportul de pedepsire? That is the question, aceasta-i întrebarea, cum spus-a celebrul Hamlet. Aşa cum stau, nehotărât, deodată îmi vin în minte frazele mentorului meu, plutonierul Şchiopu, care mi-a explicat în curtea de plimbare, pe un ton prietenesc, după ce auzise cât sunt de exigent pe secţie: ”Băiete, să ştii de la mine că acela nu-i supraveghetor care nu ştie să bată cu bastonul. Numai aşa îţi vor şti hoţii de frică!”… - Ridică-te! îi ordon deţinutului, în timp ce iau bastonul agăţat de robinetul caloriferului. Spre surprinderea mea, văd că Rostaş mă aştepta déjà, cu palma dreaptă întinsă. Simt cum un val de emoţie îmi inundă întreaga fiinţă. Era pentru întâia oară când foloseam “negrocalminul”, cum îi spunea adjutantul Spânu. Ca să nu observe deţinutul că îmi tremură mâinile, controlez tacticos flexibilitatea bastonului, în care se simţea sârma de oţel din interior. Înghit de câteva ori în sec, lăsând să se rostogolească prin mintea mea, de-a valma, cuvintele lui Furtună: ”Hoţul este ca o fiară. Îţi face bucuria când ţi-e lumea mai dragă. Decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-sa!”. Îl privesc pe bandit cu ochii injectaţi de ură. Ridic ”negrocalminul” până la nivelul umerilor şi lovesc cu sete palma dreaptă care aştepta întinsă. Un zgomot ciudat a răsunat în întreaga încăpere. Ceva asemănător cu efectul pe care îl produce o palmă sănătoasă aplicată obrazului cu tenul fin. Au urmat alte lovituri la fel de puternice ca şi prima, însă deţinutul nici n-a clipit. Când am vrut să-i mai aplic o lovitură, banditul şi-a retras mâna, iar eu am lovit în gol. - Aţi ajuns la zece “felii”, domnu’ major. Acum urmează haialaltă, îmi spuse el cu seninătate. Mi-a întins şi palma stângă, suportând cu stoicism fiecare lovitură. De fapt îşi dăduse singur pedeapsa, deoarece nu aveam de gând să-l lovesc şi în “haialaltă” palmă. Deja obosisem, pentru că nu aveam antrenament. După epuizarea celor zece “felii” pe care le-am numărat cu atenţie, deţinutul şi-a frecat palmele muncite făcând câteva mişcări cu degetele, apoi mi-a spus cu bucurie: - Mulţumesc frumos, domnu’ major… Să vă trăiască familia, să aveţi parte numai de fericire. Dacă îmi făceaţi raport sigur mă amânau în comisie. Situaţia mi se părea de-a dreptul hilară. În timp ce îl conduceam pe hol, îmi imaginam cum ar arăta un film în care gardianul bate hoţul cu bastonul, iar acesta îi mulţumeşte din inimă. Cu zâmbetul pe buze l-am băgat în cameră, fără să spun absolut nimic. Eram convins că va povesti el mai departe tot ceea ce i s-a întâmplat.

(Fragment din cartea de memorii "AM FOST TORŢIONAR! - Confesiunile unui gardian" de Ioan Chertiţie, in curs de aparitie la Editura STAND).

VA URMA

Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon

April 22, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 20.01.2011 14:54:00

Ioan Chertiţie, autorul confesiunilor

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)

I se spunea „Boierul”

