March 13, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 18.01.2011 00:24:00

IOAN CHERTIŢIE, autorul "Confesiunilor"

La sectorul Vizite este, ca de obicei, forfotă mare. Aici este locul în care întâlnirile cu cei dragi sunt stropite cu oceane de lacrimi. Aici este locul în care coardele inimilor vibrează pe cărarea neplivită a amintirilor. Aici este locul în care se nasc visele, sunt plânse eşecurile dar mai ales este contemplată viaţa decizională…. La cabina 6, deţinutul Dobrotă discută cu fiul său: - De ce-ai venit singur? - Mama e bolnavă. De trei zile nu s-a ridicat din pat. Mi-a spus să-ţi transmit că nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, că îşi revine ea. Te roagă s-o ierţi că n-a putut face rost de tot ce-ai avut nevoie. La noi nu se găseşte mare lucru prin magazine. Ieri am stat trei ore la rând după care vânzătoarea ne-a anunţat că tocmai s-a terminat parizerul. Dacă o cunoşteam, poate avea… Peste tot e nevoie de pile… - Nu-mi mai aduceţi nimic. Mă descurc. Să vă ajungă vouă până vin eu acasă, că bine va fi. O să vezi… Se aşternU tăcerea. Tatăl puse capul ruşinat în pământ. Din când în când îşi îşi privea fiul, pe furiş. Deodată tresări şi îl întrebă îngrijorat: - Cine te-a zgâriat sub ochi? - M-am bătut cu unul, la şcoală… - Te-ai bătut? De ce? - Pentru că mi-a zis: “Tatăl tău este un puşcăriaş!”. Eu ştiu însă că nu-i adevărat. Mi-a spus mama că nici nu trebuia să te aresteze, pentru doi ştiuleţi de porumb. Te aşteptăm cu drag să vii acasă. Vasile şi Ioana sunt la bunica de când s-a îmbolnăvit mama… Sunetul strident al soneriei, ca râsul unei femei isterice, anunţă că vizita s-a încheiat. Dobrotă îşi petrecu feciorul cu ochii scăldaţi în lacrimi şi oftă prelung…

                                                    * * *

Proaspăt bărbierit, în haine vărgate, deţinutul Alexe, psihologul, aştepta nerăbdător la cabina numărul 1. Îşi freca mâinile de emoţie. Din când în când îşi mângâia părul care începuse să-i crească. Privirea îi era aţintită spre uşa de la intrare. Deodată îşi făcu apariţia o doamnă blondă, înaltă şi elegantă, care ţinea strâns de mână o fetiţă de şapte sau opt anişori. Cu părul cârlionţat şi ochii verzi ca smaraldul, părea un înger coborât de pe icoană. Când o văzu, Alexe încremeni. Era pentru întâia oară când venea fetiţa lui în vizită. O rugase pe soţie să n-o aducă, pentru a nu răsuci şi mai mult cuţitul în rana care nu se ştie dacă se va vindeca vreodată. Acum o revedea după trei ani. “Ce mare şi frumoasă s-a făcut!… Şi ce trăsături fine, delicate…” constată el, apropiindu-se şi mai emoţionat de geamul despărţitor. Mama o aşeză pe fetiţă pe scăunel, pentru a-şi vedea tatăl mai bine. Aproape că nu-l mai cunoştea, îmbrăcat în acele haine ciudate. Doar privirea de cărbune, blândă, luminată de bunătate şi înţelegere, îi mai aducea aminte de zilele în care se jucau împreună, cu ursuleţii din pluş. - Ce mai faci Alinuţa, prinţesa lui tăticu’? o întrebă Alexe, cutremurat de emoţie. La această întrebare, copila răspunse cu o candoare care mi-a răscolit întreaga fiinţă: - Am venit să-ţi aduc de ziua ta o floare şi să-ţi spun „La mulţi ani!”, tăicuţul meu drag. Fetiţa ţinea în mână o garoafă albă, pe care i-o arătă lui Alexe. Îşi apropie mânuţa de obrazul lui ca să-l mângâie, dar se lovi de geamul gros, despărţitor. - Dacă nu pot să te mângâi acum, te voi aştepta de Crăciun să vii să-mi împodobeşti bradul cu multe steluţe, zise ea, uşor dezamăgită. Deţinutul încercă să-şi stăpânească lacrimile, dar izbucni în hohote de plâns. Soţia îi spuse printre suspine: - Am vrut să-ţi fac o surpriză de ziua ta, dar cred că am făcut o greşeală aducând fetiţa aici. Te rog să mă ierţi! Momentul era tensionat. Oricum, vizita nu mai putea continua. Sufletul lui Alexe era prea răvăşit pentru a fi în stare să mai spună ceva. M-am apropiat cu blândeţe de Alinuţa, am luat-o în braţe, strângând-o cu putere la piept, am sărutat-o pe obrăjorii fragezi, apoi, prin gemuleţul ce despărţea biroul de cele şase cabine, am aşezat-o în braţele tatălui. - De ziua ta cred că meriţi o sărutare din partea fiicei dragi, îi spun sugrumat de emoţie. Alinuţa şi-a încolăcit repede mânuţele de gâtul tatălui, sărutându-l cu foc pe obraz. Alexe n-a putut articula niciun cuvânt. Doar lacrimile grele şi amare udau rochiţa roşie de catifea. “O, sfântă copilă nevinovată, degeaba îl aştepţi de Crăciun pe tăticul tău, că nu va veni. A fost amânat în comisie, deoarece un nene gardian i-a făcut raport de pedepsire pentru că l-a prins la apelul de seară în saboţi de lemn”. Aceste gânduri mă încercau când am ieşit tulburat peste măsură de la sectorul Vizite, acolo unde dramele se consumă în tăcere iar cei care rămân cu sufletele mutilate sunt copiii.

