May 25, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

Din practica altor state

Cele mai multe state, printre care şi România au ales metoda clasică de exprimare a dreptului de vot - în persoană la misiunile diplomatice sau alte locuri recunoscute şi amenajate de autorităţile statului de origine. Aproximativ 39 de state au ales varianta votului prin corespondenţă. Circa 25 de state au ales o procedură mixtă, iar în 18 din aceste state, unul dintre tipurile de vot este votul prin corespondenţă. Dintre statele europene, doar Estonia a ales alături de metoda clasică alte două metode alternative (votul prin corespondenţă şi votul electronic). În doar 4 ţări (Mauritius, Nauru, Togo, Vanuatu) s-a ales doar varianta votului prin delegare sau prin reprezentant (prin procură).

Australia a introdus încă din 1901, cu mult înaintea altor democraţii, concepte noi constituţionale ca sufragiul universal, dreptul femeilor de a vota, secretul votului şi votul prin corespondenţă.

Austria experimentează cu succes din 1990 votul prin corespondenţă pentru alegerile prezidenţiale, legislative şi referendumuri.

Belgia la alegerile legislative aplică, încă din 1999, metode alternative de exprimare a dreptului de vot – votul prin corespondenţă şi votul prin reprezentare.

Bosnia şi Herţegovina a introdus votul prin corespondenţă la alegerile prezidenţiale, legislative şi locale în 1996.

În Canada se votează prin corespondenţă din 1944 la alegerile legislative şi la referendumuri.

Danemarca, din 1980, a ales să voteaze prin corespondenţă la alegerile legislative, alegerile locale şi referendumuri.

Elveţia a introdus votul prin corespondenţă înca din 1977 pentru alegerile legislative, locale şi referendum.

Estonia, din 1992, a optat pentru un sistem mixt (votul în persoană, votul prin corespondenţă şi votul electronic). Acest stat baltic este practic o experienţă pozitivă în lume cu privire la votul electronic. În alegerile parlamentare de la sfarşitul lui februarie 2007, peste 30.000 de persoane şi-au exprimat opinia prin votul electronic, folosind cărtile de identitate electronice, care conţin şi un cip electronic.

Filipine are o reglemntată o procedură mixtă de vot în persoană şi vot prin corespondenţă, încă din 2004, pentru alegerile prezidenţiale şi alegerile legislative.

Franţa, din 1976, a optat pentru un sistem mixt (votul în persoană şi votul prin reprezentant). În vara lui 2006, Franţa a testat un sistem de vot electronic pentru alegerile pentru AFE (Assemblée des Français de l’Étranger – Adunarea Francezilor din Strainatate). Softul Cybetrvote a fost considerat destul de complicat, cu o saptamană înainte de votare, votantul trebuind să confirme înregistrarea şi să testeze compatibilitatea calculatorului, inclusiv a softului Java virtual machine. În cele din urmă, doar puţin peste 10.000 de votanţi au folosit sistemul din cei peste 28.000 înscrişi. Experţi în calculatoare au facut rapoarte separate referitoare la sistemul folosit în care au arătat îngrijorări similare. Alte maşini de vot au fost folosite în primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2007 în 82 de localităţi ca un test, rezultatele au fost tot neconvingătoare.

În Germania se utilizează votul prin corespondenţă din 1985. În martie 2009, Curtea Constituţională Federală a Germaniei a decis că votul electronic, utilizat parţial, timp de 10 ani, în Germania este neconstituţional, din cauză cauza lipsei de transparenţă şi pentru că permite erorile şi fraudele. Această decizie a venit după o dezbatere publică aprinsă şi după ce, în 2005, 45.000 de cetăţeni au votat o petiţie pentru renunţarea la votul electronic.

Şi în India, care a ales o metodă mixtă de vot (votul prin corespondenţă şi votul prin reprezentant), din 2004, s-au experimentat maşinile de vot electronic, dar s-au dovedit a fi surse de erori şi permisive în faţa fraudei.

Din 1992, Irlanda a introdus votul prin corespondenţă la alegerile prezidenţiale, legislative, locale şi referendumuri. Un raport al unei Comisii Independente privind votul electronic din 2006 a amânat aplicarea unui sistem electronic de vot, considernâdu-se că la acel momentul nu se poate recomanda folosirea acelui sistem. Prin raport s-a cerut îmbunătăţirea sistemului prezentat pe nu mai puţin de opt direcţii principale, de la adoptarea unor sisteme de securitate adecvate până la înlocuirea softului folosit pentru îndeplinirea tuturor criteriilor impuse.

Italia practică din 2003 votul prin corespondenţă. Când a fost introdus rata participării la vot a cresut la 42%. Un sistem de numărare electronică a voturilor a fost testat la alegerile din Italia din aprilie 2006. Sistemul a fost utilizat în câteva secţii de vot în paralel cu operaţiunile clasice de contabilizare a numărului de voturi. Dar observatori oficiali ai operaţiunilor de numarare au arătat serioase probleme în practică, plecând de la siguranţa sistemului folosit şi până la elementul uman implicat. De asemenea, sistemul a permis corectarea manuală a unor erori în datele introduse, punând însă în discuţie atât sistemul informatic, care a costat statul italian 37 de milioane de euro, cât si instruirea oamenilor care l-au utilizat.

Japonia a introdus din 2002 posibilitatea de a alege să voteze în persoană sau prin corespondenţă la alegerile legislative în străinătate.

În Letonia şi Lituania, din 1992, se votează în persoană sau prin corespondenţă.

Mexicul a introdus votul prin corespondenţă în 2006 pentru a se exercita pentru alegerile prezidenţiale.

În Olanda din 1989 s-a stabilit că se poate vota prin corespondenţă, prin reprezentare sau electronic. Maşinile de vot numite Nedap erau folosite pentru peste 90% din voturile din Olanda. Acestea au fost atacate, în octombrie 2006, de un grup numit “Nu avem încredere în computerele de vot” într-o demonstraţie în direct pe postul naţional de televiziune. Întregul proces a fost apoi esplicat ştiinţific într-un raport public care explică cum merge programul, cum a fost creat software-ul de crack şi cum au căpătat controlul asupra rezultatelor votului. După intense dezbateri privind votul electronic, în luna mai 2008, Olanda a decis să nu introducă votul electronic, tot din cauza multitudinilor de erori stabilite.

Norvegia a introdus votul prin corespondenţă din 1921 utilizându-l în străinătate la alegerile legislative şi locale. Norvegia a aplicat un proiect pilot de vot electronic în 2003, însă în 2011 intenţionează să-l repete pentru o nouă testare până la o eventuală decizie a implementării.

Noua Zeelanda a ales şi două metode alternative pe lângă metoda clasică – votul prin corespondenţă şi votul fax şi le aplică cu succes, din 1957, la alegerile legislative, alegerile locale şi referendum.

În Marea Britanie s-a introdus votul prin corespondenţă şi votul prin reprezentare înca din 1918. Marea Britanie, în 2000, 2003, 2004 şi 2006, a testat votul electronic. Rapoartele ulterioare ale observatorilor din partea organizaţiilor societăţii civile din Marea Britanie au etichetat acest mod de scrutin ca fiind „un sistem de cutie neagră”, în care mecanismele de înregistrare şi tabelare a voturilor sunt ascunse de ochii votanţilor, lăsând sistemul deschis erorilor şi fraudelor.

În Statele Unite ale Americii se votează prin corespondenţă înca din 1942 la alegerile prezidenţiale, legislative locale şi pentru referendum.

În Spania cetăţenii care locuiesc peste hotare şi sunt înscrişi pe listele electorale ale locuitorilor Comunităţii Madrid plecaţi în străinătate pot vota prin corespondenţă. Sistemul a fost instituit în 1985. Alegătorul trimite cererea de vot, o copie xerox a paşaportului sau a buletinului (emise de autorităţile spaniole) sau un document care să le ateste naţionalitatea sau faptul că sunt înscrişi în cadrul Registrului Consular (emise de Consulatul Spaniei în ţara de rezidenţă). Indiferent de modalitatea de vot aleasă, este extrem de important, în vederea validării votului, ca pe plicul de vot să apară clar ştampila sau altă inscripţie oficială a oficiului poştal sau a Secţiei consulare care să ateste faptul că votul a fost depus în cadrul organismelor oficiale în limita termenului prevăzut prin lege.

