March 29, 2012 in Romania si istoria de Blog Admin

România încearcă, de aproape un secol, fără niciun rezultat, să-şi recupereze tezaurul de la Moscova. Acolo au fost duse, în 1917, peste 93 de tone de aur, dar şi documente de stat, colecţii particulare, lucrări de artă, şi nu în ultimul rând bijuteriile Reginei Maria. Azi, autorităţile române tac. Pare a fi tăcerea neputinţei.

Rusia a înapoiat ţării noastre, în câteva etape, doar mici părţi din întreaga comoară. În 1935, la un an după reluarea legăturilor diplomatice între Bucureşti şi Moscova, Rusia a trimis României 1.445 de lăzi cu o greutate de 135 de tone. Acolo se aflau însă mai mult arhive şi felurite materiale de mică importanţă. Cel mai important a fost atunci faptul că au fost repatriate osemintele lui Dumitraşcu Vodă Cantemir. Chiar presa din acea vreme a remarcat cu mâhnire că ruşii ne-au înapoiat fleacuri. Alt episod, de data asta în 1956, pe 12 iunie. Atunci soseşte la Bucureşti ceea ce autorităţile comuniste considerau o mare victorie - tezaurul de la Moscova a fost repatriat! Ce ne-au dat ruşii, mai de preţ, a fost doar Tezaurul de la Pietroasa - Cloşca cu puii de aur, la care s-au adăugat odoare mănăstireşti şi 1.350 de picturi, gravuri şi desene, dintre care 120 de picturi erau ale lui Nicolae Grigorescu. S-a făcut mare expoziţie la Muzeul de Artă al României, deschisă chiar de ziua naţională, pe 23 august. Specialiştii remarcă azi că ruşii ne-au dat înapoi, în 1956, 33 de kilograme de aur. Doar 33 de kilograme din 93 de tone!

Un secol de zvonuri

Au fost lansate, de-a lungul timpului, diverse ipoteze cu privire la soarta tezaurului. Cea mai năstruşnică arăta că întreaga comoară ar fi fost repatriată - culmea - în acelaşi an în care fusese dusă la Moscova, adică în 1917. Altă ipoteză, apărută în 1921, era că o parte din tezaurul românesc ar fi luat calea Americii. Sovieticii au susţinut, la rândul lor, că tezaurul a fost jefuit în timpul războiului civil din Rusia, şi că o parte din aur ar fi ajuns la trupele "albe", adversarii bolşevicilor. Nu există însă, în ziua de azi, nicio dovadă că tezaurul României ar fi în altă parte decât acolo unde a fost transferat oficial de România, în 1917, adică la Kremlin, a ţinut să precizeze istoricul Marian Ştefan, unul dintre autorii cărţii "Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova". Atunci, în 1917, s-au făcut procese verbale atât la Iaşi, la plecarea tezaurului, cât şi la Moscova, în momentul depozitării lui. Aceste documente sunt păstrate cu sfinţenie, într-un dosar special, de către Banca Naţională a României. Acest dosar este transmis de la un guvernator la altul al BNR. Asta se întâmplă din 1922 încoace, de la întocmirea acestui dosar, care cuprinde documentele originale despre transferul întregului tezaur la Moscova. Fiecare guvernator respectă legământul care spune că BNR nu va renunţa niciodată la tezaur.

Vorbe-n vânt

Alte câteva evenimente notabile se desfăşoară, după căderea comunismului, precum cel din 1995, când România a iniţiat o rezoluţie la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în privinţa tezaurului, dar şi în 1996, când Rusia aderă la Consiliul Europei şi se angajează să reia negocierile cu toate ţările care revendică bunuri aflate în custodia Moscovei. Nimic concret nu se întâmplă, din păcate, cu atât mai mult cu cât, în aceeaşi perioadă, parlamentarii ruşi dezbăteau o lege care prevedea ca ţara lor să restituie valorile aflate în Rusia, aparţinând altor state. Nu s-a aprobat atunci legea asta! A venit apoi momentul 2003, când este semnat Tratatul politic de bază între România şi Rusia, cu un acord conex, foarte important. Acest acord prevede, între altele, constituirea unei comisii româno-ruse care "să se ocupe de studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc". După zeci de ani de tăcere, partea rusă era din nou dispusă ca, într-un document oficial, să menţioneze problema tezaurului. Ar fi fost o victorie pentru România. Ar fi fost! Pentru că numai Parlamentul Românei a ratificat acest acord conex, nu şi Parlamentul de la Moscova...

Moştenirea dacică

Comisia s-a înfiinţat totuşi. Românii ar fi vrut să fie un colectiv guvernamental, care să dea substanţă discuţiilor. Ruşii, în schimb, au preferat doar specialişti din domeniul istoriei şi finanţelor. Comisia ar fi trebuit practic să răspundă la o întrebare - care e starea actuală a tezaurului românesc de la Moscova? Revenim la istoricul Marian Ştefan, care ne-a spus că nu aurul în sine e important, nu cantitatea, ci mai ales faptul că o mare parte din tezaur înseamnă monede. Unele dintre ele poate unice pe plan mondial - monede dacice şi romane, greceşti, bizantine, germane, austriece.

Tăcerea... e de aur?