Bucătarul şef al deţinuţilor, Toader Coman, căzu în cazanul cu melancolie. Cu o undă de regret în suflet, mi-a mărturisit: - Domnu’ major, eram mandatar la Popasul Prislop, situat într-un peisaj feeric al Maramureşului istoric, tocmai dincolo de Borşa. Linişte, aer curat şi locuri de vânătoare... La mine se găseau de toate: cafea, alune, băuturi fine şi ţigări din import. Mi se spunea Boierul. La etajul doi al popasului, puneam la dispoziţia marilor personalităţi ale judeţului cele şase cămăruţe pe care le aveam. Boşii nu rămâneau sensibili la orice japiţă sau jartea. Trebuia să le ofer musai crudităţi, trufandale. Îmi spuneau în glumă că medicul le-a recomandat să urmeze exemplul bărbatului trecut de patruzeci de ani, bolnav de holeră, care s-a tratat cu o “lepră” de nouăsprezece ani, vindecându-se în mod miraculos. “Tratamentul” nu începea până când ”bolnavii” nu se înfruptau din bunătăţile pe care cu atâta trudă mă străduiam să le procur. Chefurile şi orgiile se ţineau lanţ aşa că, pe zi ce trecea, aveam deplina convingere că orice voi face, mie nu mi se poate întâmpla nimic. Doar ţineam situaţia sub control… Boierul îşi aprinse o ţigară, apoi continuă: - Cadourile pe care le ofeream cu atâta generozitate în diverse ocazii, ca şi chefurile grangurilor, trebuiau plătite de undeva. Aşa că am fost nevoit să vând la suprapreţ unele produse. Nu mult. Doar atât cât să-mi pot recupera cheltuielile. Toată lumea era mulţumită, iar eu trăiam într-adevăr ca un boier. Din păcate, cercul boşilor se mărea. Zilnic apărea câte un şef mai mare sau mai mic, ba de la partid, ba de la miliţie. Până şi de la pompieri au fost. De cei de la Securitate nu vă mai spun… Coman îmi zâmbi cu subînţeles, apoi strivi ţigara în scrumiera improvizată dintr-o cutie de pateu. - Parcă era un lanţ din care lipsea ultima verigă, zise el într-un târziu, mângâindu-şi smocul de păr de pe chelia lucioasă. La un moment dat mi-am dat seama că nu pot să mai ies din acest cerc vicios şi presimţeam că viaţa de huzur se apropie de sfârşit. Ilegalităţile pe care le comiteam tot mai des au fost reclamate direct la Bucureşti, de către fostul meu şofer, astfel că, într-o dimineaţă, m-am trezit cu doi ofiţeri superiori din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei. În urma controlului efectuat, unitatea a fost închisă şi sigilată. Boierul îşi mai aprinse o ţigară. Îl urmăream cum trage cu sete din ea de parcă ar vrea s-o mănânce. - Credeţi că m-a ajutat vreunul dintre boşi? Nici vorbă! Au fugit toţi, ca şobolanii. La necaz nu te ajută nimeni, domnule… N-am avut pretenţia să mă salveze de la puşcărie, dar măcar să-mi transmită în arest nb semnal de încurajare căci, Doamne, mult contează în asemenea momente. Sau măcar să le fi ajutat pe fetele mele să se angajeze undeva. Dar n-au mişcat un deget… Dacă aţi şti câtă bătaie am mâncat pentru ei… - Cum adică? îl întreb contrariat. - Păi aşa… În arestul faimosului IGM mi-am pierdut identitatea. Pentru ei eram doar deţinutul 102. Acesta era numărul meu de inventar. Am avut onoarea să stau în camera 17, dormind chiar în patul celebrului Ştefănescu, cel cu vinurile… - Am auzit de el. - Căpitanii Chiriţă, Dincă şi Cocean mă băgau zilnic în camera de tortură. Îmi puneau în spate un tomberon tip raniţă, mă legau cu lanţurile şi cătuşele ancorate în perete, iar subofiţerii mă băteau până leşinam. Aruncau apoi găleţi cu apă pe mine, pe urmă îşi continuau activitatea. De cele mai multe ori mă scoteau de acolo într-o pătură militară şi a doua zi o luau de la capăt. Dar sub altă formă… - ?! - Mă băteau cu bastonul în talpa pantofilor ca să nu lase urme. Era înfiorător. O durere mai cumplită ca asta este întrecută doar de loviturile primite în testicule… Am avut parte şi de aşa ceva… În timp ce Boierul povestea, mă gândeam la toţi anii aceia în care eram stăpânit eu însumi de demonul bestiei. Mă gândeam la clipele în care simţeam ca un morfinoman care îşi caută drogul. Aşa îmi căutam eu deţinuţii ca să-i bat. Eram convins că şi eu eram erou principal în poveştile celor care au avut neşansa să mă cunoască în perioada aceea. Din nou simţeam o apăsare grea pe piept, pe suflet… - În cele mai fericite zile, continuă bucătarul şef, îmi puneau o măsuţă pe cap şi o loveau cu bastoanele până când leşinam. Urmau alte găleţi de apă… Pentru ca umilinţa să fie deplină, anchetatorii aruncau, dintr-o cutie plină, acele cu gămălie pe jos apoi mă puneau să le număr. Cred că primiseră ordin să mă extermine... Şi poate ar fi reuşit, dacă nu s-ar fi declanşat revolta muncitorilor de la Braşov. Domnu’ major, eu am stat doi ani şi două luni în arest, din care un an şi jumătate nu mi s-a acordat niciun drept. Am fost bătut, schingiuit, umilit, dar vă spun cu toată sinceritatea că suferinţele mele n-au însemnat nimic pe lângă ce au pătimit aceşti martiri de la Braşov. Parcă şi acum aud urletele sfâşietoare care probabil mă vor urmări toată viaţa… Nici nu vreau să-mi amintesc…. Boierul îşi şterse lacrimile care curgeau şiroaie pe obrajii rumeni. Parcă simt şi eu o fierbinţeală în colţul ochilor. - Totuşi nu-nţeleg de ce te-au bătut, rostesc, gâtuit de emoţie. Parcă aşteptând de mult această întrebare, Coman răspunse cu şi mai multă tristeţe în glas: - Au vrut să afle ce combinaţii am avut cu personalităţile judeţului care veneau pe la mine. Eram conştient că, dacă vorbesc, o să mă bată să tac, aşa că am preferat să îndur toate aceste grozăvii pe care vi le-am povestit. Nu ştiu dacă a meritat să fac acest sacrificiu, nu ştiu dacă merita să distrug nişte cariere ale unor oameni importanţi. Ştiu însă, cu siguranţă, că am înţeles mai bine ca oricare altul că într-adevăr prostia şi domnia se plătesc. De fapt, totul se plăteşte. Mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta. Şi uneori foarte scump….