Practica exercitării prin corespondenţă a dreptului de vot nu este o practică nouă, are deja un secol, iar avantajele şi dezavantajele acestuia sunt deja cunoscute şi analizate de specialişti. Experienţa altor state a dovedit că votul prin corespondenţă este un sistem funcţional.

                                                   Blog: Sevaciclon

May 04, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

Sarbatoarea Junilor are loc in fiecare an, inca din 1910, in prima Duminica dupa Paste. Junii Brasoveni sunt sapte cete de tineri, care la inceputuri proveneau din satul Schei, invecinat Brasovului (acum devenit un cartier al Brasovului).

Fișier:JuniiBrasoveni 1918.jpg

Juni Braşoveni, delegaţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918

Sarbatoarea incepe dis-de-dimineata, in jurul orei 11.00, cu o parada calare a cetelor de Juni: Junii Tineri, Junii Curcani, Junii Batrani, Junii Dorobanti, Junii Albiori, Junii Rosiori si Junii Brasovecheni. Urmand traseul Piata Unirii – strada Muresenilor – B-dul Eroilor – strada Republicii – Piata Sfatului (in Brasov), juni mai tineri sau mai in varsta defileaza calare, pe cei mai frumosi cai din imprejurimile Brasovului. Costumele specifice fiecarei cete de juni si steagurile sunt si ele exemplar ingrijite.

Dupa ce defileaza prin oras, junii merg in zona Pietrele lui Solomon, pentru competitii si pentru o adevarata petrecere campeneasca. Cea mai importanta proba este aruncarea buzduganului, unde participa doar cei mai puternici si experimentati juni.

Semnificaţia generală a obiceiului Junilor Braşoveni

Studiul comparativ al obiceiului junilor din Şcheii Braşovului cu obiceiurile celorlalte organizaţii de juni a dovedit că nu există nici un element, chiar dintre cele secundare, care să apară în obiceiul junilor braşoveni şi să nu fie cunoscut şi la alte organizaţii de juni sau să nu aibă corespondente în numeroase alte localităţi locuite de români. Aceasta infirmă orice încercare de a despărţi organizaţia din Şcheii Braşovului de celelalte organizaţii de juni şi, cu atît mai mult, orice încercare de a-i atribui o origine străină (bulgară, macedoneană sau germană). Obiceiul junilor, indiferent de locul şi timpul în care se petrece, semnifică acelaşi lucru: constituirea sărbătorească a organizaţiei junilor şi exercitarea pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, a principalelor sale funcţii (social-organizatorică, disciplinar-juridică, matrimonială şi ceremonială).

Obiceiul junilor braşoveni, considerat ca atare, de la Blagoveştenii pînă în Duminica Tomii, conţinea multe repetări care-i dădeau un caracter particular. ceremonia constituirii se repeta de trei ori (Blagoveştenii, Florii şi Paşti), fiind atestată numai la Paşti. Blagoveşteniile şi Floriile au început să aibă o semnificaţie prevestitoare, deşi ceremonialul lor este acela al constituirii propriu-zise (dovadă hora, aruncarea buzduganului şi mesele în comun). Intervenţia bisericii a determinat constituirea arbitrară a organizaţiei în ziua de Paşti, la biserica din Piaţa Prundului (deci atît schimbarea datei, cît şi a locului), ceea ce a însemnat şi schimbarea ceremonialului (fără masa rituală). Numai colindatul se făcea într-o singură zi (lunea). Petrecerea publică era, de asemenea, repetată în mod identic: lunea în Grădina Ţimănului, marţea pe Coasta Prundului, miercurea la Pietrele lui Solomon, joia Sub Tîmpa, duminica Sub Poalele Dosului.

La prima vedere, s-ar putea considera că era vorba, pur şi simplu, de umplerea timpului (de o săptămînă), iar schimbarea locului s-ar fi făcut pentru variaţie. Însă trei dintre locurile alese erau în afara comunităţii. Unul era la Cetatea de la Pietrele lui Solomon avînd o semnificaţie evidentă a gazdei originare. Al doilea era Sub Tîmpa, spre Dealul Păticel, pe care se înălţa mai demult cetatea cu valuri (vechiul Hrad), iar al treilea Sub Poalele Dosului, deasupra căruia se înălţa cetatea de pe Tîmpa. Ţinînd cont şi de sensul cavalcadei junilor (din ziua de miercuri) spre cetatea Barasu, se poate considera că locurile unde se făceau petrecerile publice şi numărul lor semnifică locurile vechilor cetăţi din zona Braşovului. Petrecerea din grădina Ţimănului era singura destinată în mod cert locuitorilor din Şchei, iar cea de pe Coasta Prundului, cu plecare spre Chetriş, sugerează urcarea la Drumul Poienii, pe care se putea ajunge, coborînd şi ocolind cetatea Corona, pe Dealul Şprenghi, la vechea cetate.

Ocuparea cetăţilor de către teutoni şi apoi de către saşi a determinat interdicţia urcării la Hrad şi Tîmpa şi interdicţia intrării în Barasu. Construcţia cetăţii Corona a determinat schimbarea traseului pe Drumul Poienii şi ţinerea petrecerii undeva pe acest traseu, urcarea pe Coasta Prundului şi Chetriş fiind puncte de popas, care au devenit apoi locuri de petrecere.

Tradiţia urcării junilor pe Tîmpa, cînd acest lucru a fost posibil, s-a ţinut a doua zi de Rusalii (“A doua zi dimineaţa se adună feciorii la vătaful şi cu lăutari în frunte se duc pe Tîmpa.” – conf. I.Muşlea), ea nu s-a mai ţinut în timpul petrecerilor de Paşti, devenind între timp tradiţionale locurile care sugerau cetăţile (acestea din urmă nemaifiind ale românilor).

O altă repetare, de data aceasta arbitrară şi mai recentă, o constituie aruncarea în ţol (publică) (lansarea în sus a junelui, cu ajutorul unui “ţol” mai rezistent, ţinut bine întins de capete, de alţi juni, n.m.V.G.) de vineri, care înainte era zi de reculegere după “îngroparea” vătafului. Faptul că totuşi, după “îngropare” şi reculegere, vătaful apare din nou în fruntea junilor (duminica Tomii) dovedeşte două lucruri. mai întîică, originar, nu vătaful era “îngropat”, ci personajul mascat şi, în al doilea rînd, că activitatea organizaţiei continua şi după încheierea sărbătorilor în din ziua de joi. Este evident însă că ceremonia din Duminica Tomii avea loc, în trecut, înaintea ceremoniei de joi, fiind de acelaşi tip cu toate petrecerile publice anterioare.

Făcînd abstracţie de repetări, obiceiul junilor braşoveni, ca toate obiceiurile celorlalte organizaţii de juni, avea cinci momente fundamentale: (1)constituirea, (2)colindatul, (3)petrecerea publică, (4)procesiunea, (5)încheierea.”

Sursa : Şcheii Braşovului, întocmită de Acad. Alexandru Surdu (Editura Ştiinţifică, 1992)

                                                         Blog : Sevaciclon

April 30, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

1 MAI Ziua Internationala a Solidaritatii Muncitoresti - Scurta istorie a acestei zile si adevarata semnificatie. NU petreceri, nu vacanta, nu campanii electorale - ZI DE COMEMORARE!

Ziua de 1 Mai, Ziua Internationala a Muncitorilor, comemoreaza lupta istorica a muncitorilor din intreaga lume, si este recunoscuta in majoritatea tarilor. Statele Unite ale Americii si Canada sunt exceptii. Aceasta, in ciuda faptului ca aceasta zi isi are originea in anii 1880 in Statele Unite ale Americii, si este legata de lupta pentru ziua de munca de 8 ore, si de anarhistii din Chicago.