În momentul de faţă, pe fondul relaţiilor mai degrabă reci între România şi Rusia, autorităţile de la Bucureşti se feresc să vorbească deschis despre tezaur. Oficialităţile pe care le-am contactat ne-au spus din capul locului - "nu mă citaţi!". De pildă, când ne-au zis că acea comisie româno-rusă pentru tezaur s-a întrunit de numai trei ori. Că această comisie nu s-a mai întrunit practic de trei ani. Fără să existe până în prezent un rezultat concret al acelor discuţii. Mai mult, cineva care face parte din comisie ne-a declarat că nu are voie să stea de vorbă cu presa. Aşa a decis comisia. Tăcerea cică face bine diplomaţiei. Tăcem, domnilor guvernanţi, dacă aşa e bine pentru interesele supreme ale ţării. Dar până când?!...

Sursa: Romania Libera

                                                    © Blog: SEVACICLON

March 29, 2012 in Romania si istoria de Blog Admin

Cu ocazia Zilei Poliției Române, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Brașov invită cetățenii să participe la manifestările organizate cu acest prilej mâine,între orele 10.00-15.00,în Piața Sfatului din municipiul Brașov.

„Activitatea unității noastre va fi prezentată în cele șase standuri ale structurilor de prevenire,poliție rutieră, criminalistic,pirotehnic,arest și intervenție rapidă, alături de care vor mai organiza standuri colegii de la Inspectoratul Județean pentru Situații de Urgență, Inspectoratul Județean de Jandarmi, Gruparea de Jandarmi Mobilă Brașov și Poliția Locală Brașov“, a precizat cms. şef .Liviu naghi, purtătorul de cuvânt al IPJ Braşov.

La ora 12.00,polițiștii Serviciului de Intervenție Rapidă vor prezenta o demonstrație cu modul de intervenție în misiuni specifice.

Sursa: newsbv.ro

                                      © Blog: SEVACICLON

March 22, 2012 in Romania si istoria de Blog Admin

O democratie robusta si viabila depinde de curajul confruntarii cu trecutul. Pe 18 martie 2012, cu o coplesitoare majoritate de voturi, pastorul Joachim Gauck, fost disident si unul dintre principalii promotori ai decomunizarii in Germania, a devenit presedintele Republicii Federale.

A cunoscut de mic copil ce a insemnat “regimul democrat-popular”, a trait in fosta RDG samavolnicia totalitara cu toate consecintele ei funeste, sociale, economice, culturale si morale. A inteles similitudinea dintre crimele naziste si cele comuniste. Dupa 1990, gratie actiunii sale tenace si vointei clasei politice, s-a nascut ceea ce numim Autoritatea Gauck, institutia menita sa administreze arhivele Stasi, acea organizatie vinovata de cancerul sufletelor.

Tot pe 18 martie, intr-o publicatie online (ex-cotidianul) specializata in reabilitarea fostei Securitati, deci a unei organizatii criminale, un cunoscut istoric, acad Dinu C. Giurescu, publica o cronica elogioasa la o lucrare scrisa de fostul sef de cabinet al generalului Iulian Vlad. Autorul este generalul SRI (r) Aurel Rogojan, iar cartea este o veritabila oda a Securitatii, un atac virulent la adresa intelectualilor democatici din Romania si o tentativa radicala de resuscitare a miturilor nationalist-securiste. Sunt regurgitate toate obsesiile directiei xenofobe din Securitate, se reiau si se dezvolta fixatiile conspirationiste si auto-glorificatoare ale laboratoarelor minciunii din interiorul Securitatii. Nu mai vorbesc despre marota Pacepa, proprie dughinistilor de Dambovita, protocronistilor la pensie, securistilor impenitenti si fostilor istorici din anturajul generalului-politruc Ilie Ceausescu.

Ma leaga de profesorul Giurescu vechi relatii de stima intelectuala. In 1999, la propunerea sa, am primit premiul “Dimitrie Onciul” din partea Fundatiei “Magazin Istoric”. A luat cuvantul la lansarea editiei romanesti in cadrul Centrului Cultural American de la Bucuresti. In 2004, la Centrul Cultural Roman din New York, dl Giurescu a vorbit in termeni de o mare generozitate despre cartea mea “Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism”. Sint insa consternat sa citesc, sub semnatura sa (nu mai insist unde!) o sustinere a afirmatiei aberante a generalului-securist Rogojan despre natura aproape benigna relatiei dintre Securitate si intelectuali in perioada Ceausescu. Ma intreb ce pot spune pe acest subiect Paul Goma, Doina Cornea, Gabriel Andreescu, Viorel Padina, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Ion Vianu? Cine l-a ucis pe Gheorghe Ursu? Cu ce se ocupa colonelul securist Ilie Merce, ulterior deputat peremist?

Nu, Securitatea nu a fost o institutie patriotica, nu s-a ocupat cu mentinerea “ordinii legale”, cu protejarea statului de nedrept (Unrechtsstaat). Citit cartea lui Mircea Sevaciuc, unul dintre liderii miscarii anticomuniste de la Brasov,”15 noiembrie 1987. Ziua demnitatii” (Editura Kron-Art, 2007) si veti vedea cum Iulian Vlad si ciracii sai erau direct implicati in anchetele menite sa-i anihileze moral si fizic pe luptatorii pentru libertate.