Ioan Chertiţie

VA URMA

                                                      Blog: Sevaciclon

March 28, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Mojicie de ,,remarcaţi“ 28.03.2011 01:28:21

Octav Bjoza - Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

Organizaţia condusă de controversatul personaj politic implicat în mai multe scandaluri şi condamnat pentru ţeapa Bancorex se interesează de profilul moral al cunoscutului fost deţinut politic, curajos luptător împotriva comunismului • CNSAS a eliberat din aprilie 2002 o adeverinţă care menţionează că „prin decizia nr. 28 din 19.03.2002, Colegiul CNSAS a stabilit că dl Bjoza Octav (...) nu a fost agent sau colaborator al securităţii ca poliţie politică“

Organizaţia condusă de Dorin Lazăr Maior, controvestat personaj politic şi afacerist implicat penal în mai multe scandaluri privind devalizarea unor bănci, se interesează în aceste zile de profilul moral al unui cunoscut fost deţinut politic, curajos luptător împotriva comunismului. Asociaţia Luptătorilor, Răniţilor şi Urmaşilor Eroilor (ALRUE) „Braşov Decembrie 1989“ zice că vrea să se asigure că preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Octav Bjoza, nu a fost colaborator al fostei Securităţi. Este de asemenea de notorietate faptul că, în ultimii 20 de ani, Octav Bjoza a acuzat şi a demascat cu curaj impostura şi abuzurile săvîrşite de foştii securişi sau continuatori ai sistemului ceauşist. Acum, ALRUE, asociaţie de revoluţionari care a adăpostit de-a lungul anilor destui impostori cu indemnizaţii de ,,remarcaţi ai revoluţiei“, a adresat Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) o cerere pentru verificarea preşedintelui AFDPR, Octav Bjoza, conform OUG 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, în temeiul articolului 3 litera y. Legea precizează că „pentru a asigura dreptul la informaţii de interes public, orice cetăţean român (...), organizaţiile neguvernamentale legal constituite (...) au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia (...) a persoanelor din conducerea (...) fundaţiilor, asociaţiilor şi filialelor care activează pe teritoriul României, inclusiv fondatorii acestora“. CNSAS a certificat încă din 2002 faptul că Octav Bjoza nu a colaborat cu poliţia politică a fostului regim, fiind victimă a fostei Securităţi.

Solicitare retorică

Conform legii, CNSAS l-a informat pe Octav Bjoza în legătură cu demersul ALRUE Braşov 1989, anunţînd că „va proceda în conformitate cu norma legală invocată“. Comunicarea către preşedintele AFDPR a fost înregistrată în 17 martie 2011. Calificînd demersul ALRUE drept un „tupeu extraordinar“, preşedintele AFDPR, Octav Bjoza, a ţinut să facă anumite precizări. „Preşedintele AFDPR respectă întru totul revoluţionarii de la 15 noiembrie 1987, urmaşii decedaţilor din decembrie 1989, răniţii şi un număr restrîns de revoluţionari cu merite deosebite. Nu contest dreptul legal al oricărei persoane de a cere informaţii de la CNSAS în legătură cu colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea a unei persoane care conduce AFDPR şi are astfel un anumit statut public şi un anumit profil moral. Nu mă deranjează faptul că asociaţia şi-a manifestat interesul în legătură cu acest aspect, ci faptul că această cerere provine din partea unei asociaţii în care anumiţi membri, dar mai ales preşedintele ei, au un profil moral cel puţin discutabil. Iar acest lucru este de notorietate în întreaga opinie publică“, a declarat Octav Bjoza. Răspunsul la solicitarea ALRUE este oricum un răspuns retoric, atît timp cît CNSAS a certificat încă din 2002 faptul că Octav Bjoza nu a colaborat cu poliţia politică a fostului regim. Adeverinţa CNSAS poartă nr 68/22 aprilie 2002 şi menţionează că „prin decizia nr 28 din 19.03.2002, Colegiul CNSAS a stabilit că dl Bjoza Octav (...) nu a fost agent sau colaborator al securităţii ca poliţie politică“.