Lupta pentru ziua de munca de 8 ore a inceput in anii 1860. In 1884, Federatia Comertului Organizat si a Sindicatelor din Statele Unite ale Americii si Canda(Federation of Organized Trades and Labor Unions of the Unites States and Canada), infiintata in 1881 si care si-a schimbat ulterior numele in Federatia Muncii din America(American Federation of Labor), a adoptat o hotarare prin care afirma ca “8 ore va fi durata legala a zilei de munca incepand cu 1 Mai, si sfatuim organizatiile muncitoresti din acest district sa isi modifice legile pentru a fi in conformitate cu aceasta hotarare”. Anul urmator, Federatia a repetat declaratia spunand ca ziua de lucru de 8 ore va intra in vigoare de la 1 Mai 1886. Muncitorii find fortati sa munceasca 10, 12 si 14 ore pe zi, din ce in ce mai multi sustineau miscarea pentru ziua de lucru de 8 ore. In lunile dinainte de 1 Mai 1886, mii de muncitori organizati si neorganizati, membri ai organizatiei Cavalerii Muncii(Knights of Labor) si membri ai Federatiei au fost atrasi in lupta. Chicago a fost centrul principal al agitatiei pentru o zi mai scurta de lucru. Anarhistii erau in fruntea Sindicatului Central al Muncitorilor din Chicago, care era alcatuit din 22 de sindicate in 1886, printre care cele mai mari 7 din oras.

In timpul grevelor de la caile ferate din 1877, muncitorii fusesera atacati in mod violent de politie si de armata Statelor Unite. O tactica similara de “terorism din partea statului” a fost pregatita de birocratie pentru a combate miscarea pentru ziua de lucru de 8 ore. Politia si Garda Nationala si-au crescut fortele si au primit arme noi si mai puternice finantate de patronii locali. Clubul Comercial din Chicago a cumparat o mitraliera de 2000 de dolari pentru Gada Nationala din Ilinois care sa fie folosita impotriva muncitorilor participanti la greva. Totusi, pana la data de 1 Mai, miscarea deja adusese beneficii pentru multi muncitori din Chicago. Dar pe data de 3 Mai, politia a deschis focul asupra unui grup de portestatari la compania McCormick Harvester, omorand cel putin un om, ranind grav alti 6 si provacand rani usoare altora. Anarhistii au facut un apel pentru o intalnire in masa a doua zi in piata Haymarket pentru a protesta impotriva brutalitatii.

Intalnirea s-a desfasurat fara incidente, si cand ultimu vorbitor a aurcat pe platforma pentru discurs, multimea deja se disipa, ramanand doar 200 de oameni. In acest moment 180 de politisti au aparut in piata si au ordonat oamenilor sa plece. La sfarsitul intalnirii, cineva a aruncat-o o bomba spre echipajul de politie, omorand o persoana pe loc si alti 6 mai tarziu. Politia a raspuns prin deschiderea focului. Nu se stie exact cati au murit sau au fost raniti de gloante. Desi nu s-a descoperit niciodata cine a aruncat bomba, incidentul a fost folosit ca o scuza pentru a ataca anarhistii si miscarea muncitoreasca in general. Politia a devastat casele si birourile suspectilor radicali si sute de oameni au fost arestati fara sa li se aduca acuzatii. Un regim de teroare s-a abatut asupra orasului Chicago. Incepand “raiduri” in districtele muncitoresti, politia a strans toti anarhistii cunoscuti si alti socialisti. “Faceti intai raidurile si consultati legea mai tarziu!” este sfatul public dat de avocatul statului.

Anarhistii au fost hartuiti in mod special, si 8 dintre cei mai activi oameni din Chicago au fost acuzati de conspiratie si crima in ceea ce priveste atentatul de la Haymarket. Curtea i-a gasit pe toti 8 vinovati, in ciuda lipsei oricarei dovezi care i-ar fi legat de aruncarea bombei, si i-a condamnat la moarte. Pe data de 9 Octombrie, ziarul saptamanal “Cavalerii Muncii” publicat in Chicago, avea pe prima pagina urmatorul anunt: “Saptamana viitoare incepem sa publicam biografiile anarhistilor anuntati in cealalta coloana”. Anuntul, scris pe pagina 14, spunea: “Povestea anarhistilor, spusa de ei insisi; Parsons, Spies, Fielden, Schwab, Fischer, Lingg, Engel, Neebe. Singura poveste adevarata a oamenilor care sustin ca sunt condamnati la moarte pentru ca si-au exercitat dreptul la libera exprimare: Asocierea lor cu societati muncitoresti, socialiste si anarhiste, parerile lor despre scopurile si idealurile acestor organizatii, si cum se asteapta ei sa fie indeplinite; de aseamenea, legatura lor cu incidentul de la Haymarket Chicago. Fiecare om este autorul propriei povesti, care va aparea numai in “Cavalerii muncii” in urmatoarele 3 luni – o importanta publicatie muncitoreasca din Statele Unite, un ziar saptamanal de 16 pagini, continand cele mai noi stiri externe si locale, precum si povestiri si altele. Un ziar cooperativ detinut si controlat de membrii organizatiei “Cavalerii Muncii”, si distribuit in schimbul sumei modice de 1 dolar pe an. Adresati orice intrebare sau mesaj Editurii “Cavalerii Muncii”, strada Washington, nr. 163, Chicago, III”. Mai tarziu acestia impreuna cu ziarul “Alarm” au publicat autobiografiile oamenilor care au participat intalnirea de la Haymarket.

Albert Parsons, August Spies, Adolf Fischer si George Engel au fost spanzurati pe data de 11 Noimebrie 1887. Louis Lingg s-a sinucis in inchisoare. Autoritatile au dat trupurile acestora prietenilor lor pentru inmormantare, si s-a tinut cea mai mare procesiune funerara din istoria orasului Chicago. Se estimeaza ca intre 150 000 si 500 000 de persoane au urmat traseul cortegiului funerar al martirilor de la Haymarket. Un monument in cinstea oamenilor executati a fost dezvaluit pe 25 Iunie 1893 la cimitirul Waldheim din Chicago. Ceilalti 3, Oscar Neebe, Samuel Fielden si Micahel Scwab au fost achitati in 1893.

Pe data de 26 Iunie, 1893, guvernatorul statului Illinois, John Peter Altgeld, a facut public un mesaj de achitare, prin care spunea clar ca el nu ii decalra nevinovati pe acesti oameni deoarece au suferit destul, ci pentru ca ERAU NEVINOVATI, fiind victimele isteriei, unui juriu subiectiv si al unui judecator incorect. El a atras atentia asupra faptului ca nu s-au gasit dovezi care sa-I incrimineze pe acuzati deoarece statul “nu a descoperit niciodata cine a aruncat bomba care l-a omorat pe politist, si dovezile nu indica nici o legatura intre acuzati si cel care a aruncat-o”. Nu este deloc surprinzator ca statul, patronii, si mass media vor sa ascunda adevarata istorie a zilei de 1Mai. In incercarea sa de a sterge istoria si importanta zilei de 1Mai, Statele Unite ale Americii au declarat ziua de 1 Mai “Ziua Legii”, si au dat muncitorilor “Ziua Muncii” in prima luni din septembrie – o sarabatoare lipsita de orice semnificatie istorica.

Totusi, in loc sa opreasca miscarile anarhiste si muncitoresti, evenimentele din 1886 si executarea anarhistilor din Chicago, reprezentantii miscarii pentru ziua de lucru de 8 ore, au mobilizat multe generatii de radicali. Emma Goldman, o tanara imigranta la vremea aceea, a afirmat mai tarziu ca incidentul Haymarket a fost punctul de la care s-a nascut orientarea sa politica. In loc sa dispara, miscarea anarhista a devenit si mai puternica in urma a ceea ce s-a intamplat la Haymarket.

Ca muncitori, trebuie sa recunoastem si sa comemoram(nu sa sarbatorim!) ziua de 1 Mai, nu doar pentru importanta sa istorica, ci si ca fiind momentul de a ne organzia si a ne indrepta atentia asupra problemelor vitale pentru oamenii muncitori din prezent.