Pentru relatia dintre Securitate si intelectualii disidenti, ale caror actiuni trebuiau sugrumate cu price pret, iata marturisirea poetului Viorel Padina, autorul “Apelului catre Europa”, un text in care trairea in adevar se contopea cu o analiza extrem de patrunzatoare a situatiei spirituale si politice din Europa de Est in anii 70. Receptarea in exterior a unui text disident, transmiterea sa la “Europa Libera”, ducea la persecutie, dar si la o anumita “cuirasa” (v.analiza din eseul “Puterea celor fara de putere” de Havel). Un document disident exista ca atare din clipa in care era cunoscut de mai multi oameni decat autorul (autorii) si, lucru decisiv pentru soarta autorului si a textului, de catre politia secreta. Definirea unui text disident tine asadar de raportul dintre autor (producator de text), cu un public virtual (greu de prefigurat in momentul scrierii textului), semantica sa explicita si implicita, sansele diseminarii interne si externe, reactia politiei secrete. Nu putea exista semi-disidenţa, dupa cum nu poate exista o femeie pe jumatate gravida.

http://olelielie.wordpress.com/2012/03/18/dizidenti-si-semidizidenti/

Din prima si pana in ultima zi, Securitatea a fost o institutie ilegitima, angajata in actiuni criminale, inclusiv crime impotriva umanitatii. Acestea din urma sunt imprescriptibile, orice-ar spune si scrie Iulian Vlad, Rogojan si si sustinatorii lor.

Sursa: tismaneanu.wordpress.com

                                                        © Blog: SEVACICLON

March 22, 2012 in Romania si istoria de Blog Admin

Vin si vesti bune pentru adversarii totalitarismului si ai amneziei. Pastorul Joachim Gauck, ales pe 18 martie 2012 presedinte al Germaniei, este fost disident, fondator i si conducator al Autoritatii insarcinate cu conservarea si analiza dosarelor Stasi si intiator, impreuna cu Vaclav Havel si Vytautas Landsbergis, al “Declaratiei de la Praga” adoptata in iunie 2008. Biografia pastorului Gauck sta marturie pentru ceea ce Havel numea viata traita in adevar.

Joachim Gauck and Angela Merkel

Viata si activitatea sa apartin panteonului onoarei dintr-un veac cu atatea demisii si capitulari etice. Sa mentionez aici ca Parlamentul Romaniei a votat in 2011 adoptarea zilelor de 23 august (in concordanta cu Declaratia) si 21 decembrie ca zile comemorative pentru victimele comunismului si fascismului (prima) si pentru victimele comunismului din Romania (a doua).

Reamintesc ca la 23 august 1939 a fost semnat la Moscova infamul Pact Sovieto-German care a dus la declansarea celui de-al II-lea Razboi Mondial la 1 septembrie acelasi an, la dezmembrarea si anihilarea unor state suverane prin colaborarea cinica a celor doi gangsteri totalitari, Stalin si Hitler, la pierderea de catre Romania a unor intregi teritorii istorice, la nenumarate tragedii umane, la deportari, asasinate in masa si gropi comune, la pierderea a milioane de vieti, la Holocaust.

Sunt convins ca Presedintele Gauck va lupta pentru indeplinirea cererilor semnatarilor “Declaratiei de la Praga” (intre care foarte multe persoane din Romania). Idealurile sale sunt si ale lor. Atrag atentia asupra unui punct esential: ideologia comunista este vinovata de crime impotriva umanitatii. Aceasta afirmatie, factual exacta si demonstrabila, a provocat si continua sa genereze exasperarea stangii internationale. Una este sa vorbesti despre sociopatul Stalin, alta sa decelezi originile crimelor comuniste in postulatele utopice formulate de Marx, Engels si Lenin, in viziunea lor apocaliptica despre lupta claselor, despre violenţa si revolutie. Ideologia comnista a sacralizat un tip de regim intemeiat pe dispreţul absolut pentru statul de drept, pentru cetaţean, pentru lege. Nu pledez pentru simplificari abuzive, ci pentru recunoasterea filiatiunilor care conecteaza “Manifestul Partidului Comunist”, de pilda, de practicile teroriste ale bolsevismului. Iata cateva fragmente esentiale din Declaratia de la Praga adoptata pe 3 iunie 2008:

Pentru viitorul demn şi democratic al căminului nostru european,

•întrucât societăţile care îşi neglijează trecutul nu au viitor, •întrucât Europa nu va fi unită atâta vreme cât nu va fi capabilă să-şi reconcilieze istoria, să recunoască nazismul şi comunismul ca moştenire comună şi să conducă o dezbatere sinceră şi amănunţită despre toate crimele totalitarismului din secolul trecut, •întrucât ideologia comunistă este direct responsabilă de crime împotriva umanităţii, •întrucât o conştiinţă încărcată de trecutul comunist este o povară grea pentru viitorul Europei şi al copiilor noştri, •întrucât diferitele moduri de a evalua trecutul comunist pot duce la împărţirea Europei în “Vest” şi “Est”,

(…) noi, participanţii Conferinţei „Conştiinţa Europeană şi Comunismul”, de la Praga,

•având în vedere rezoluţia Parlamentului European la cea de-a 60-a aniversare a finalului celui de Al Doilea Război Mondial în Europa, la 8 mai 1945, aniversare sărbătorită la 12 mai 2005, •având în vedere Rezoluţia 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 26 ianuarie 2006 •având în vedere Rezoluţia din 5 februarie 2004 a Congresului al XVI-lea al EPP, prin care se solicită crearea unui organism format din profesionişti independenţi în vederea colectării şi evaluării informaţiilor

privind încălcarea drepturilor omului sub regimurile totalitare comuniste şi îndemnând la crearea unui muzeu memorial al victimelor comunismului, •având în vedere rezoluţiile privind crimele comunismului adoptate de un număr de parlamente naţionale,

(…)

solicităm:

1.ajungerea la o înţelegere paneuropeană conform căreia atât regimurile totalitare naziste cât şi cele comuniste să fie judecate fiecare în conformitate cu potenţialul propriu de a dezvolta politici distructive de aplicare sistematică a formelor extreme de teroare, suprimând toate libertăţile civice şi umane, pornind războaie agresive şi, ca parte componentă a propriilor ideologii, exterminând şi deportând naţiuni întregi şi grupuri de populaţie, şi, drept urmare, acestea să fie considerate principalele dezastre care au lovit secolul XX, 2.recunoaşterea faptului că multe crime comise în numele comunismului ar trebui considerate crime împotriva umanităţii, servind ca avertisment pentru generaţiile viitoare, în acelaşi mod în care au fost recunoscute crimele nazismului de Tribunalul de la Nuremberg, 3.formularea unei perspective comune privind crimele regimurilor totalitare, inter alia regimurile comuniste, şi propagarea unei conştiinţe europene asupra crimelor comunismului, cu scopul definirii unei atitudini comune faţă de crimele regimurilor comuniste, 4.introducerea unei legislaţii care să permită Justiţiei să îi judece şi să îi condamne pe autorii crimelor comuniste şi să compenseze victimele comunismului.

Pentru textul complet al Declaratiei de la Praga

http://declaratiadelapraga.ro/

Sursa: tismaneanu.wordpress.com

                            © Blog: SEVACICLON

March 22, 2012 in Romania si istoria de Blog Admin

Continuăm dialogul cu Dan Ciachir despre evenimentele petrecute acum 50 de ani şi cum au fost ele pregătite de Gheorghiu-Dej printr-un balet diplomatic față de Moscova.

EVZ:Care sunt mecanismele care au condus la "derusificare"? Pentru că, după moartea lui Stalin şi un uşor "dezgheţ", vine un nou val de represiune.

Dan Ciachir: "Dezgheţul", sinonim al destalinizării, aşa cum am spus, se produce la Moscova după moartea lui Stalin (5 martie 1953) şi se propagă în ţările satelizate. Anii 1948 – 1953, nu numai în România, ci în toate ţările controlate de Moscova, au reprezentat o perioadă a terorii.

Moartea lui Stalin a fost un moment de bucurie pentru români şi pentru toată Europa de Răsărit. Lumea s-a îmbătat atunci la propriu şi la figurat, atât în Bucureşti cât şi în provincie, la ţară ca şi la oraş... Scriitorul Pericle Martinescu a lăsat câteva pagini memorabile în acest sens în jurnalul său.

În august 1953 sunt sistate lucrările la canalul Dunăre – Marea Neagră, care înghiţise atâtea vieţi omeneşti, Gheorghiu-Dej definindu-l pe 23 august acelaşi an "o eroare economică majoră". Fusese început din îndemnul lui Stalin. La Bucureşti, Ana Pauker era arestată şi anchetată atunci când a murit Stalin; închişi erau şi Vasile Luca şi Teohari Georgescu, însă în România nu avuseseră loc procese (se vor reduce la Procesul Pătrăşcanu) îndreptate împotriva fruntaşilor comunişti, comandate de la Moscova. În 1949, pe lângă procesul Laszlo Raik, care duce la execuţia fostului ministru maghiar, mai sunt executaţi 360 de vechi comunişti... La sfârşitul aceluiaşi an 1949, la Sofia este judecat şi executat fostul vicepremier Traiko Kostov; în 1952 este judecat şi executat la Praga Rudolf Slanski – alţi aşa-zişi complic fiind executaţi odată cu el – fost secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia... Frământările post-staliniste era firesc să fie mai vii în aceste ţări spre deosebire de România.

Însă şi în ţara noastră opresiunea se îndulceşte. Se mai golesc închisorile. În 1956 sunt eliberaţi din detenţie poetul Radu Gyr şi Petre Ţuţea. Tot atunci revin la suprafaţă, fără să fi fost închişi, oameni care se ascundeau, precum Alexandru Paleologu. Chiar o mare parte din foştii demnitari întemniţaţi la Sighet, închisoare de premieri şi de miniştri, de şefi de partide, sunt eliberaţi în 1955.

Tot în această perioadă de "dezgheţ" apare şi expresia spiritul Genevei... Avusese loc la Geneva o întâlnire la nivelul cel mai înalt între ruşi şi americani şi se mai temperase suflul Războiului Rece, puternic la începutul anilor ’50, pe vremea războiului din Coreea.

La Geneva se vorbise de coexistenţă paşnică, de faptul că cele două blocuri, NATO şi Tratatul de la Varşovia, puteau să ducă o existenţă paralelă. Atunci s-au făcut nişte importuri semnificative din Occident, inclusiv automobile de lux pentru protipendada roşie.

În 1956, o trupă a Teatrului Naţional din Bucureşti, numărând vreo 50-60 de persoane, întreprinde un turneu la Paris; în acelaşi an călătoreşte la Paris scriitorul Petru Dumitriu – fapt de neimaginat între 1948 şi 1953.

Dar, ca să recurgem la o expresie a lui Petru Dumitriu: "reîngheţul", cum s-a ajuns la el? Ce anume l-a generat?

Două elemente: insurecţia anticomunistă din Ungaria (1956) şi retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din România (1958). Cele două evenimente sunt legate strâns între ee.

Nu vreau să vorbesc mult despre insurecţia, revoluţia sau – cum îi spunea presa comunistă – "contrarevoluţia" maghiară, care nu s-ar fi putut produce fără "dezgheţul" post-stalinist şi citirea acelui raport secret de către Hruşciov la Congresul XX al PCUS. Şapte luni mai târziu s-au dezlănţuit ceea ce propaganda roţie numea, cu un eufemism, evenimentele din Ungaria, soldate cu pierderea a zece mii de vieţi omeneşti.