Un luptător anticomunism acuzat de-un ,,bătăuş“

Octav Bjoza este membru fondator al AFDPR din 1990, a fost vicepreşedinte al filialei Braşov din 2003, preşedinte al filialei Braşov din 2006, vicepreşedinte la nivel naţional din 2007, apoi preşedinte interimar al AFDPR, din decembrie 2008 şi preşedinte ales în 17 septembrie 2009. Fost deţinut politic, a fost arestat pe 25 iunie 1958, pe vremea cînd era student, pentru că a făcut parte din Garda Tineretului Român, o organizaţie de luptă împotriva comuniştilor, fără însă a avea nicio legătură cu legionarii. În octombrie ’58, a fost condamnat pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“ la 15 ani de muncă silnică şi la 10 ani de „degradare civică“. A trecut prin penitenciarele Codlea, Gherla, Văcăreşti, Jilava, Galaţi, Brăila şi lagărele de exterminare de la Strîmba, Stoiceşti, Salcia, Bacul 4, Grind-Periprava. În 26 iunie 1962 a fost eliberat, după 4 ani de detenţie grea, în urma comutării pedepsei într-una mai uşoară, care corespundea cu perioada în care a fost închis. În următorii 27 de ani a fost însă urmărit pas cu pas şi hărţuit de Securitate. Din decembrie ’89, Octav Bjoza şi-a continuat lupta împotriva comunismului şi a „foştilor“ tovarăşi, printre altele dînd publicităţii mai multe liste cu informatori şi foşti securişti braşoveni. Este de notorietate şi faptul că Octav Bjoza a pus la îndoială, prin declaraţii publice, calitatea de revoluţionar şi mai ales cea morală a multor membri ai ALRUE Braşov Decembrie 1989, între care şi a preşedintelui acesteia, Dorin Lazăr Maior. Pe de altă parte, Dorin Lazăr Maior este un fost deputat PSD şi PRM, implicat în scandaluri de stradă, precum şi în unele legate de devalizarea unor bănci sau de şantaj, dar şi condamnat pentru o ţeapă de 755.000 de dolari dată Bancorex. Lui i-a fost contestată chiar calitatea de revoluţionar, prin nenumărate declaraţii publice, inclusiv din rîndurile revoluţionarilor. Pînă la momentul redactării acestui material, nu l-am putut contacta pe Dorin Lazăr Maior, pentru a afla motivaţia cererii adresate CNSAS de asociaţia pe care o conduce.

de: » Andrei PAUL

Sursa : Monitorul Expres

Dosarul crimei 19.10.2006 (Arhiva)

Aproape 100 de securişti şi cam tot atîţia informatori au hăituit şi distrus, vreme de 32 de ani, vieţile a 15 oameni, foşti tineri, majoritatea şagunişti, membri ai Gărzii Tineretului Român Braşov

Preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România - filiala Braşov, Octav Bjoza, a pus ieri la dispoziţia Monitorului Expres două liste cu numele a 89 de securişti şi 95 de informatori, o armată de soldaţi ai regimului comunist, care au distrus vieţile a doar 15 oameni. Cei 15 erau foşti liceeni, majoritatea şagunişti, membri ai organizaţiei subversive anticomuniste „Garda Tineretului Român“ din Braşov. Toţi cei 15 tineri au fost arestaţi de Securitate în ziua de 25 iunie 1958. După un simulacru de proces, cei 15 au primit condamnări însumînd 300 de ani de pedeapsă. Cei 15 oameni nu au fost însă cu adevărat liberi nici după ce au părăsit puşcăriile. Nu au avut nici o zi de libertate pînă în decembrie ’89. Au fost urmăriţi de Securitate pas cu pas, zi şi noapte. O dovedesc listele pe care le publicăm astăzi, liste încă incomplete, care au fost întocmite cu multă trudă şi prin studiul a aproximativ 30 de dosare pe care Securitatea le-a deschis, dar şi prin apel la memoria colectivă a celor 15 urmăriţi. „Cinci dintre aceste dosare au aproximativ 500 de pagini, iar restul aproximativ 50“, spune Octav Bjoza, unul dintre cei 15 membri ai grupului „Garda Tineretului Român“ din Braşov. De ce precizează Octav Bjoza că listele sînt încă „parţiale“? Pentru că teancuri de dosare aşteaptă încă în arhivele CNSAS pentru a descifra şi dezvălui numele celor aproape 200 de indivizi care au frînt 15 destine.

„Securitatea Poporului, braţul criminal al partidului“

Poate că mai sînt tineri care nu au aflat contextul istoric al venirii comuniştilor la putere. Poate sînt oameni maturi care au uitat cum a fost infectată România de comunism. Octav Bjoza nu a uitat. „După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, timp de 14 ani, România a rămas ocupată de Armata Roşie «eliberatoare». În toate domeniile de activitate au apărut atotştiutorii consilieri sovietici. Deşi niciodată nu mi-a plăcut să fac deosebiri între oamenii de etnii sau culte diferite, nu pot să nu remarc că în ţara noastră, comunismul a fost impus cu forţa în primul rînd de către alte etnii, decît cea română. Majoritatea populaţiei nu accepta însă noua situaţie. Ocupanţii dictau: «Comunismul trebuie impus cu forţa!». Au început epurările, apoi arestarea, judecarea sumară şi condamnarea la moarte sau la ani grei de temniţă a elitelor neamului romnesc. Tot ceea ce a avut mai bun acest popor în toate domeniile de activitate trebuia suprimat, sau, în cel mai bun caz, aruncat după gratii şi sîrmă ghimpată, unde toţi aceşti oameni aveau să-şi găsească sfîrşitul înfometaţi, bătuţi, torturaţi sau obligaţi la munci silnice. Miniştri, oameni politici sau lideri de opinie neimplicaţi în politică, oameni de afaceri, înalte feţe bisericeşti sau ofiţeri ai Armatei regale Române şi-au găsit sfîrşitul în