VA URMA

Sursa: Certitudinea Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon

February 22, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 14.01.2011 10:16:00

Fostul plutonier de penitenciar Ioan Chertiţie, primul torţionar din România care face mărurisiri complete, în paginile unei cărţi

Dintr-un potenţial inculpat, iată că devenisem victima recidiviştilor răzbunători, motiv pentru care comanda unităţii m-a investit cu şi mai multă încredere. Mărturisirile deţinutului Ziman nu numai că mi-au consolidat poziţia pe secţie, dar mi-au şi turnat în vene o nemărginită ură faţă de toţi hoţii. Gânduri rele şi duşmănoase alimentau zilnic acest sentiment precum focul sub cazan, spre a-i spori şi mai mult înfierbântarea. Pândeam momentul prielnic ca să-mi revărs lava mâniei peste aceşti parşivi care au vrut să mă alunge din colţişorul de Rai pe care mi-l făurisem pe secţia a patra.

Aici mi-am creat micul meu univers în care mă simţeam cu adevărat fericit. Fericit pentru că mă urau deţinuţii, ceea ce însemna că se tem de mine. Fericit pentru că eram stăpân peste destinele lor. Printr-un simplu condei puteam să le prelungesc şederea în puşcărie cu trei, cinci sau şapte luni. Ba chiar şi cu un an. Printr-un singur gest puteam să le sugrum orice gând, puteam să le ucid orice vis, orice speranţă… Prin câteva fraze puteam să le fac viaţa un calvar sau chiar să-i aduc în pragul sinuciderii… Dar câte nu puteam eu să fac pentru a nimici bandiţii, această “pleavă a societăţii”, cum le spunea adjutantul Spânu, care mă privea acum şi el cu alţi ochi. Pentru ca fericirea să fie deplină, în urma reorganizării schimburilor, am fost repartizat să lucrez cu mentorul meu, plutonierul Şchiopu. Chiar din prima zi acesta s-a apropiat de mine, a clipit şiret din ochii lui mici, vii, pierduţi în creţurile obrajilor şi mi-a spus cu viclenie: - Hai să mergem la pescuit…

• Unde să mergem? – i-am răspund mirat, urmându-l pe holul secţiei, ca un câine credincios.