Insurecţia ancitcomunistă din Ungaria a constituit un act de eroism, căruia, însă, Occidentul, îndeosebi Statele Unite, care promiteau sprijin "naţiunilor captive", nu i-a acordat sprijin efectiv. În Ungaria, însuși guvernul şi premierul Imre Nagy se alăturaseră revendicărilor populare, declaraseră neutralitatea Ungariei şi ieşirea acesteia din Pactul de la Varşovia. Armata aproape că se alăturase insurgenţilor.

Împotriva lor au luptat doar securitatea maghiară (răsculaţii lapidaseră nenumăraţi securişti) şi Armata Roşie. După înnăbuşirea insurecţiei maghiare, Gheorghiu-Dej şi echipa au fost cât se poate de fideli lui Hruşciov. Toţi liderii comunişti rămăseseră consternaţi de felul în care se poate prăbuşi un regim impopular, nedorit, anti-naţional.

Aşa cum se ştie, Imre Nagy, principalii săi colaboratori, s-au refugiat după reprimarea insurecţiei la Ambasada iugoslavă din Budapesta. Li s-a promis – aspect pe care l-au împărtăşit şi gazdele lor – că dacă ies din ambasadă vor fi lăsaţi să se întoarcă liberi la casele lor. În realitate, autobuzul în care aceştia s-au urcat era deja controlat de militari sovietici. Nagy, colaboratorii, familiile lor, inclusiv copiii acestora au fost trasportaţi pe calea aerului la Bucureşti, în mod forţat, şi internaţi la Snagov – în palatul cu numeroase încăperi ridicat pe maul lacului de acolo de principele Nicolae (fratele regelui Carol al II-lea), respectiv pe-o altă latură a lacului, într-o clădire construită ca redacţie a publicaţiei cominterniste "Pentru Pace trainică..." (de aici şi-a luat numele de Complexul Pacea) în care am intrat de mai multe ori în anii ’70, când devenise un restaurant luxos, discret şi silenţios, cu o mică grădină cu pajişte şi ponton.

Cum s-a simţit la Bucureşti atmosfera insurecţională a Budapestei?

Unda de şoc a cutremurului s-a propagat şi în România, inclusiv în puşcării, unde gardienii, aşa cum povesteşte Ion Ioanid în Închisoarea noastră cea de toate zilele, nu se mai dedau la mojicii şi brutalităţi, devesniseră precauţi şi prudenţi, ba chiar excesiv de reţinuţi... Mai mult decât la Bucureşti, ecourile Budapestei s-au propagat la Timişoara, în rândul studenţilor, acolo chiar şi în unele unităţi militare (au fost executaţi ulterior câţiva ofiţeri români), la Cluj, la Bucureşti tot în mediile universitare. Atunci au fost anchetaţi cu sălbăticie şi condamnaţi ulterior viitorii scriiotri Marcel Petrişor, Alexandru Ivasiuc, Florin Constantin Pavlovici, alţi studenţi primind pedepse mai mici... Un simpatizant al "evenimentelor din Ungaria" a fost şi poetul Nicolae Labiş care murea la sfârşitul aceluiaşi an 1956.

După înnăbuşirea insurecţiei de la Budapesta a urmat şi în România un val de arestări...

Istoricii îl estimează la peste 12.000 de arestări. Însă majoritatea proceselor încep în anii 1958-1959. În Procesul Noica – Pillat, menită să înspăimânte intelectualii...

De ce neapărat intelectualii?

Deoarece se considera că nucleul insurecţiei anticomuniste maghiare îl constituiseră intelectualii; scriitorii, poeţii, oamenii de cultură de la Cercul "Petöfi" din Budapesta... Aşa se face că şi în România, intelectualii devin ţinta represiunii; până atunci fuseseră politicienii sau membrii militanţi ai unor organizaţii politice desfiinţate (îndeosebi legionarii).

Dar clericii ortodocşi nu devin o ţintă?

Devin. Şi cred că vă gândiţi la Procesul "Rugului aprins", pandant spiritual (sau "mistic") al Procesului Noica – Pillat. Despre acest proces se ştie mai puţin, deşi i-a căzut victimă şi cel mai mare teolog român, părintele Dumitru Stăniloae, arestat în toamna lui 1958 şi eliberat în 1962. Alţi clerici precum teologul-monah Ilarion Felea ori schimonahul Daniil (Sandu Tudor) au răposat în temniţă la Aiud. Steinhardt face într-un fel legătura dintre cele două "loturi". Convocat la Securitate în ultimele zile din 1959, i se dă timp de gândire ca să accepte să devină din acuzat martor al acuzării în Procesul Noica – Pillat. Refuză să facă lucrul acesta – tatăl său are un cuvânt decisiv în acest sens - şi revine la începutul lui ianuarie 1960 la anchetatori să îşi asume rolul de victimă. Urmează apoi eliberările, începând din 1962, iar graţierea din vara anului 1964 goleşte închisorile de deţinuţipolitici.

Să ne oprim la al doilea element care a generat "reîngheţul" – retragerea trupelor sovietice. În ce condiţii s-a produs. Este adevărat că a existat o încercare anterioară a lui Dej în acest sens?

A existat şi despre ea se vorbeşte pe larg în stenogramele plenarei din noiembrie – decembrie 1961. Episodul este evocat de Emil Bodnăraş, socotit unanim "omul Moscovei" în România satelizată. Înainte de a evoca alocuţiunea lui Bodnăraş, aş vrea să spun altceva. Obişuit să citesc cărţi de istoriografie, am ajuns la monografiile consacrate de profesorul Cristian Troncotă celor doi şefi ai serviciilor secrete (structuri superioare Siguranţei) din perioada lui Carol al II-lea, respectiv a lui Antonescu: Mihail Morizov şi Eugen Cristescu.