temniţe sau lagăre cum au fost cele de la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet, Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră sau în minele de la Nistru, Cavnic ori Baia Sprie. Toate averile, inclusiv pămîntul, sînt naţionalizate sau confiscate. Cei mai destoinici dintre cei de la sate, «chiaburii», sînt şi ei azvîrliţi după gratii cu sau fără judecată. Pleava neamului românesc iese la suprafaţă, ajutată de consilierii sovietici şi de armata de ocupaţie. Cei mai săraci şi comozi din uzine şi de pe ogoare, lipsiţi de studii de orice fel ajung fie secretari de partid, fie preşedinţi, fie directori, fie ofiţeri de Securitate. Partidul Unic trebuie să-şi ducă planul la îndeplinire. Acest lucru va fi posibil numai cu ajutorul Securităţii Poporului, braţul criminal al partidului, care arestează, bate şi ucide fără a da socoteală nimănui“, rezumă Bjoza, în cîteva cuvinte, decenii de istorie.

15 tineri, peste 300 de ani de pedeapsă

Garda Tineretului Român, din care a făcut parte şi Octav Bjoza, a pornit în 1957 ca un cerc literar, iar apoi a deviat, ca urmare a înăbuşirii în sînge a Revoluţiei din Ungaria, de către tancurile sovietice, iarna lui ’56. În toată România, studenţii au ieşit în stradă, însă ecourile au fost fie imediate, fie mai tîrzii. „Noi eram 15 tineri, majoritatea şagunişti, fie încă elevi, fie studenţi“, povesteşte Octav Bjoza, acum preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Braşov. „Devierea“ de care amintea Octav Bjoza se referă la un jurămînt de credinţă care, de altfel, există şi la dosarul celor 15 condamnaţi. „Am făcut manifeste în ciornă, apoi am pus la cale construirea unei tipografii clandestine, care a început prin sustragerea de litere de plumb din tipografii. Aveam un statut şi un plan de acţiune“, povesteşte Bjoza. În plus, toţi membrii GTR erau înscrişi la cluburi de tir. Aveau de gînd să ia legătura cu partizanii din munţi, conduşi de Ioan Gavrilă Ogoranu. „Din păcate, cînd ne-am propus noi acest lucru, au fost prinşi ultimii şase membri ai grupului Ogoranu“, spune Bjoza. A urmat apoi şi arestarea celor 15 tineri braşoveni, în aceeaşi zi, 25 iunie 1958, în toate oraşele din ţară în care ei se aflau atunci. Procesul a durat de la ora 7.00 pînă la ora 23.00. Completul de judecată nu s-a zgîrcit cu pedepsele. 15 tineri, cu vîrste între 17 şi 19 ani, au reuşit să însumeze o pedeapsă de 232 de ani de muncă silnică şi 150 de ani de degradare civică. Iar pedeapsa s-a răsfrînt şi asupra familiilor: părinţii celor 15 au fost daţi afară din servicii şi din case, fiind lăsaţi să se descurce care cum o putea. În condamnarea lui Octav Bjoza, se pomeneşte că „inculpatul s-a organizat împreună cu alţi inculpaţi şi au activat în cadrul organizaţiei subversive anticomuniste Garda Tineretului Român din Braşov, care avea ca scop răsturnarea pe calea violenţei a regimului democratic popular“. Bjoza spune că oricum, acuzaţiile au fost mult mai grave decît activitatea celor 15. „Iar cel care le-a adus, Traian Urzică, trăieşte şi acum liniştit, în Braşov, pe Cuza Vodă nr. 1“, spune fostul condamnat şi apoi deţinut politic.

Cinism de securist

Motivele pentru care Octav Bjoza a dat publicităţii această primă listă cu nume - şi promite că nu se va lăsa pînă nu le va dezvălui pe toate, pe măsură ce va găsi dosarele de la Securitate, le-a strîns într-o viaţă de om. Un om care n-a mai putut fi liber nici după ieşirea din închisoarea în care l-au aruncat comuniştii. „Securitatea a fost braţul criminal al partidului şi acest lucru trebuie cunoscut. O armată de ticăloşi au fost plătiţi din banii noştri, cu ştate de plată, pentru a menţine un sistem de non-valori. Ticăloşia acestora a condus la situaţia de astăzi, cînd nu se mai pot privi în ochi prieten cu prieten, frate cu frate, tată cu fiu. Acum, unii, ca Ristea Priboi sau Nicolae Pleşiţă, apar la televizor, cu un cinism nemaintîlnit, afirmînd public că ei au apărat de fapt ţara. Care ţară? Ţara era doar un mare lagăr înconjurat de sîrmă ghimpată, cazemate şi mine antipersonal. Au apărat-o nu împotriva duşmanilor din afară, ci pentru ca românii să nu fugă în Occident. Ei spun că au apărat legile? Dar scrie undeva în legi că propriul popor trebuie înlănţuit, întemniţat, bătut, ucis? Ei au apărat de fapt numai un partid unic, criminal, şi propriile privilegii“, acuză fostul deţinut politic. Care mai spune că şi Legea lustraţiei de acum „e un vax, pentru că niciodată n-o să-şi taie ei, singuri, craca de sub picioare“.