Sursa: indymedia romania

                                              Blog: Sevaciclon

April 05, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin 2 Aprilie 2011 de DAN CRISTIAN TURTURICA

Telegramele ambasadei SUA nu vor ajunge, din păcate, la cine are cea mai mare nevoie de ele. Cine mai citeşte ziare sau se uită la talk-showurile politice este deja convins. Busola lor funcţionează, indiferent dacă realizează sau nu spre ce punct cardinal îi îndreaptă.

Modul în care Statele Unite descriu România şi se raportează la ea ar trebui să ajungă în primul rând la milioanele de oameni care şi-au pierdut de mult speranţa că mai pot influenţa ceva din ce se întâmplă în această ţară. Care trăiesc aici, dar care din clipa în care depăşesc graniţele locuinţei şi familiei lor se simt ca nişte musafiri nepoftiţi. Pentru care statul şi spaţiul public reprezintă mai degrabă entităţi duşmănoase, lumi ostile de la care poţi spera în cel mai bun caz să te ignore. Sunt cei care şi atunci când votează, o fac ca pe o răzbunare împotriva celor ce îi umilesc.

Ei sunt rândul din faţă al unui şir lung de generaţii care de sute de ani îşi spun una alteia că trăiesc într-o ţară mică, care a avut neşansa să se afle la răscrucea unor imperii, că pentru a supravieţui a trebuit să joace întotdeauna după cum i-a cântat altcineva, că pentru a scăpa de sabie trebuie să plece capul şi că de fiecare dată când a obţinut ceva norocul a jucat un rol esenţial. Fatalismul şi convingerea profundă că nu noi ci altcineva stabileşte de câtă bunăstare şi fericire avem parte s-au transmis de la individ la individ cu atâta convingere incât au contaminat mentalul colectiv.

Tot acest proces, ştim foarte bine, are o explicaţie istorică validă. Nu ne-am îmbolnăvit peste noapte şi fără motiv. Anii petrecuţi sub dominaţia otomană, sau cea austro-ungară în Transilvania, alianţele de nevoie din timpul celor două războaie mondiale, dominaţia sovietică din anii comunismului, toate au contribuit la neîncrederea cronică în propria capacitate de a schimba lucrurile în bine. Grav este că anii scurşi din decembrie 1989 încoace, ani de libertate, totuşi, cu bunele şi relele lor, nu au atenuat problema, ci au accentuat-o.

Dacă ar avea răbdarea să citească rapoartele diplomaţilor americani, mulţi români care încearcă o voluptate perversă la gândul că ne e scris în stele ca alţii să ne conducă ar descoperi cu surprindere că ele transmit exact contrariul: suntem, în sfârşit, o ţară cu adevărat liberă. Suntem liberi să ne batem joc de libertatea noastră, dar suntem liberi şi să ne ridicăm ţara măcar la standardele minimale după care jinduim când ne uităm la vecinii noştri din vest. Iar dacă până acum am ales mai degrabă prima variantă, în nici un caz asta nu poate fi imputat nici americanilor, nici europenilor şi nici măcar ruşilor. Povestea cu Marele Licurici este un basm şi atât, chiar dacă unii dintre cei ce o spun cred cu adevărat în mari Licurici şi şi-ar dori ca noi să ne simţim bine cu cel de la răsărit.

Dacă SUA ne-ar fi impus acest gen de relaţie, aşa cum a făcut-o Uniunea Sovietică, în vremea frăţiei roşii, s-ar fi văzut cu ochiul liber, nu ar fi fost nevoie de Wikileaks ca să aflăm. Credeţi că am fi avut vreo şansă să ne opunem reluării adopţiilor internaţionale, achiziţionării de F-16, construirii de autostrăzi numai de către companiile americane dacă parteneriatul nostru ar fi fost construit după tiparele istorice care ne alimentează şi azi spaimele?

În ce fel stăpâneşte America România dacă nici măcar cele mai importante obiective nu şi le-a atins? Nu au primit nici orfanii noştri - deşi nu cred că se îndoieşte cineva că multora le-ar fi fost mult mai bine decât le este acum, în braţele unui stat indolent. Nici Bechtel nu şi-a văzut banii promişi prin contract - deşi nu ne-ar fi stricat ca după 8 ani autostrada Transilvania să fi fost totuşi terminată. Şi nici avioane F-16 nu am cumpărat - deşi nu ar fi fost rău să avem o minimă flotilă aeriană în caz de nevoie, sau dacă am dori să participăm la misiuni internaţionale. Din păcate, am spus nu la toate cele de mai sus din motive nepotrivite.

Ar fi trebuit să renunţăm la a ne încredinţa orfanii unor familii din străinătate nu pentru că aşa ne spune Uniunea Europeană şi baroneasa Nicholson, ci pentru că există numeroşi români care doresc să îi infieze. Evident, pentru ca acest lucru să se întâmple statul (condus de români, să nu uităm) ar fi trebuit să găsească soluţii pentru a simplifica procedurile birocratice care îngreunează atât de mult procesul încât face adopţiile prohibitive şi pentru proprii cetăţeni.

Ar fi trebuit să nu încheiem contractul cu Bechtel nu pentru că vroiau şi alte firme să pună mâna pe el, ci doar pentru că preţul a fost din start exagerat. Am optat să-l facem astfel nu pentru că americanii l-au ameninţat pe Adrian Năstase că altfel nu va ajunge niciodată preşedinte, ci pentru că Adrian Năstase nu se bucura de nici un fel de credibilitate la Washington. Singura soluţie la care s-a gândit pentru a scăpa de statutul de paria a fost să meargă pe mâna celor ce i-au spus că un profit bun pentru Bechtel îi va asigura sprijinul unor grupuri de lobby. La ce i-a folosit, atâta timp cât preşedinte a ajuns exact cel care în campania electorală a criticat contractul cu Bechtel? Şi mai ales la ce ne-a folosit nouă, care plătim şi azi deal-ul lui Năstase, dar autostradă între Braşov şi Borş vom avea peste zece ani, poate?

Ar fi trebuit să renunţăm la modernizarea flotilei de avioane militare doar dacă studii de oportunitate serioase ar fi concluzionat că nu avem nevoie de aşa ceva, că ne putem apăra ţara şi fără aviaţie. Ar trebui să renunţăm la varianta F-16 nu pentru că şi europenii vor să ia un miliard de euro de la noi, ci doar dacă, potrivit tuturor criteriilor care trebuie luate in calcul, inclusiv cel de inter-operabilitate, există o variantă mai bună. Blocajul s-a produs însă nu din cauză că americanii ar fi bătut cu pumnul în masă iar administraţia de la Bucureşti nu ştie pe unde să scoată cămaşa pentru a justifica o alegere păguboasă, ci pentru că România s-a aflat în pragul falimentului. Şi nu din cauza americanilor, ci a nepriceperii de a gestiona banul public, de a găsi căile cele mai rapide pentru ieşirea din criză. Astfel, nici măcar cuvântul preşedintelui, care a promis că vom cumpăra avioane americane, nu a valorat până acum mai mult decât o ceapă degerată.

Dialogurile dintre diplomaţii americani şi politicienii români, fie ei de la putere sau din opoziţie, sunt anti-modelul unei relaţii de subordonare. Dacă ar fi stat în puterea Statelor Unite să impună înlăturarea celei mai spinoase piedici pe care au identificat-o în calea creşterii investiţiilor americane - mafiotizarea justiţiei şi protejarea marilor corupţi, credeţi că dialogurile cu liderii politici s-ar mai fi purtat la fel cum o arată stenogramele? Cu rugăminţi, sugestii şi mesaje voalate? Aşa ar fi procedat Rusia, de exemplu, dacă s-ar fi aflat în poziţia Americii şi ar fi deranjat-o ceva în România? Am fi scăpat de mult de gaşca penală din CSM dacă SUA şi-ar fi permis mai mult decât să participe la unele din şedinţele cruciale ale Consiliului, ca observator.