Ştiam şi eu că Emil Bodnăraş, fost şef de promoţie la şcoala de ofiţeri, tras de ideile marxiste sau de comunism, a trecut graniţa în Uniunea Sovietică, unde a urmat o şcoală de spionaj, întorcându-se de acolo cu o misiune specifică. Abia ajuns în ţară. A fost însă recunoscut de un fost coleg de şcoală militară, denunţat, arestat etc... Concluzia profesorului Cristian Troncotă în cazul Bodnăraş este următoarea: Bodnăraş a fost un agent al lui Moruzov, instruit de el (amândoi vorbeau impecabil ruseşte) şi plasat în Uniunea Sovietică cu legenda de mai sus. Atunci când a deţinut şefia serviciilor de informaţii, mai scrie Cristian Troncotă în lucrarea sa, la sfârşitul anilor ’40, Emil Bodnăraş şi-a omorât agentul recrutor (Mihai Moruzov fusese omorât de legionari).

La plenara din toamna anului 1961, Bodnăraş povesteşte cum, în anul 1955, cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în România, Gheorghiu-Dej l-a rugat să-i sugereze liderului sovietic retragerea trupelor sovietice de ocupaţie din ţara noastră, pe motiv că vorbea perfect ruseşte. Bodnăraş mai spune că l-a speriat reacţia lui Hruşciov, una de respingere aproape violentă. Motiv pentru care simţi periclitată situaţia în partid.

Cum se face atunci că trupele sovietice sunt retrase din România în iunie 1958?

După înnăbuşirea insurecţiei maghiare, Hruşciov simţea nevoia să arate că un regim comunist se poate susţine, totuşi şi fără baionete ruseşti. Poate îşi va fi amintit şi de cererea lui Dej transmisă în 1955 prin Bodnăraş. Ura şi antisovietismul maghiar dezlănţuite în octombrie 1956 erau şi o consecinţă a faptului că opt sau nouă milioane de unguri trebuiau să întreţină două sute de mii de soldaţi ruşi; pentru că nu-i hrănea Moscova ci ţara ocupată. Tot atâţia ostaşi sovietici, cu ofiţerii aferenţi, întreţineam şi noi: dacă nu mai mulţi. Palatul Lido din centyru Bucureştiului, cu terase, piscină cu valuri, devenise reşedinţă pentru ofiţerii sovietici; după plecarea lor definitivă, în 1958, Lido a fost transformat în hotel de lux; aveau să locuiască acolo actorul Jean Marais, solistul Domenico Modugno, Geraldine Chaplin... Era tot un efect al derusificării. Aşadar, trupele sovietice au fost retrase din România, nu din Ungaria, unde insurecţia anticomunsită fusese implicit antisovietica.

Unde s-au semnat documentele retragerii trupelor sovietice?

În sala popicăriei casei principelui Barbu Ştirbey de la Buftea. Evit cuvântul "palat" pentru că nu este vorba de un palat. Am fost în interiorul clădirii, întrucât s-a deschis un local acolo, şi am mers şi în latura în care s-au semnat documentele. Cu patruzeci de ani în urmă, în martie 1918, se semnase sub acelaşi acoperiş o pace cu Germania, efemeră şi înjositoare pentru noi, iscălită de Alexandru Marghiloman... După câteva luni, roata norocului s-a întors. Mircea Vulcănescu, ocupându-se de participarea noastră la Primul Război Mondial, a consacrat o pagină norocului românesc. La sfârşitul anului 1918, România Mare avea o suprafaţă aproape cât ceaa Italiei.

După semnarea acordurilor de la Buftea, în 1958, Hruşciov s-a întors la Moscova?

Nu, a urmat o vânătoare la Dealu Negru, la vreo 30 de kilometri de Bistriţa-Năsăud, organizată de Maurer. De la Buftea până la Bistriţa s-a mers cu trenul regal. La Dealu Negru, într-un loc foarte frumos şi izolat, în munte, la masă, Hruşciov a descoperit un vin pe gustul lui, alb, extrem de sec: Steininger: Plantat la Lechinţa de saşii stabiliţi îm împrejurimile Bistriţei. Vinul i-a plăcut foarte mult lui Hruşciov; atât de mult încât a luat cu el şi la Moscova. Ulterior s-a vorbit despre "butoiul lui Hruşciov" din care i se trimitea cu regularitate. Însă aşa cum multe cetăţi greceşti se revendică locuri natale ale lui Homer, se credea că "butoiul lui Hruşciov" rezidă în judeţul Olt, la Sânbureşti, pe fostele domenii ale lui Vintilă Brătianu.

Cabernetul de Sâmbureşti era singurul vin care se îmbutelia în sticle de 330 de mililitri (cu etichetă bătută la maşină) în anii ’60, în Bucureşti. Se găsea la restaurantul de la etajul întâi din Blocul Turn din preajma Sălii Palatului, în braserie la Athenée Palace sau la Pescăruş, pe malul Herăstrăului... Însă adevăratul "vin al lui Hruşciov" a fost Steiningerul de la Lechinţa.

În concluzie, care au fost consecinţele retragerii trupelor sovietice de ocupaţie din România?