„Măcar unul dintre cei care mi-au distrus viaţa să-şi ceară iertare“

Bjoza spune că dacă ar fi să cîntăreşti între securişti şi informatorii lor, cei mai vinovaţi sînt securiştii. Delatorii au fost şi ei nişte victime. „Au existat aceste două verigi diabolice: partidul şi Securitatea. Securitatea a fost executantul, iar adevăratul vinovat a fost partidul. Cohortele de lingăi sînt acum în Parlament, sau patroni, sau directori, sau pensionari respectabili, cu cel puţin 35 de milioane de lei vechi pensie. Dorin Şovăilă, de pildă, unul dintre foştii ofiţeri de pe listă, este director la o importantă companie de turism din Poiana Braşov. Generalul Niculicioiu are o vilă tot în Poiană. Ioan Obaci, cel care mi-a arestat tatăl, locuieşte bine-mersi în Braşov. La fel, Ioan Urzică. Iar generalul Dumitru Şerban, fostul şef al Securităţii Braşov, este acum un respectabil reprezentant al pensionarilor din MAI“, dă doar cîteva exemple despre soarta securiştilor care apar în dosarul său de urmărit. Într-un proces al conştiinţei şi moralei, nu într-unul cu judecători, procurori şi apărare, Bjoza spune că şi-ar dori doar ca măcar unul dintre cei care i-au distrus viaţa să-i ceară iertare. „Eu şi cei ca mine i-am iertat pentru totdeauna, şi pe unii, şi pe ceilalţi. Nu vreau să fie judecaţi pentru aceste treburi. Vreau doar să se afle ce-au făcut. Au distrus vieţi. A mea, a altora ca mine, şi a celor pe care i-au condamnat să nu mai poată niciodată să ne privească în ochi. Nu numai că ne-au trimis în temniţe. Dar celor care am supravieţuit, ne-au distrus tot restul vieţii. Eu nu am putut promova în serviciu, nu am primit locuinţă. Şi iacătă, că pe lîngă faptul că ne-au distrus tinereţea, sănătatea, libertatea, au fost pe urmele noastre tot restul vieţii“, spune Bjoza.

„Demonii sînt încă printre noi. O parte dintre ei mai trăiesc, şi acum pozează în oameni de bine. I-am iertat pe toţi. Nu acum, ci încă de pe atunci cînd eram după gratii. Mai rămîne să-i ierte şi Dumnezeu. Cu El nu ştiu cum vor rezolva. Sigur că viaţa mea se suprapune cu a tuturor celorlalţi colegi ai mei de suferinţă. Nu eu sînt cel mai reprezentativ dintre ai noştri. Fiecare am suferit la fel, dar poate în alt timp şi în alte locuri. Dar cu certitudine, am suferit tot restul vieţii. Am dus pe umeri această povară din cauza acestui stat totalitar care, cu ajutorul Securităţii, a reuşit să ţină în gheare un popor întreg. Nu am avut nici măcar libertatea cuvîntului, ca să nu mai spun de libertatea de mişcare. Visul vieţii mele, de student la geografie-geologie, a fost să călătoresc. Am visat să văd Atena, Parisul, Spania, Portugalia. Am rămas la faza de vis, pentru că ticăloşii de securişti mă acuzau că vreau să fug din ţară. Lucru cu totul şi cu totul neadevărat. Îi anunţ pe această cale că nici nu am fugit, şi nici nu am devenit omul lor.“

                                                                 Octav Bjoza

LISTA PARŢIALĂ a ofiţerilor de securitate care s-au „ocupat“ de-a lungul a 32 de ani (1957-1989) de cei 15 tineri din organizaţia subversivă anticomunistă „GARDA TINERETULUI ROMÂN“ din Braşov (extrasă din dosarele Securităţii, cît şi din memoria domnului Octav Bjoza, alături de camarazii supravieţuitori)