• La pescuit… De borfaşi… Ia te uită că am şi găsit unul, îmi spuse satisfăcut, în timp ce se uita pe vizetă. Plutonierul deschide încet uşa camerei zece, apoi, cu un râs batjocoritor în colţul gurii, se adresează unui deţinut care tocmai sărea de la patul trei:

• Ha, ha, ha, băi tractoristule, iar ai fost la arat azi noapte? Nu ţi-am spus să nu te mai prind durnind? Apoi, cu o voce aspră:
• Ieşi afară! Lasă bocancii, că n-ai nevoie de ei! Hai mai repede! Repede, repede! Pas-alergător! Comenzile scurte şi ferme m-au făcut să-mi revină în minte prima întâlnire cu el, atunci când, în curtea de plimbare, mă pusese să fac instrucţie cu deţinuţii. Parcă îi auzeam vocea dispreţuitoare care m-a umilit: ”Fugi repede de aici în foişor, că acolo ţi-e locul!”. M-a cuprins deodată o sfială amestecată cu ruşine şi mă bucuram că pe holul secţiei era întuneric, pentru a nu mi se vedea obrajii îmbujoraţi. Ajunşi în faţa camerei, supraveghetorului, plutonierul Şchiopu m-a bătut prieteneşte pe umăr, zâmbindu-mi cu subînţeles. Un fior ciudat mi-a străbătut întraga fiinţă, fiind cuprins de o admiraţie vecină cu idolatria. În sfârşit intrasem în graţiile mentorului meu…. Fără să dea nicio explicaţie, plutonierul îi aplică deţinutului cu profesionalism un upercut de dreapta în stomac, Acesta, deşi era o namilă de om, deşirat şi uscat ca un peşte afumat, se clătină câteva clipe, apoi se prăbuşi pe ciment, cu un zgomot surd. O cizmă bine plasată în gura deţinutului l-a redus pe acesta la tăcere. Un şuvoi de sânge a ţâşnit din nasul borfaşului, care s-a prelins încet pe gât, oprindu-se pe cămaşa de pânză. Atunci am văzut cum faţa plutonierului se schimonoseşte şi, cu ochii injectaţi de ură, cu gura strâmbată într-un rânjet sălbatic, l-a lovit bestial cu bastonul, în trei reprize, până când i-a înnegrit pielea din creştet până în tălpi. Apoi, în timp ce-şi ştergea cu dosul palmei sudoarea de pe fruntea îngustă, mi-a întins ”negrocalmionul”, spunându-mi cu seninătate:
• Acum, să te văd de ce eşti în stare! Am avut o uşoară trerărire şi parcă un nod mi s-a oprit în gât, gata-gata să-mi taie respiraţia. Gândul mă ducea la curtea de plimbare, când Şchiopu îmi spusese cu aceeaşi seninătate: “Hai, du-te şi freacă-i un pic şi tu pe escrocii ăştia!”. Acum aveam ocazia să mă revanşez. Să-i arăt cine sunt cu adevărat. În fracţiuni de secundă l-am circumscris pe deţinut în ochii mei dispreţuitori, strivindu-l cu privirea plină de ură, apoi m-am năpustit asupra lui ca o pasăre neagră de pradă. Baierele rezervorului de agresivitate s-au deschis larg şi, dacă n-ar fi intervenit colegul meu, cu siguranţă trimiteam deţinutul pe lumea cealaltă. Satisfăcut că am demonstrat ceea ce era de demonstrat, dar mai ales că mi-am câştigat respectul idolului, am simţit – şi aveam s-o simt multe zile după aceea - cum pieptul mi se umfla de mândrie…

(Din volumul de memorii, în curs de apariţie, "CONFESIUNILE UNUI FOST TORŢIONAR" de Ioan Chertiţie)

Sursa:Certitudinea Autor: Ioan Chertiţie

                                  Blog: Sevaciclon

February 13, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 13.01.2011 01:07:00

• Băi, gata cu plimbarea, se aude de după grilaj vocea baritonală a supraveghetorului, sergentul major Ivanov. Fuga marş la camere! Şteţca a tresărit. S-a uitat cu sfială în ochii mei, cerându-şi parcă voie să plece în formaţie. Citindu-i gândul, îl liniştesc:
• Stai aici lângă mine pe bancă. Deocamdată eu sunt şeful schimbului… Fostul primar zâmbeşte larg, destins, cum poate n-a făcut-o de multă vreme. - Ştii ce-a răspuns un bătrân când a fost întrebat de un ziarist bucureştean ce părere are despre răscoala din Săpânţa? - îl interoghez eu, în timp ce-mi aprind o ţigară.

• Nu ştiu!