Mai mult, aceste dialoguri sunt şi anti-modelul unei relaţii de parteneriat. Când aliatul tău strategic îţi oferă o jumătate de milion de euro pentru a face în sfârşit un pas în rezolvarea celei mai grave probleme din sistemul medical - corupţia, de ce ai proceda precum ministrul Brânzan şi ai refuza?

Puse laolaltă, toate aceste exemple arată clar că în majoritatea problemelor devenite subiecte de discuţie între cele două ţări suntem victimele propriilor opţiuni, a neputiinţei cronice de a face alegerile potrivite, bazate pe expertiză profesională, chiar şi atunci când suntem consiliaţi amical şi dezinteresat, susţinuţi moral şi financiar.

Este antologică descrierea întâlnirii dintre oficialii ministerului transporturilor, condus în 2006 de Radu Berceanu, reprezentanţii companiei Bechtel şi ambasadorul SUA. După cum se scrie în preambulul telegramei, întâlnirea a fost organizată deoarece ambasada risca să devină ea însăşi „sac de box". Finalitatea ei este relevantă pentru adevărata noastră problemă în raport nu doar cu Statele Unite ci şi cu ţările din Uniunea Europeană: întrebările companiei Bechtel pentru partea română s-au dovedit încuietoare - „le-au amintit românilor că au luat de la companie responsabilitatea proiectării autostrăzii, prin ultima revizuire, şi fără planuri, Bechtel nu poate lucra". „Ministrul a fost vizibil nervos cu stafful său şi a părut confuz (...) la finalul întâlnirii, ministrul Berceanu, care părea ruşinat, şi-a cerut scuze pentru confuzia sa şi a staffului său referitor la contract".

Este doar una dintre scenele surprinse de rapoartele diplomaţilor americani care confirmă ceea ce ştim cu toţii, dar preferăm uneori să ignorăm de dragul teoriilor conspiraţioniste: incompetenţa, superficialitatea şi sacrificarea intereselor naţionale în favoarea celor personale sau de grup sunt problemele adevărate ale României, nu intenţiile malefice ale marilor puteri. Chiar dacă avem vecini care ne privesc chiorâş şi ar dori să ne întoarcem în sfera lor de influenţă, în final tot prin aliaţii lor din interiorul României acţionează. Şi care pot fi contracaraţi tot din interior. Nu alţii, ci doar noi ne limităm viitorul. Implicit, rezolvarea nu poate fi găsită decât tot aici, nu la Washington sau în altă parte.

Telegramele dezvăluite de Wikileaks sunt de fapt proba zdrobitoare a faptului că nu ştim ce să facem cu libertatea. Ani de-a rândul am visat la parteneriatul cu Statele Unite pentru că ni l-am imaginat, just, ca pe un scut la adăpostul căruia să ne putem exercita libertatea dobândită pentru a construi o altfel de Românie decât cea pe care comunismul şi condiţionările apartenenţei la blocul sovietic ne-au permis să o facem. Deocamdată, însă, se pare că pe mulţi mai degrabă îi încurcă, reamintindu-le permanent că nu fac suficient.

Probabil că şi telegrama care a plecat azi dimineaţă spre Washington (şi pe care nu o s-o vedem niciodată) conţine relatări similare cu cele din ultimele 20 de ani şi cu aceeaşi concluzie nescrisă: Spaima românilor ar trebui să fie că ratează una după alta oportunităţi de dezvoltare pe care ar trebui să le valorifice din plin într-un moment în care, pentru prima oară în istoria lor chinuită, nu sunt ameninţaţi de nimeni. Astăzi, singurii care le mai pot compromite libertatea sunt ei înşişi.

Sursa :Romania libera

                                           Blog: Sevaciclon

March 31, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

6:36 March 29, 2011

Un lucru cu desăvârşire uitat, România s-a aflat printre primele state care au intrat în luptă deschisă, cu arma în mână, împotriva bolşevismului. Dacă nu chiar primul.

S-a recunoscut şi s-a demonstrat prin mii de pagini scrise şi documente care continuă să apară adevărul incontestabil conform căruia comunismul a fost un regim criminal, responsabil de moartea a milioane de oameni, mult mai mulţi decât a reuşit să ucidă nazismul, un regim nu mai puţin odios, dar din fericire care a durat mult mai puţin. Nu mai contenesc laudele către cei ce au contribuit la eliminarea regimului nazist, iar despre eliminarea comunismului se mai amintesc doar contribuţiile occidentalilor care, prin politica lor, au reuşit să facă să se prăbuşească această ideologie criminală şi înrobitoare. Prea puţin s-a spus şi se spune despre contribuţia acestor luptători anonimi, de cele mai multe ori, sau despre lupta unor popoare întregi care au pus stavilă comunismului chiar din momentele facerii sale, fără de care, poate istoria şi implicit harta lumii ar fi ar fi arătat altfel. Iar la loc de cinste, printre aceste popoare care au luptat de la început împotriva ciumei roşii, se numără şi poporul român. Poate este chiar primul, alături de ruşii albi, care a luptat cu arma în mână împotriva celor ce încercau să cuprindă tot globul în mrejele ideologiei otrăvite promovate atât de intens de aventurierii istoriei cunoscuţi sub numele de Lenin, Troţki sau Stalin, şi alţii ca ei, mai puţin vizibili, dar nu mai puţin periculoşi pentru întreaga omenire. Poporul român a luptat împotriva comunismului, cunoscut atunci sub numele de bolşevism, încă din primele clipe ale facerii sale, încă din momentul în care niciunul din liderii lumii nu-şi dădea seama cu ce pericol se confrunta omenirea. Fără lupta lor, harta lumii ar fi arătat altfel, iar pentru înfrângerea acestui flagel statele rămase libere ar fi trebuit să depună eforturi mult mai mari, poate peste puterile lor, pentru a readuce suflul libertăţii în regiunile îmbrăţişate de imperialismul rusesc convertit sub masca internaţionalismului comunist, dar tot sub hegemonia nemiloasă a Moscovei.

Cum am salvat aliaţii în 1916

România a intrat în războiul mondial la 15 august 1916 nu pentru a cuceri alte teritorii, cum greşit spuneau şi o mai spun inamicii noştri, ci pentru a elibera ţinuturi româneşti, locuite în majoritate absolută de români, aflate sub stăpânire românească timp de secole, dar atunci, prin capriciile istoriei, supuse monarhiei Austro-Ungare, a cărei singur scop declarat era deznaţionalizarea românilor şi maghiarizarea lor, în aşa fel încât provinciile locuite de ei să ajungă preponderent maghiare. De acelaşi tratament avea parte şi Basarabia, de această dată supusă rusificării de către imperiul ţarist de la Petrograd.

România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă.

România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedeau şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români.

României i s-a promis că la începerea operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele transmise comandamentelor superioare menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare întărite cu cele germane renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători, a urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea s-au dovedit a fi la fel de micinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă în decembrie 1916 prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei.

În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi i-am cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878.

Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci contra celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită.

Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.

Marile victorii şi marile decepţii din 1917

În urma înfrângerilor datorate contextului militar din 1916 guvernul şi ce a mai rămas din armata română s-a retras în Moldova unde a urmat o perioadă de refacere a capacităţii de luptă. Rolul misiunii franceze conduse de generalul Berthelot a fost preponderent, ofiţerii francezi instruind armata română şi aducând-o la pregătirea necesară ducerii războiului modern, iar delegaţii acesteia reuşind să recupereze o parte din materialul militar destinat armatei române şi pierdut pe întinsul fără de sfârşit al împărăţiei ruseşti. După o muncă tenace, fără oprire, trupele române au putut fi dotate şi pregătite pe măsura celor occidentale. Redau aici o situaţie comparativă ale dotării armatei române în 1916 faţă de 1917, aşa cum apare în cartea generalului C. Găvănescu, apărută în 1918, „Epopeea română. Războiul nostru pentru întregirea neamului”, dotările comparative de materiale ale unui regiment de infanterie la 14 august 1916 şi la 1 iulie 1917. Mitraliere, 6,4,2 sau deloc (1916) faţă de 24 (1917); puşti mitraliere, niciuna faţă de 96; grenade şi grenadieri, aproximativ 24 de soldaţi cu 3-4 tipuri de grenade diferite faţă de toţi soldaţii cu sacul plin de grenade; telefoane, unele regimente deloc, altele câte unul faţă de unul la fiecare companie cu suficientă sârmă; rachete de semnalizare, deloc faţă de arhisuficiente în mai multe culori; căşti, la început deloc, venind mai târziu faţă de toţi soldaţii dotaţi; măşti de gaze, deloc faţă de toţi militarii.