Nr. crt./NUMELE REAL AL OFIŢERULUI/GRADUL ŞI ANUL ÎN CARE S-A „OCUPAT“/JUDEŢUL DE CARE APARŢINEA

1. ALEXANDRESCU STELIAN Maior/1958 BV
2. ALEXANDRU TÃNASE Locotenent major/1958 BV
3. ANGHEL MARIN Maior, apoi locotenent-colonel/1974 BV
4. ARANICI PAVEL Colonel/1958 BV
5. BAIAS GRIGORE Capitan/1973 BV
6. BALOG GEZA Sergent-major/1958 BV
7. BOLINTINEANU IOAN Colonel, apoi general/1965 BV
8. BOROS TRAIAN Maior/1973 BV
9. BULARCA STEFAN Maior/1973, locotenent-colonel/1981 BV
10. BUTYKO FRANCISC Colonel/1958 BV
11. CHITESCU GHEORGHE Locotenent-major/1958 BV
12. COJOCARU DRAGOS Procuror militar, maior/1958 ?
13. COSTEA DUMITRU Capitan/1983-1987 BV
14. CRAMER ION Maior/1983 BV
15. CRÃCIUN GHEORGHE Colonel/1958 BV
16. CRISTIAN VASILE Locotenent/1985 BV
17. CSOMOS ALEXANDRU Maior/1965 BV
18. CURSARU IOAN Colonel/1963-1964 BV
19. DAVID STEFAN Colonel/1983 CS
20. DÃNCILÃ NICOLAE Capitan/1963-1966 BV
21. DEITEL ERNEST Locotenent-colonel/1958 BV
22. DIMA IOAN Locotenent-major/1965, capitan/1968 BV
23. DOMOKOS IOSIF Locotenent-major/1962 CJ
24. DUNCA GHEORGHE Locotenent/1964-1965 BV
25. ELGER ALIODOR Locotenent, apoi maior/? BV
26. EMINOVICI C. Locotenent-major/1964 BV
27. FAUR IOAN Locotenent/1958 - Locotent-colonel/1981 BV
28. FAUR AMELIA Locotenent/1989 BV
29. GASPAROVICI EUGEN Locotenent-major/1958 IS
30. GROZESCU A. Locotenent-colonel/1965-1966 BV
31. HANDRA LUIZA Locotenent-major/1985 BV
32. HINTZ Colonel/1976 BV
33. IANCU PETRE Locotenent-major/1965 BV
34. ILIE GHEORGHE Locotenent/1958, general/1984 BV
35. ILIES 1976 BV
36. ISPAS ELIADE Capitan/1958, maior/1964, locotenent-colonel/1965 BV
37. IVAN IOAN Maior/1958, colonel/1967 BV
38. IVÃNESCU ION Locotenent/1966 Bucuresti
39. KESERII CAROL Maior/1969-1973 BV
40. LONT MIHAI Locotenent/1958 BV
41. LUCA ILIE Colonel/1973-1974 BV
42. LUPUT Maior/1983 ?
43. MAIER LAZÃR Maior/1958 BV
44. MARCU S. Locotenent/1986 BV
45. MARINESCU IOAN Locotenent-major/1958 BV
46. MILITARU ?/1966 BV
47. MORARIU DAVID Locotenent-major/1986 BV
48. MURESAN ARGHIR Locotenent/1968 BV
49. MUSAT VALENTIN Locotenent-major/1983 - 1985 BV
50. NEAGOE IOAN Maior/1965 BV
51. NECULICIOIU VICTOR Locotenent-major/1958, colonel/1981 BV
52. NITESCU STEFAN Locotenent-major/1975 BV
53. OBACIU IOAN Locotenent/1958 BV
54. OLARIU IOAN Locotenent-major/1958, colonel/1973 BV
55. OPREA CONSTANTIN Maior/? BV
56. PANDEA IOAN Locotenent/1965-1967 BV
57. PANDELEA N. V. Colonel/1958 IS
58. PINTILIE C. Capitan/1958 BV
59. PLOPEANU AUREL Capitan/1973 BV
60. POPEIA MIHAI Locotenent/1958 BV
61. POPESCU OTILIA Locotenent/1965-1966 BV
62. POPESCU VIRGIL Maior/1987-1989 BV
63. RÃCEU STEFAN Colonel/1980 BV
64. RÃUT Capitan/1985-1986 BV
65. RICIU ANTON Capitan/1986 BV
66. RISTEA GHEORGHE General-maior/? BV
67. SAVA IOAN Capitan/1958 BV
68. STANA IOAN Locotenent-major/1958 BV
69. STANCIU IOAN Locotenent/? BV

70. STÃNESCU ALEXANDRU Capitan/1983 CS

71. SERBAN ANTONIU Capitan/? BV

72. SERBAN DUMITRU Colonel/1975 BV
73. SERDEAN Locotenent-major/1985-87 BV
74. SOOS ALBERT Maior/1965 BV
75. SOVÃIALÃ DORIN Locotenent-major/1985-1987 BV
76. SUHA GHEORGHE Locotenent-major/1958 BV
77. TALOS IOAN Locotenent/1973 BV
78. TAROPA IOAN Locotenent-major/1977 - capitan/1985 BV
79. TIUGAN IOAN Maior/1965 BV
80. TIRON procuror militar, maior/1958 BV
81. TOCANIE Maior/1984-1986 BV
82. TRIFONOF OTILIA Locotenent/1964 BV
83. TICÃ GHEORGHE Locotenent/1964 BV
84. URZICÃ TRAIAN Locotenent major/1958 - colonel/1971 BV
85. VADI BELA Maior/1966-1967 BV
86. VINTILÃ ILIE Locotenent-major/1958 BV
87. VLAD LEONIDA Maior/1958 BV
88. VOINA Maior/? BV

Lista parţială a informatorilor Securităţii care s-au „ocupat“ de-a lungul a 32 de ani (1957-1989) de cei 15 tineri din organizaţia subversivă anticomunistă „Garda Tineretului Român“ din Braşov (extrasă din dosarele Securităţii, cît şi din memoria personală)