• Îţi relatez exact: “Dacă noi ne-am ales un primar şi ni l-o luat, apoi îi mare bai!”. Ce părere ai? Şteţca se uită lung la mine cu un amestec de admiraţie şi suspiciune. Era pentru întâia oară când discutam despre situaţia lui. Ştiam că n-are niciun motiv să aibă încredere în mine. Aveam impresia că se temea să nu-i întind vreo cursă. După ce am văzut cum începe să vorbească, aceste impresii s-au risipit ca florile de păpădie în adierea zefirului.

• Cei care m-au arestat sunt nişte comunişti care vor în continuare să păstreze acest pervers mecanism bazat pe minciună, furt şi teroare. Mi-au oferit un milion de lei numai să renunţ la funcţia de primar. Dar le-am spus-o foarte clar că şi bunicul meu a fost primar în această comună şi a murit la Gherla ca mulţi alţi liberali din vremea aceea. Şi pentru asta sunt foarte mândru de el!...
• Şi ei ce-au zis?
• „Toadere, te bagi în treburi prea grele pentru tine!”...
• Şi n-au avut dreptate?
• În aparenţă au avut, dar scap eu şi de aici, cu ajutorul Bunului Dumnezeu. El m-a ajutat întotdeauna! De exemplu când au vrut să mă omoare Petrenjel şi cu Holdiş…
• Poliţia ce-a păzit?
• Ce poliţie, domnule? Păi şeful de post, Vasile Mihnea, a fost bătut măr de câţiva consăteni numai pentru faptul că era de partea adevărului. Credeţi că a luat cineva vreo măsură? Nimeni! Şi nici n-o să ia, vă spun eu. Până când nu se reinstalează la putere vechea nomenclatură, nu se lasă.
• Chiar aşa să….

• Atenţiune!... Pe poarta neagră, rece, mare şi grea de la intrarea în curtea de plimbare, îşi face apariţia locotenentul major Andreica. Anticipând pericolul, Şteţca se furişează în fracţiuni de secundă în spatele plutonului de deţinuţi şi se aşază cu faţa la zidul curţii. După trei paşi mari de defilare, sergentul major Ivanov se opreşte în faţa ofiţerului şi-i dă milităreşte raportul: - Tovarăşe locotenent major, în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit. Sunt supraveghetor pe secţia a doua, sergent major Ivanov…

  

P.S. Va urma, dar ceva mai târziu, după ce autorul va configura mai bine locul şi spaţiul corespunzător alocate personalităţii lui Toader Şteţca în economia cărţii-memorial „Confesiunile unui gardian”, ediţia a doua. E posibil ca aceasta să se numească, după adăugirile autorului, „Confesiunile unui torţionar” sau, pur şi simplu, „Am fost torţionar!”. Pentru că - e bine de ştiut - Ioan Chertiţie mi-a mărturisit (lucru, de altfel, consemnat şi în prima ediţie), TORŢIONARII N-AU DISPĂRUT DUPĂ 1989! Iar Ioan Chertiţie chiar a fost unul dintre ei... Până la „revenirea” în pagină a lui Toader Şteţca, vom continua să publicăm mai multe episoade zguduitoare din confesiunile unui fost torţionar …(Miron Manega)