Astfel, în vara lui 1917 românii erau pregătiţi de revanşă. Dar evenimentele internaţionale se precipită. În martie 1917 izbucneşte revoluţia în Rusia, care îl alungă pe ţar. Conducătorul ţării devine Kerenski, care continuă războiul. Dar societatea şi armata rusă sunt sătule de război. Idealurile revoluţiei erau generoase, cu promisiuni de libertate şi dreptate, împroprietărirea ţăranilor şi multe altele. Dar pentru rusul de rând, care pentru prima dată în istorie vedea zorii libertăţii şi simţea gustul ei, a fost prea mult dintr-o dată. Fiindcă această bruscă libertate aducea cu ea, mai ales în rândurile armatei, germenii anarhiei. Luptele politice se înteţesc la Petrograd, iar pe fronturi rezultatul este devastator. Soldaţii refuză să mai lupte, să respecte ordinele. Se organizează în fel de comitete revoluţionare, îşi aleg proprii lideri, îşi degradează ofiţerii şi generalii smulgându-le însemnele, batjocorindu-i, insultându-i sau chiar omorându-i. Nimeni nu mai are nicio autoritate asupra acestei armate transformate în bandă. Dar aceste transformări nu se petrec dintr-o dată, ci treptat şi din ce în ce mai rapid. Mai ales acolo unde morbul bolşevismului pătrunsese prin agitatori veniţi de la centru, care asmuţea soldaţii contra ofiţerilor, alungându-i şi înlocuindu-i cu comisari sau reprezentanţi aleşi, de multe ori simpli soldaţi inculţi care habar nu aveau să conducă o unitate. Astfel de soldaţi analfabeţi ajungeau să conducă companii şi regimente, uneori chiar divizii, un plutonier a devenit peste noapte general, şi nimeni nu putea face nimic, nici chiar respectivul, care nu avea nici un fel de autoritate, aşa cum a fost ales, aşa era şi răsturnat din funcţie. Acest proces de disoluţie se va accelera după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevicii lui Lenin printr-o lovitură de stat, popularizată mai târziu de propaganda comunistă sub denumirea de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, după noul calendar 7 noiembrie.

Dar până atunci, ruşii aveau de ţinut un front, de la Marea Baltică în Moldova, unde luptau alături de aliaţii români. O vor face, dar pe măsură ce trecea timpul din ce în ce mai greu, soldaţii refuzând din ce în ce mai des să lupte, părăsindu-şi poziţiile tot mai frecvent, şi tot mai multe unităţi intrând în disoluţie. Soldaţii bolşevizaţi făceau în schimb politică, ţinând congrese şi întruniri, căutând să câştige noi şi noi adepţi şi punând la cale răspândirea revoluţiei proletare pe întreg mapamondul. Ca să nu-şi piardă timpul, jefuiau tot ce găseau.

Armata română refăcută ardea de dorinţa revanşei, în schimb ruşii făceau politică. În urma ofensivei franco-engleze pe frontul de vest, încep şi ruşii conduşi de Kornilov o ofensivă în sudul Galiţiei care la început merge bine, ajungând la o adâncime de 40 km pe un front de 50-60 km. La începutul verii generalul Alexandru Averescu declanşează ofensiva la Mărăşti, la 11 iulie, obţinând un succes major. Sunt cucerite prin lupte grele dealurile Mărăştilor, Momâia şi alte poziţii şi ofensiva progresează în fiecare zi. Dar ce folos, chiar dacă inamicul se retrage în debandadă, Armata a 2-a română nu pateu avansa prea mult deoarece ruşii nu mai vor să înainteze ca să ne protejeze flancurile. Este vorba de Armata a 4-a rusă (stânga) şi Armata a 9-a (dreapta), care spun că au ordin de la revoluţie să nu meargă mai departe. Mai mult, corpul 8 rus şi-a părăsit poziţia ce o ocupa pe Măgura Caşinului fără luptă şi fără să fie atacaţi de inamic. A fost nevoie ca armata română să-şi extindă flancul pentru a reocupa poziţia. Era primul gest de acest fel din multele care vor urma, mai ales în timpul bătăliilor cumplite de apărare de la Mărăşeşti. Totuşi, ofensiva a dezvoltat o adâncime de 20 km pe un front de 40 km, au fost luaţi peste 4000 de prizonieri şi capturate numeroase tunuri, arme, muniţii şi materiale. Succesul ar fi putut fi mai mare dacă ruşii ne-ar fi sprijinit flancurile în înaintarea noastră, am fi putut ajunge mult mai departe, deoarece inamicul fugea în debandadă.

Generalul Mackensen, renumitul spărgător de fronturi, nu s-a pierdut cu firea. Concentrase o forţă redutabilă pentru a o arunca împotriva românilor în sudul Moldovei, pentru ca în scurtă vreme să rupă frontul şi să ocupe ce a mai rămas din ţară. Peste două săptămâni la Iaşi, le-a spus colaboratorilor săi înainte de a pleca pe front, de unde urma să conducă operaţiunile militare chiar în prezenţa kaiserului venit special pentru a asista la îngenuncherea definitivă a României. Iar sorţii chiar le erau favorabili. Ofensiva lui Kornilov în sudul Galiţiei îşi dăduse obştescul sfârşit, iar contraatacul inamic a făcut armata rusă în descompunere să dea bir cu fugiţii. Germanii şi austro-ungarii aproape intraseră prin Bucovina şi pe teritoriul rămas în stăpânirea noastră în Moldova, apropiindu-se de Fălticeni. Ce folos mai aveau poziţiile noastre din sud, dacă ruşii cedau pe frontul lor din nord şi lăsau descoperită pe aici calea spre Iaşi?

S-a hotărât ca trupele ruse ce mai păstrau disciplina să fie retrase de pe frontul Mărăşeştilor pentru a putea constitui o forţă care ar putea redresa consecinţele ruşinoasei retrageri de la Tarnopol şi din Bucovina, menţinând frontul în nord-vestul nostru. Astfel, sudul Moldovei rămânea doar în grija armatelor române. În aceste condiţii s-au dat cumplitele lupte de la Mărăşeşti şi Oituz, chiar în timpul retragerii ruseşti, iar trupele ruse rămase au fugit de la primele focuri de pe frontul de luptă, lăsând goluri imense în liniile noastre, goluri umplute de unităţi române deplasate în grabă, care după marşuri epuizante ajungeau direct în luptă, pentru a-i scoate pe germani din tranşeele părăsite de ruşi fără nicio rezistenţă. Pe frontul Mărăşeştilor, patru divizii române epuizate au ţinut piept timp de săptămâni atacurilor a mai bine de zece divizii inamice, dintre care opt germane. La Oituz la fel, aceeaşi situaţie. Ruşi părăsindu-şi poziţiile, înlocuiţi în ultima clipă de români, ţinând piept cu un eroism care a uimit întreaga lume atacurilor trupelor inamice mult superioare. Dar la Oituz s-a petrecut şi un fapt mişcător, care prefigura de fapt evenimentele ulterioare. Mici unităţi ruseşti, formate din basarabeni, au rămas pe loc şi au luptat până la ultima suflare alături de fraţii lor români. La fel au făcut-o şi unităţile formate din voluntarii ardeleni şi bucovineni foşti prizonieri luaţi de ruşi din armata austro-ungară în primele faze ale războiului. O înfrăţire prin sânge, jertfă şi luptă, care va netezi calea spre marea unire ce va să vină, peste un an şi câteva luni. Dar până atunci nori negri stăteau în faţa României, şi următoarele lovituri vor veni nu de la duşmani, ci de la cei pe care încă îi consideram aliaţi.