Aşadar, retragerea a avut loc în vara anului 1958, la un deceniu după instaurarea efectivă a regimului comunist în ţara noastră. Cred că e mai puţin important dacă ea a fost opera lui Dej, a echipei sale, sau expresia acelui noroc românesc, invocat atât de P.P. Carp cât şi de Mircea Vulcănescu... Acea retragere a mângâiat mândria poporului român atât de încercat, l-a răcorit puţin şi a scutit visteria de întreţinerea foarte costisitoare a acelor trupe. Peste trei ani începeau să fie retraşi din ministere şi consilierii sovietici şi trimişi acasă treptat. Nu se putea înfăptui derusificarea dacă rămâneau pe teritoriul României soldaţii şi ofiţerii ruşi. Din alte ţări satelizate de Moscova trupele sovietice s-au retras abia în 1990.

Aşadar, Dej şi anturajul său politic – pentru că Dej era un om care obişnuia să întrebe şi chiar să îşi asculte sfetnicii – au valorificat la maximum (inclusiv sub aspect prpagandistic) întoarcerea acasă a trupleor muscăleşti. Iar derusificarea s-a produs în paralel cu "dezgheţul" (relaxarea vieţii cotidiene, golirea închisorilor) şi cu deschiderea către Occident.

Evocam la începutul la începutul dialogului nostru cutiile de Coca Cola băute în 1963 şi pechetele cu cinci lame de gumă de mestecat – costau zece lei pachetul. Dar tot atunci începeau să se vândă în restaurante ţigări americane, se importau – din acelaşi an 1963 – patru tipuri de Fiat şi multe bunuri de larg consum, de la stofe englezeşti la coniac franţuzesc Martell şi de la câteva mărci de whisky la cacao olandeză Zaan... În România, mai ales după "evenimentele din Ungaria, s-au desfiinţat cotele obligatorii, s-a îmbunătăţi aprovizionarea, ţara noastră având, între statele socialiste, consumul cel mai ridicat. Din 1964 se vindeau la chioşcurile de Difuzarea Presei şi alte cotidiane franţuzeşti şi italieneşti decât cele comuniste ("Le Monde", "Le Figaro", "Corriere della Serra", "La Stampa") şi chiar reviste "Paris Match".

Sursa: EVZ.ro

                                        © Blog: SEVACICLON

March 22, 2012 in Romania si istoria de Blog Admin

Se împlinesc 50 de ani de la un proces istoric: derusificarea României. Ţara noastră rămâne singurul stat din lagărul comunist fără trupe de ocupaţie sovietice. Concomitent, după ani negri de teroare, începe şi o perioadă de "dezgheţ", de relaxare a vieţii.

Omul de rând, lămurit că americanilor nici prin cap nu le trece să vină să-l elibereze de comunişti, se resemnează şi începe să se adapteze condiţiilor, aşa cum erau ele. Un dialog cu Dan Ciachir, un pasionat cercetător al epocii.

Ce e derusificarea? Dan Ciachir: Un proces politic şi cultural, un demers pregătit în secret de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi echipa sa, în 1961, care începe să fie evident în 1962. Acest demers se corela cu o relaxare internă – numită cu un termen pus în circulaţie de scriitorul Ilya Ehrenburg "dezgheţ" (sinonim pentru destalinizare) - şi cu o deschidere spre Occident.

Datorită acestui întreit proces am putut să beau Coca Cola încă din 1963 – o cutie de 330 de mililitri costa 9 lei - şi să schimb bomboanele cubaneze cu guma americană de mestecat... Aş ţine să amintesc faptul că derusificarea este precedată, şi chiar prevestită, în 1961 de două fenomene simbolice şi un element concret. Într-o noapte de toamnă târzie, în noiembrie 1961, dispărea statuia lui Stalin din Bucureşti...

Unde era amplasată? Statuia lui Stalin se afla în Piaţa "I.V. Stalin", la intrarea în Parcul de Cultură şi Odihnă "I.V. Stalin" din capătul Bulevardului "I.V. Stalin" din raionul "I.V. Stalin"...

Actuala Piaţă "Charles de Gaulle", care s-a numit o vreme "Adolf Hitler", a primit după ultimul război numele lui Stalin. Parcul Herăstrău, amenajat în perioada interbelică, după ce a purtat numele regelui Carol al II-lea, a fost rebotezat "I.V. Stalin".

La intrarea în Parcul Herăstrău – mă refer la intrarea din actuala Piaţă "Charles de Gaulle" – mai există o rămăşiţă a soclului statuii lui Stalin, turnată în 1951 la fostele Uzine Malaxa, operă a sculptorului Dimitrie Demu, care ulterior s-a refugiat în Occident, unde a publicat şi o carte intitulată Sous le sourire de Staline... Dimitrie Demu a trăit în 1952 o dramă financiară, sau mai degrabă o uriaşă cacealma bănească, după ce a încasat o sumă uriaşă, ca drepturi de autor pentru statuia lui Stalin.

Câţi bani a luat? Atâta cât ceruse: 20 de milioane de lei.

Şi atunci în ce a constat drama? Aceşti bani i-a primit în preajma "stabilizării" de la sfârşitul lunii ianuarie 1952, adică a reformei monetare efectuate atunci. Mai avusese loc una, pe 15 august 1947, pe când regele Mihai I se mai afla pe tronul României. Ambele "stabilizări" erau concepute pentru ca oamenii să fie lipsiţi de orice rezervă bănească. Din vechea monedă, un om nu putea converti în cea nouă decât echivalentul unui costum de haine sau a două – trei mese la restaurant...

Dimitrie Demu a cerut 20 de milioane cu gândul să primească jumătate din sumă. A primit-o integral, însă cu puţină vreme înainte de "stabilizare", când lumea nu vindea şi nici nu cumpăra. Raportul între noua monedă – aceea din 1952 - şi cea veche era de 1/20. Asta însemna pentru sculptor un milion de lei într-o vreme cu salarii de 400 – 500 de lei...