Autor: Ioan Chertiţie

                                      Blog: Sevaciclon

January 29, 2011 de Blog Admin

Data publicarii: 22.01.2011 17:34:00

La sfârşitul anului trecut, pe data de 20 decembrie, europarlamentarul Ioan Mircea Pașcu şi-a lansat volumul ,,Jurnal de... Front” la librăria Şt.O. Iosif din Braşov. Printre cei prezenţi la eveniment se aflau fostul şef al SIE Gheorghe Fulga, scriitorul Ioan Mânzală, Vasile Costea, Nicolae Sălăjan şi fostul lider al Mişcării 15 noiembrie 1987. În discursul său, autorul a spus, printre altele că, dacă nu ar fi fost 15 noiembrie 1987 la Braşov, nu ar fi fost posibil decembrie 1989. După care l-a invitat la microfon pe Mircea Sevaciuc. Luat cam pe nepregătite, fostul lider al mişcării braşovene a găsit de cuviinţă să facă următoarea relatare: “În decembrie '89 îmi efectuam deportarea la Rădăuţi. Fuga dictatorilor din 22 decembrie a fost nu numai eliberarea din comunism ci şi eliberarea din deportare... A doua zi am aflat, de la Televiziunea Română Liberă, că domnii Iliescu şi Roman sunt în mare pericol, din cauza teroriştilor. M-am suit în tren la Rădăuţi şi am străbătut 500 de kilometri pentru a-i apăra. La Bucureşti, la televiziune, în stradă, am aflat însă cu totul altceva decât am auzit la televizor... Nedumerit şi uşor dezamăgit, m-am întors la Rădăuţi unde îmi era familia. În dată de 28 decembrie, am venit din nou la Bucureşti, televiziune, chemat, de data asta, de Paul Şoloc şi Cornelius Roşianu! Am considerat că este corect să fac aceasta, pentru a reaminti oamenilor despre Braşov şi Revolta anticomunista din 15 noiembrie '87. Am conceput un material de maximum cinci minute, pentru a-l prezenta în direct în studioul 4... Cu două-trei minute înainte de a intra în direct, am fost informat de Paul Şoloc că, datorită unei ştiri-BOMBĂ” nu voi mai putea transmite mesajul... L-am întrebat care este “bomba”. “A fost înfiinţat Noul Partid Comunist Român - zice. La Timişoara!” Dezamăgit că m-am lăsat minţit pentru a doua oară, am plecat din nou la Suceava”... Aici, Mircea Sevaciuc a făcut o pauză. Era clar că relatarea sa avea o morală: “Domnule Paşcu - a revenit el, încheind - după 21 de ani de la Revoluţie, mă întreb şi vă întreb: cine-mi decontează mie cele patru bilete de tren?”. Întrebarea lui Mircea Sevaciuc avea un subtext profund: cine decontează implicarea sinceră a celor care au crezut în Revoluţie? Cine decontează sângele vărsat?

Sursa: Certitudinea
Autor: Miron Manega

                                           Blog: Sevaciclon

February 07, 2011 de Blog Admin Data publicarii: 12.01.2011 01:01:00

E luna lui cuptor. În curtea de plimbare, deţinuţii, tăcuţi şi cuminţi, se lasă mângâiaţi de razele blânde ale soarelui ce tocmai se suie în înaltul cerului. La capătul rondului de flori, stau de vorbă cu Toader Şteţca.

• Am auzit că la Revoluţie aţi fost singurul acceptat de către deţinuţi. E adevărat? mă întreabă zâmbind, fostul primar.

• Dintre subofiţeri, singurul, într-adevăr. Dar a mai fost cu mine şi locotenntul Păcuraru.

• Şi nu v-a fost nicio clipă teamă de ei? Am înţeles că au devastat puşcăria… Întrebarea parcă mi-a presărat sare peste o rană care nu se vindecase încă.

• Nu, nu mi-a fost frică… Până într-o zi, când…

Amintirile mă copleşesc. Încerc să le alung. Să le izgonesc. Ele vin însă ca un torent care îmi inundă întreaga fiinţă. Închid ochii. Din capătul holului întunecos aud un zumzet nelămurit, care-mi pătrunde în urechi. Neliniştea pune stăpânire pe mine. Constat că ceva nu-i în regulă. Pentru întâia oară sunt stăpânit de teamă. Stau câteva clipe nemişcat, privind, paralizat de spaimă, spre uşa care duce în vechea curte de plimbare. Tremur. Mă cuprind frigurile. Sentimentul vinovăţiei mă copleşeşte. În mintea mea răsar din fumul amintirilor, chipurile chinuite ale deţinuţilor pe care i-am torturat, la numai câţiva metri de mine. Revăd lanţurile nefiresc de groase de pe piciorul hoţului cu început de cangrenă… Revăd sângele de pe caldarâm cum se scurgea din capul borfaşului schingiuit. Apoi, simt cum viermele neadormit al conştiinţei mele îmi fură şi ultima rază senină din suflet. Mă cuprinde aşa, deodată, o dorinţă sinceră de împăcare, de eliberare, chiar cu preţul împlinirii profeţiilor lui Fulger: de a fi luat ostatic. Resemnat, stau cu braţele încrucişate, rezemat de grilajul uşii, aşteptând. Zumzetul sporeşte. Tresar. Din capătul coridorului, o mulţime de deţinuţi se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre mine. Prin întunericul holului disting feţe cunoscute de borfaşi: Sache, Gulie, Uşchitu, Ianoşic. Deodată simt cum criminalul Petcu zis Coiotul, mă strânge puternic de braţ. Tremur. Mă cuprind iarăşi frigurile. Dinţii îmi clănţăne, fără să-i pot stăpâni. Simt sudoarea rece pe frunte. Ochii mi se acoperă de o ceaţă deasă, prin care-l zăresc pe criminal cum rânjeşte. Poate că m-aş fi prăbuşit acolo, lângă grilaj, dacă n-aş fi auzit, ca prin vis, o voce neaşteptat de blândă:

• Ce mai faceţi domnu’ plutonier? Nu v-am văzut de mult.

• !?

• Dar ce-aveţi, de sunteţi aşa palid? Strânsoarea criminalului m-a trezit la realitate. Toţi deţinuţii îmi zâmbeau. Atunci mi-am dat seama că numai în mintea mea era un complot.

  VA URMA Sursa: Certitudinea
  Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon

January 29, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 10.01.2011 02:04:00

Toader Şteţca este, fără îndoială, simbolul viu al diasporei româneşti. A fost primul luptător al Rezistenţei anti-neocomuniste şi primul deţinut politic al pseudo-democraţiei de după 1989. A plătit scump naivitatea de a crede că am intrat cu adevărat într-o lume corectă. A plătit şi a fost îngenunchiat, dar nu a fost învins. Idealurile şi credinţa lui au rămas intacte, chiar dacă a fost nevoit să-şi părăsească ţara şi să ia viaţa de la capăt în Franţa, la Paris, unde locuieşte şi acum. Anul trecut, în august, a revenit la Săpânţa, pentru a se întâlni cu prietenii şi, mai ales, pentru a-şi ierta ţara. Despre această revenire am relatat pe larg în CERTITUDINEA.

Scriam atunci că cele mai emoţionante momente ale întâlnirii din zilele de 7 şi 8 august de la Săpânţa au fost cele ilustrate de cobzarul Ion Creţeanu (care a adus „salutul dacilor liberi din Sud”), şi, mai ales, de prezenţa unui fost torţionar: Ioan Chertiţie, primul gardian al lui Toader Şteţca la închisoarea din Baia Mare. Mărturisirea şi pocăinţa lui publică au impresionat şi au dat, celor prezenţi o lecţie de restituire autentică a adevărului istoric. De altfel, fostul plutonier-gardian a scris, din 1990 încoace, câteva cărţi absolut zguduitoare despre viaţa din spatele gratiilor, văzută de un reprezentant al sistemului penitenciar („Confesiunile unui gardian”, „Deconspirarea”, „Coşmar şi mântuire”, „Sighet – apelul călăilor” şi „Lordul Baltag”).

Prima dintre aceste cărţi, „Confesiunile unui gardian”, a fost scrisă în 1990 şi a fost publicată în 1992, într-un tiraj de 25.000 de exemplare. Fostul plutonier n-a apucat să relateze atunci despre momentul întâlnirii şi întrevederile cu Toader Şteţca din perioada în care acesta a fost deţinut la Baia Mare. O face acum, când pregăteşte pentru tipar ediţia a doua a cărţii, îmbogăţită cu alte dezvăluiri incredibile despre universul concentraţionar al unei puşcării neo-comuniste.

Vom publica în serial mai multe fragmente din “Confesiunile unui gardian”, începând,evident cu contextul şi împrejurările în care l-a cunoscut pe deţinutului Toader Şteţca.

                                                                                              (Miron Manega)

Ioan Chertiţie la Săpânţa, pe 7 august 2010

                            “Confesiunile unui gardian”