Mackensen a fost înfrânt, diviziile sale mândre şi puternice s-au topit în faţa baionetei soldatului ţăran român. Circula o vorbă pe atunci, cum că soldaţii români preferă lupta cu regimentele bavareze, fiindcă „au ambiţ la baionetă”. Valoarea soldatului român s-a dovedit atunci, când armamentul şi dotările erau apropiate, s-a dovedit că putea sta în faţa celor mai buni soldaţi din lume, iar dacă este condus de ofiţeri şi generali capabili, nu este cu nimic mai prejos decât aceştia. Atacat de forţe net superioare, în proporţie de cinci la unu în unele cazuri, trădat ca şi până atunci de aliatul său, românul a învins. Şi a obţinut întreaga recunoaştere a aliaţilor şi admiraţia întregii lumi. Chiar şi astăzi, majoritatea istoricilor militari ai primului război mondial consideră Mărăşeştii ca una din cele mai sângeroase bătălii de pe frontul oriental, iar victoria românească, alături de ofensiva lui Brusilov din 1916, ca cele mai importante victorii aliate de pe acest front.

Luptele cu bolşevicii în Moldova (1917 – 1918)

În acest timp, Rusia se scufunda în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni nu mai putea opri procesul. Lenin preluase puterea la Petrograd prin lovitură de stat şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în Rusia. trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce îndemnau la nesupunere şi părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată pe teritoriul României, circa un milion de soldaţi. Situaţii bizare se petreceau aici, întregi comandamente ruseşti fugind să se pună sub protecţia trupelor române, rămase imune la încercările de contaminare cu virusul bolşevic, în ciuda eforturilor ruşilor.

Din imperiu ţarist, Rusia devenise democratică şi apoi bolşevică, dar apucăturile imperiale rămăseseră. Deşi Lenin a propovăduit dreptul popoarelor din cuprinsul imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea era că pregătea şi încerca pe toate căile menţinerea subjugării acestora, prin forţa armelor, dacă nu se puneau sub protecţia revoluţiei bolşevice, care ar urma să cuprindă întreg pământul. Aşa a fost şi în cazul Basarabiei, care îşi urma calea spre o viaţă separată de fostul imperiu, înaintând pe calea unirii cu România. Cu atât mai puţin bolşevicii nu doreau să lase din mână această bogată gubernie anexată la 1812. Ba mai mult, intenţiile lor se îndreptau şi împotriva României, pe care o doreau transformată în republică sovietică.

Trupele ruseşti din România se transformaseră în bande indisciplinate, asupra cărora nimeni nu avea nici cea mai mică autoritate, nici măcar generalul Scerbaceev, comandantul rus al frontului. Actele de brigandaj împotriva populaţiei civile deveniseră ceva obişnuit. Rusia începuse tratativele de pace la Brest-Litovsk, iar România rămăsese singură pe întreg frontul oriental. Înconjurată de duşmani, trădată de aliat, jefuită de acelaşi aliat, cu interiorul nesigur, situaţia era fără ieşire. O speranţă apăruse odată cu apariţia Ucrainei care se desprinsese din imperiul rus, dar ucrainenii încheiară pace rapid şi acceptară prezenţa germanilor pe propriul teritoriu. Eram aşadar total înconjuraţi. Sub ameninţarea unui nou atac germano-austro-ungar destinat a termina odată pentru totdeauna cu frontul de est şi a-şi concentra forţele în vest, am acceptat armistiţiul pentru a câştiga timp, deşi aliaţii occidentali, chiar şi generalul Berthelot, ar fi preferat ca România să se sacrifice din nou şi să reziste într-un „triunghi al morţii” provocând pierderi şi imobilizând încă o perioadă importante forţe germane. Să ne mai sacrificăm încă o dată pentru Antanta, distrugând câteva divizii şi ţinând ocupate altele, câştigând timp până la sosirea americanilor în număr suficient pe teritoriul francez. Dar dacă asta s-ar fi întâmplat, armata română ar fi fost distrusă, întreaga ţară ocupată şi jefuită, militarii ucişi sau luaţi prizonieri. Atunci cine ar fi dat mâna câteva luni mai târziu cu armata de Dunăre a aceluiaşi general Berthelot silindu-l pe Mackensen să se retragă, cine ar fi ţinut straja pe Nistru împotriva bolşevicilor şi cine ar fi înăbuşit bolşevismul în Ungaria? Bolşevicii ruşi cu cei unguri şi-ar fi unit forţele în 1919, înghiţind Austria, Cehoslovacia, Polonia n-ar fi rezistat presată şi din sud, iar nici Germania, unde revoluţia era pregătită de Karl Liebneck şi Rosa Luxemburg, n-ar fi stat mai bine. Decizia luată, a armistiţiului, a fost cea mai bună, dar nu a rezolvat problema bolşevicilor din ţară şi din Basarabia, unde continuau aceleaşi jafuri şi omoruri, perturbând comunicaţiile spre front şi depozitele şi furniturile militare de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, încercând să înăbuşe speranţele de libertate ale locuitorilor.

La Socola, lângă Iaşi, era cartierul general al trupelor ruse conduse nominal de generalul Scerbaceev. Acesta pierduse controlul asupra majorităţii unităţilor ruseşti, iar la cererea sa de sprijin adresată guvernului român, Brătianu îi răspunde: „Nu pot mobiliza nici un soldat român pentru a vă apăra contra propriilor dvs trupe fără a mă vedea amestecat în luptele din Rusia şi fără a provoca un conflict cu noii conducători”. Dar în scurt timp România va trebui să se amestece, pentru a-şi salva fiinţa de stat. Toată localitatea Socola fusese transformată într-o puternică tabără militară rusească, cu mulţime de arme şi tunuri. Ofiţerii şi comandanţii trăiau cu spaima de a fi linşaţi de soldaţii bolşevizaţi. Pericolul era extrem, din moment ce Socola se afla lângă Iaşi, la câţiva kilometri de reşedinţa regelui şi a guvernului condus de I. C. Brătianu. Iată ce spunea acesta din urmă despre armata rusă bolşevizată, inclusiv despre acţiunile ei din Basarabia: „Armatele ruse au devenit bande fără conducători, otrăvite violent de anarhie, incapabile de a ţine frontul şi incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care fără aprovizionare constituie ea însăşi o operă devastatoare”.

Pentru a organiza şi iniţia revoluţia bolşevică în România, Lenin a trimis pe S. Rochal, instalat iniţial ca şi comisar al frontului românesc. Rochal avea doar 21 de ani, dar era un agitator bolşevic experimentat. În vara lui 1917 el crease republica Kronstadtului, cetatea insulară din Marea Baltică ce apăra intrarea în estuarul fluviului Neva, deci calea maritimă spre Petrograd, în Kronstadt fiind sediul marinei militare ruseşti. Au fost executaţi ofiţerii, inclusiv amiralul flotei, puterea trecând în mâna marinarilor, care au fraternizat ulterior cu bolşevicii lui Lenin. După ce a trecut războiul civil, în 1921, când marinarii s-au trezit la realitate şi şi-au dat seama că au fost păcăliţi şi că Lenin îşi trădase idealurile promise, s-au revoltat, dar au fost exterminaţi de Armata Roşie. Rochal se afirmase ca lider şi un agitator bolşevic, el chiar sechestrând la un moment dat ambasadorul englez de la Petrograd, cerând în schimbul eliberării lui ca guvernul englez să încheie pace, un act terorist de cea mai joasă speţă. Intervenţia lui Kerenski, care se mai bucura atunci de oarecare autoritate l-a salvat pe ambasador.