Zece ani mai târziu, un milion de lei a primit sculptorul Boris Caragea pentru statuia lui Lenin, dezvelită pe 23 aprilie 1962, pe locul fostului hipodrom (a mai rămas şi din ea soclul) din fosta piaţă a Casei Scânteii... Boris Caragea nu a avut ghinionul unei stabilizări. Cu milionul încasat putea să cumpere în 1962 douăzeci de automobile Moskvici – costau 49.500 lei bucata – sau, un an mai târziu, 18 Fiaturi 1100 (costul unuia era de 55.000 lei).

Deci dispariţia statuii lui Stalin e primul element simbolic care precede derusificarea. Care este al doilea? Revenirea Braşovului la numele său originar, după ce vreme de unsprezece ani se chemase "Oraşul Stalin". Schimbarea hramului de pe frontispiciul gării din Braşov, tot noaptea s-a înfăptuit.

Şi iarăşi mi se pare demn de reţinut faptul că statuia lui Stalin din Bucureşti (pe aceea din Budapesta o dărâmaseră şi o tăiaseră în bucăţi insurgenţii anticomunişti în octombrie 1956) a dispărut într-un mod analog cu statuia ecvestră a regelui Carol I din Piaţa Palatului, respectiv cu statuia lui Ion C. Brătianu din Piaţa Universităţii, în vara anului 1948, ultima fiind însă mult mai rezistentă, demolatorii luptându-se cu ea vreme de câteva zile.

În fine, care este elementul concret? Între 30 noiembrie şi 5 decembrie 1961 are loc la Bucureşti o plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoriesc Român prezidată de prim-secretarul acestuia, Gheorghe Gheorghiu-Dej...

Care era situaţia lui Dej în acel moment? Excelentă; de pontifex maximus al partidului. Aşa îl va şi consacra acea plenară, unde el însuşi va vorbi mult, cu incursiuni narative bogate. Dej avusese trei momente de consolidare a puterii. În 1952, datorită şi unei împrejurări favorabile în raport cu Moscova, sunt îndepărtaţi din conducerea partidului faimoasa Ana Pauker, Vasile Luca (autorul reformei monetare din ianuarie ’52) şi Teohari Georgescu.

După moartea lui Stalin – martie 1953 – Dej continuă să conducă partidul, spre deosebire de situaţia din alte ţări satelizate de Moscova, fără a fi constrîns să îşi pună cenuşă-n cap.

În 1956, în numele "dezgheţului" şi al unor reforme operate la Moscova după moartea lui Stalin, câţiva "hruşciovişti" încearcă fără succes să-l răstoarne pe Dej. În fruntea lor, două figuri de prim rang: Iosif Chişinevschi, culturnicul-şef al partidului, şi Miron Constantinescu, un intelectual cu diplome autentice, cărora li se asociază alţii mai mici – de pildă, Constantin Doncea, o figură populară, fost luptător comunis în Războiul Civil din Spania, fost primar al capitalei...

Născut în 1901, în acele momente de triumf politic, Gheorghiu-Dej avea 60 de ani. Ca formaţie era muncitor calificat. Poate chiar mai mult de-atât. Un fel de tehnician; a făcut chiar şi o inovaţie la un pod rulant, pe când lucra la galaţi, oraş unde s-a şi căsătorit – cu preot, la biserică, după toată rânduiala – apoi a fost arestat în 1933, a primit o condamnare mare, executând unsprezece ani de închisoare şi lagăr.

În toamna anului 1944 era ministrul Comunicaţiilor în guvernul Sănătescu, un om timid, prudent, precaut... S-a petrecut cu el o metamorfoză pe care Corneliu Coposu, aflat de cealaltă parte a baricadei, a sesizat-o, redând-o într-o carte de convorbiri purtate cu Vartan Arachelian.

Reproduc textual cuvintele sale: "Când l-am reîntâlnit (pe Gheorghiu-Dej, n.n.), după ieşirea mea din închisoare, am rămas surprins de evoluţia extraordinară a personalităţii lui; erau două ipostaze absolut deosebite (...) Gheorghe Gheorghiu-Dej se schimbase într-un adevărat om politic. Îşi schimbase manierele, limbajul. (...) Da, era o deosebire esenţială între omul modest, cu un limbaj foarte sărac, timorat tot timpul, pe care îl lăsasem la arestarea mea, şi omul politic important, cu prestanţă, care îşi schimbase complet vocabularul, care avea o ţinută ce impunea şi chiar o judecată politică destul de evoluată."

De când se cunoşteau cei doi? Din perioada imediată de după război, când au făcut parte din acelaşi guvern, Dej fiind titular de portofoliu la ministerul său, iar Corneliu Coposu subsecretar de stat.

În ce împrejurări s-au revăzut? În volumul pomenit, Corneliu Coposu povesteşte că, în 1964, îndată după ieşirea sa din închisoare sau după întoarcerea din domiciuliul forţat, Dej, care din 1961 era şi preşedintele Consiliului de Stat – cu sediul în fostul palat regal – l-a poftit acolo pe fostul său coleg de cabinet şi i-a oferit un post de consilier juridic plătit cu o leafă de 4.800 de lei.

Una din surorile lui Corneliu Coposu avea pe atunci o leafă de 800 de lei ca inginer. Însă Corneliu Coposu nu putea accepta postul oferit de Gheorghiu-Dej – ar fi trebuit să dea o declaraţie de desolidarizare de convingerile sale politice. (VA URMA)

Sursa : EVZ.ro

                                   © Blog: SEVACICLON