De-abia se aşternuse liniştea peste incredibila răzvrătire a deţinuţilor din Penitenciarul Baia Mare, când, într-o dimineaţă din primăvara anului 1990, şi-a făcut apariţia în clubul unităţii un ofiţer mic de statură, durduliu, ursuz şi neguros, cu părul tuns nefiresc de scurt, un fel de “periuţă”, care făcea să i se vadă mai bine ceafa groasă, dar şi sudoarea de pe fruntea îngustă, ce se prelingea încet pe obrajii graşi şi aprinşi. După ce ne-a secerat cu privirile de viscol siberian, s-a aşezat pe scaunul roşu tapiţat de la masa prezidiului, în dreapta comandantului, maiorul Suciu, care l-a prezentat cu satisfacţia unui preşedinte de club de fotbal ce tocmai făcuse o achiziţie importantă: - Stimaţi subofiţeri, prin Ordinul Şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, domnul locotenent major Andreica Viorel este numit în funcţia de locţiitor al comandantului pentru pază şi regim. Din câte îl cunosc, am convingerea că va fi braţul de fier de care aveam atâta nevoie. Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat la Revoluţie, când deţinuţii au spart uşile camerelor de detenţie, au alungat supraveghetorii, pentru ca apoi să devină stăpânii puşcăriei timp de mai bine de o lună. Cât voi fi eu comandant, aşa ceva nu se va mai repeta niciodată. Sunt sigur că domnul locotenent major va şti să zădărnicească din faşă orice tentativă de răzvrătire a acestor bandiţi nenorociţi care ne-au pricinuit numai necazuri… Chiar a doua zi, ”mâna de fier” a început să semene spaimă şi teroare în rândul ”bandiţilor”, dovedindu-se un maestru desăvârşit al întregii game de torturi şi umilinţe. Când începea să bată din senin deţinuţii cu bastonul de cauciuc sau cu ciocanul de lemn, ochii de un cenuşiu spălăcit se injectau de ură, iar faţa era distorsionată de o grimasă care nu avea nimic uman. Era de o ferocitate ieşită din comun, un sadic fără pereche, depăşind cu mult bestialitatea de care am dat dovadă la începuturile carierei mele de supraveghetor. În scurt timp deţinuţii l-au poreclit ”Fiara”, din motive lesne de înţeles. Într-una din zile, fiind la comanda unităţii, a participat la apelul de seară, însoţind schimbul pe secţiile de deţinere. Când a ajuns la izolatorul de pedeapsă, un deţinut slab, străveziu, de ziceai că moare în picoare, a vrut să raporteze ceva. N-a apucat să deschidă gura pentru că locotenentul major i-a aplicat o ”directă de dreapta” în bărbie, făcându-l imediat K.O. Apoi, ca un adevărat profesionist al torturii, a pus cizma mare peste gâtul omului prăbuşit pe ciment, apăsându-l cu putere. Preţ de câteva secunde s-a auzit un horcăit prelung, însoţit de o bătaie moale cu vârful degetelor murdare pe marginea patului de beton, ca la partidele de lupte greco-romane, semn că deţinutul recunoştea că este învins. Sau că nu mai are mult de trăit… În acele momente ”Fiara” a ridicat încet cizma de pe gâtul banditului, fluturându-i-o prin faţa ochilor bulbucaţi de groază. După ce s-a convins că hoţul n-a mierlit-o, ofiţerul a părăsit în grabă secţiile de deţinere. Drept. Zâmbitor. Satisfăcut. În urma lui, peste sufletele noastre îngheţate de spaimă s-a aşternut o asemenea tăcere, încât puteai distinge clar guiţatul strident al purceilor de la sectorul zootehnic… Pe atunci eram plutonier, având funcţia de subofiţer de serviciu, un fel de şef de schimb. În seara aceea de coşmar chiar eu am preluat tura de noapte şi cu toate că am participat la multe torturi ale deţinuţilor, mi-au trebuit câteva ore bune să-mi revin din spaima care mi-a sugrumat orice gând. Când am mers după ora stingerii să ridic cheile de la uşile de deţinere de pe secţia a cincea, supraveghetorul, plutonierul adjutant Arba, mi-a spus cu glasul abia şoptit: - Am lucrat cincisprezece ani la închisoarea din Sighet, unde am prins câteva luni din perioada în care mai erau deţinuţii politici. Aveam doi colegi, Vancea şi Ocnaşu, care băteau bandiţii zilnic, până când se plictiseau. Atât de tare le-a intrat în sânge boala bastonului, încât veneau şi din concediu să le administreze porţia de bătaie. Te rog să mă crezi, nu-mi face plăcere deloc să-mi aduc aminte de acele vremuri, dar, când l-am văzut în seara asta pe locotenentul major cum îl bătea pe bietul deţinut acolo la izolare, parcă îl aveam în faţă pe Ocnaşu. Numai la el am remarcat atâta cruzime şi ură... Credeam că în democraţie se va schimba ceva, dar după câte văd, parcă e mai rău decât înainte… În scurt timp, ”Fiara”, prin comportamentul său tiranic, a reuşit să bage în sperieţi pe toţi subofiţerii din sectorul operativ. Doar când îi auzeau numele, le îngheţau sângele în vene. Din cauza lui, doi colegi de-ai mei s-au sinucis. Dar despre asta, voi povesti cu altă ocazie… Într-o dimineaţă de vară, chiar la mijlocul lui iunie, 1990, după o noapte petrecută la pălincia din apropierea unităţii, unde şi-a fiert câteva tone de prune, diabolicul locotenent major Andreica, a intrat în clubul unităţii cam bălăngănindu-se. S-a aşezat cu mare greutate pe acelaşi scaun roşu tapiţat de la masa lungă cu furnir galben, şi-a rotit de câteva ori privirea peste capetele zburlite de spaimă ale subofiţerilor, apoi a întrebat cu vocea sa piţigăiată şi peltică:

• Care schimb intră astăzi de serviciu?

• Schimbul meu, tovarăşe locotenent major… Fără să sesizeze ironia, locţiitorul comandantului m-a atenţionat cu degetul arătător:

• Vezi că astăzi îl aduce pe primarul din Săpânţa… Să ai grijă de el… Este un mare bandit… Ai văzut de ce-i în stare. Poate oricând şi aici să producă o răz…răzm… O răscoală, băi… Ai înţeles?, zise el nervos, trimiţând în jur scântei de ură din ochii înroşiţi de nesomn şi alcool…

• Am înţeles! răspund milităreşte, făcând mari eforturi să nu izbucnesc în râs. Pe vremea aceea, încă eram în relaţii bune cu ofiţerul. Mai mergeam cu el ba la un şpriţ, ba la un pokeraş. De-abia prin toamnă a primit ordin să mă terorizeze şi să încerce să mă elimine din sistem, când comandantul a aflat că îmi scriu memoriile… Să revenim la Toader Şteţca, pentru că despre el este vorba. În ziua aceea de miercuri a venit de la arestul poliţiei împreună cu încă şapte deţinuţi. La camera de primiri s-au îmbulzit mulţi colegi să-l vadă pe celebrul primar care a pus pe jar o ţară întreagă. Despre Şteţca ştiam foarte multe amănunte de culise de la verişorul meu, procurorul Cioltea, care se ocupa de cazul său. Nu aveam nici un dubiu că totul era o diversiune bine pusă la punct… După ce i-am dus la baie, s-au îmbrăcat în haine vărgate, apoi i-am băgat pe toţi la camera 10, unde trebuiau să stea 21 de zile în carantină. De fiecare dată când intram de serviciu, îl scoteam din cameră pe Şteţca şi-l puneam să depene amintiri de pe la echipele de fotbal pe la care a jucat şi nu în ultimul rând, să povestească felul în care a izbucnit răzmeriţa de la Săpânţa, cum a încercat “Fiara” s-o numească. Acum, după atâţia ani, sunt ferm convins că am reprezentat mult pentru fostul primar. Nu numai pentru că i-am fost cu adevărat primul gardian care a înţeles că el este primul deţinut politic din România, dar şi pentru că n-am uitat nicio clipă că sub zeghea de deţinut bate o inimă de om. Între noi s-a legat o prietenie tainică, aşa cum am avut şi cu alţi deţinuţi de mare caracter, de-a lungul carierei mele. Parcă şi acum îl aud pe Toader cum îmi spunea în şoaptă în camera supraveghetorului:

• O să vedeţi, domn’ plutonier, că ţara asta va fi condusă tot de bandiţi, tâlhari şi comunişti! Toată întâlnirile pe care le-am avut cu Şteţca în penitenciar, le voi descrie cu lux de amănunte în cea de-a patra ediţie a cărţii “Confesiunile unui gardian”, care va apărea, cu ajutorul lui Dumnezeu, cât de curând.

VA URMA

Sursa: Certitudinea
Autor: Miron Manega

                                       bLOG: sEVACICLON