NR. CRT./NUME CONSPIRATIV/ ANII IN CARE A COLABORAT /IDENTIFICATI/ NOTE NR.INF.DATE

1. ALBU ? ? (1)
2. ALEXANDRESCU 1986 ? (1)
3. BEBE PALFI 1975 ? (1)
4. BOTOSINEANU GHEORGHE 1963 ? (1)
5. BRAD PETRE 1973-78-86 ? (8)
6. BRÃNESCU VASILE 1966-67 ? (2)
7. BRASOVEANU GHEORGHE 1964-65 ? (13)
8. BRATU NICU 1968-69 ? (5)
9. BUCEGI 1965-66 ? (28)
10. BUGESCU 1968 ? (21)
11. BUJOR IOAN 1964 ? (1)
12. C.P.R. ? C.P.R. (1)
13. CÃLINESCU ION 1969 ? (1)
14. CÃTÃLINUL 1968 ? (1)
15. CERNESCU 1985 ? (5)
16. CIPRIAN 1985 O.M.B. (2)
17. COMAN rezid. 1984-86 ? (3)
18. CONSTANTIN ELENA 1964 ? (1)
19. CONSTANTINESCU PAUL 1967 ? (1)
20. CORINA rezid. 1969-70 ? (2)
21. COSTEL 1973 ? (1)
22. COSTICÃ rezid. ? (1)
23. CRISTINA 1985-86-87 C.C. (6)
24. DANIELOPOL 1987 ? (5)
25. DOBRIN VIOREL 1963-64-65-66 P.M. (45)
26. DUMITRESCU 1969 ? (1)
27. DUNCAN 1972 ? (1)
28. EMA 1973-74 ? (1)
29. ENACHE 1987 C.I. (1)
30. FARCAS C. 1968 ? (3)
31. FRUNZÃ ? ? ?
32. GEORGE 1987 G.I. (2)
33. GOGU NICOLAE 1987 ? ?
34. HARY ? ? ?
35. HARBU 1987 ? (1)
36. INGINERUL ? ? (2)
37. IONEL (I) ? G.I. ?
38. IONEL (II) 1987 ? (1)
39. IONESCU ION 1970 ? (1)
40. INVÃTÃTORUL 1976 ? (1)
41. IANCU 1986 ? (1)
42. KERESTES ILONKA 1965 ? (1)
43. LOMEL IOAN 1962 ? (1)
44. L.T. 1969 L.T. (1)
45. LUCIAN IONASCU ? ? (1)
46. LUCRETIA CIOBANU 1967 ? (1)
47. MAGDALENA rezid. 1964-65 (2)
48. MEDICUL ? ? (1)

49. MICULESCU 1970 ? (1)

50. MIRCEA ? ? (1)

51. MIRON ANTON 1969-73-74-76-81 (5)
52. MONA 1983-84-85-86 C.M. (11)
53. NEDELCU SIMION ? ? (1)
54. N.P. ? N.P. (1)
55. NIKY ? ? (3)
56. NITESCU EMIL 1966 ? (1)
57. OPREA 1987 ? (4)
58. PAVEL IOAN ? ? (1)
59. PETRESCU LUCIA 1967 ? (1)
60. PETRICÃ 1967 ? (4)
61. PISCU ? ? (1)
62. POENARU EMIL 1964-65-66-67-68 F.V. (45)
63. POP LEONTE 1965-68 ? (7)
64. POPA MIHAI 1968 ? (1)
65. POPA MIOARA 1958-66 ? (2)
66. POPA NICOLAE 1966 ? (1)
67. POPOVICI IONEL 1955-1958 ? (2)
68. RÂSNOVEANU IOAN 1966 ? (1)
69. RELY 1989 ? (1)
70. ROBERT VIRGIL 1958 ? (1)
71. SANDU FELICIA 1966 ? (1)
72. SAS GRIGORE ? ? (1)
73. SÃGEATÃ GHEORGHE 1955-58 ? (4)
74. SÃNDULESCU 1969 ? (1)
75. SMARANDA 1964 ? (1)
76. STAN BEBE 1983 S.L. (1)
77. STÃNESCU E. 1964 ? (1)
78. STÃNESCU MAGDALENA 1970-71 ? (1)
79. STELICÃ MIHAI 1964-65 ? (5)
80. STOICA IOAN 1969 ? (2)
81. SUBTIRELU 1974 ? (1)
82. SERBINA ? ? (2)
83. S.M. 1958 S.M. (3)
84. TÃUT 1978 ? (1)
85. TEHNICIANUL 1979 ? (1)
86. TEODORESCU 1979-80-81-84-85-87 ? (17)
87. TIMIS LUCIAN 1967 ? (1)
88. TONI MARINESCU 1968 ? (1)
89. UNGUREANU MIRCEA 1958 ? (1)
90. VASIA ? ? (3)
91. VASILE ? ? (1)
92. VÃLEANU 1967 ? (2)
93. VLÃDUT V. 1970 ? (2)
94. ZAHARIA ? ? (1)
95. G.A. ? G.A. ?

de: » Andrei PAUL

Sursa : Monitorul Expres Blog: Sevaciclon