Numirea lui Rochal în funcţia de comisar al frontului românesc avea scop clar: eliminarea conducerii ruseşti a frontului, respectiv a generalului Scerbaceev şi a ofiţerilor săi, după modelul Kirilenko. Acesta din urmă, fost plutonier devenit generalisim, a eliminat conducerea cartierului general rus de la Moghilev, ucigându-l pe fostul comandant suprem, generalul Duhonin, cu ajutorul marinarilor baltici aduşi de Kirilenko. Dar Rochal avea şi o misiune suplimentară: eliminarea cartierului general românesc, a guvernului, alungarea sau suprimarea regelui şi desăvârşirea transformării României în republică bolşevică.

În drumul său Rochal s-a oprit şi două zile la Chişinău, unde a pledat în faţa sovietelor reunite formate din ruşi şi bolşevici, respectiv a adversarilor Sfatului Ţării, ca să procedeze imediat la preluarea puterii în Basarabia, promiţându-le ajutorul trupelor bolşevizate de pe frontul românesc şi sosirea unor marinari de la Petrograd.

Rochal, alături de amanta sa Boga, precum şi de comisarii Reissohn (al armatei a 4-a), Rech şi Hermann, îl provoacă la o discuţie pe Scerbaceev la cartierul său general de la Socola, la 21 decembrie 1917. Între timp, două brigăzi bolşevice se îndreptau cu trenul de la Odessa spre Iaşi, iar alte grupări bolşevice se îndreaptă spre Socola, spre a face legătura cu bolşevicii de aici.

Împrejurările sunt neclare, unii zic că Rochal ar fi încercat să-l asasineze pe Scerbaceev şi ar fi intervenit garda ucraineană nebolşevizată, apoi o subunitatea românească de vânători, care i-ar fi arestat. Ruşii i-au scos din mâinile românilor folosind un înscris contrafăcut şi i-au executat. Altă versiune spune că ar fi fost arestaţi şi executaţi direct din ordinul lui Scerbaceev. Cert este că Rochal şi ceilalţi au dispărut.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie se ţine un consiliu de guvern care decide atacarea taberei de la Socola care devenise un focar bolşevic ce ameninţa România cu distrugerea, iar asta înainte ca restul trupelor bolşevice să ajungă acolo. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu ţintind capitala României neocupate, dar românii, prevăzători, aduseseră trupe suplimentare în Iaşi. În zorii zilei de 22 decembrie 1917 soldaţii români atacă tabăra la baionetă. După o luptă scurtă, bolşevicii sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi, dar nu cea din urmă. Cele două trenuri cu bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, sunt întâmpinate de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere capitularea şi aceştia, înspăimântaţi, acceptă. Sunt dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul major al generalului Prezan (foto) luase măsurile de precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe front au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt regiuni cu comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei, Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad) în care au fost dispuse şi întărite trupele de jandarmi cu unităţi militare care au început să urmărească şi să vâneze bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinutul. Cele mai reduse la număr au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Se mai ajungea la ciocniri sporadice, când armele intrau în acţiune, dar în majoritatea cazurilor incidentele se rezolvau paşnic.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre cazurile de dezertare şi părăsire a frontului de către mari unităţi, de ordinul diviziilor sau armatelor. Unde era posibil, erau dezarmate în mod paşnic, apoi îndrumate cu trenul sau pe jos spre Rusia. Ordinele primite de unităţile noastre militare erau clare. Nicio unitate rusă nu putea părăsi frontul pentru a merge în Rusia fără o aprobare scrisă din partea comandantului rus. Unităţile care se deplasau din proprie iniţiativă şi fără un ordin precis urmau să fie dezarmate. Se preciza totodată că nu trebuie bruscaţi unităţi sau soldaţi ruşi care corecţi şi păstrează o atitudine demnă. Dar „toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie să respecte legile noastre şi ordinea publică”. Câtă demnitate şi hotărâre în dispoziţiile generalului Prezan!

Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari, ai armatei ruse bolşevizate a acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai periculos inamic pentru statul şi armata română. Fără acţiunea militară hotărâtă decisă de guvernul Brătianu şi pusă în aplicare de armata comandată de generalul Prezan, ţara ar fi intrat într-un colaps politic şi militar cu un unic rezultat, bolşevizarea României. În această situaţie, bolşevicii ar fi ajuns cu uşurinţă în centrul Europei, deoarece nu le-ar fi putut sta nimeni în cale. Dar să vedem faptele.

Bătălia pentru Galaţi

După eliminarea focarului bolşevic de la Socola şi alungarea trenurilor cu ajutoare de la Odessa, situaţia era departe de a se fi calmat. După îndemnurile lui Lenin, ruşii dezertează în masă, înarmaţi, pentru a se întoarce în ţară. Erau hotărâţi să-şi croiască drum cu armele şi să prade totul în calea lor, ca un nor de lăcuste, şi dacă nu întâlneau rezistenţă, să bolşevizeze totul, după modelul din Rusia.

La 12 ianuarie 1918, Pechea, lângă Galaţi, o delegaţie rusească vine la comandamentul diviziei a 4-a pentru a anunţa că începând de mâine, 13 ianuarie, trupele ruse vor părăsi frontul şi vor trece Prutul în Basarabia. Referitor la ordinul generalului Scerbaceev de a rămâne pe poziţii, ruşii răspund că nu-l mai recunosc pe acesta drept comandant şi vor trece. În caz că trupele române vor opune rezistenţă, vor trece totul prin foc şi sabie, vor arde şi distruge totul în calea lor.

În zonă, pe front, în sectorul Tecuci – Galaţi, se afla armata a 6-a rusă, cu trei corpuri de armată a câte două divizii fiecare, cu o putere de circa 5-6000 de luptători la fiecare divizie. În spatele lor fusese poziţionată divizia a 4-a română pentru a le supraveghea. După ultimatumul rusesc, divizia a 4-a ia măsurile necesare şi primeşte două batalioane cu mitraliere şi artilerie de la divizia a 13-a vecină ca şi ajutor. Ruşii se liniştesc momentan, dar pe 16 ianuarie divizia 40 rusă porneşte spre Pechea, dar este întoarsă pe front de divizia a 4-a română. La fel se întâmplă şi cu divizia 40 rusă. Dar la stânga dispozitivului se găsea Corpul Siberian, unitate de elită, a cărui divizie a 9-a se bolşevizase complet. Aceasta porneşte spre Galaţi, la fel ca şi divizia a 10-a siberiană, care avea mulţi militari ce forfoteau prin oraş. Pentru a acoperi sectorul de front părăsit de ruşi în faţa germanilor, pentru ca aceştia să nu atace poziţiile rămase goale şi a pătrunde în interior, românii trimit ce trupe puteau, respectiv regimentul 5 infanterie care ocupă liniile a două divizii şi două plutoane din regimentul 21 în locul regimentului 136 rus.

Descrierile luptelor pentru Galaţi le citez de pe blogul Din şi despre Galaţi…

“Orasul se pregateste de aparare

La Galati, situatia era mai mult decat alarmanta. Orasul era amenintat de un intreg corp de armata, din care disparuse disciplina si respectul pentru ordine. Comandorul de marina Rizea Niculescu, comandantul sectorului Galati, primeste ordinul de a bara drumul coloanelor ruse spre est si de a apara orasul. Colonelul Badescu, comandantul Brigazii a 8-a de la Fantanele, are misiunea de a ataca dinspre nord si dinspre vest coloanele ruse, aflate in defileul dintre baltile Malina, Calica si Siret. Din pacate, disproportia fortelor este zdrobitoare, rusii fiind mult mai numerosi si mai bine pregatiti. Era vorba de celebrul Corp 4 siberian, in fata caruia romanii nu aveau nici o sansa. In zilele de 20 si 21 ianuarie, in jurul Galatiului se va da o lupta violenta intre acest Corp 4 siberian si fractiuni ale Diviziei a 4-a romane. Comandorul Rizea imprastie putinele sale forte in jurul Galatiului. Cea mai mare parte a trupelor, doua companii si jumatate, din Regimentul 21, sunt pastrate pe Dealul Tiglina, spre a opri iesirea rusilor din defileul baltilor, Calica si Siret. Pe aici se astepta, de altfel, atacul principal. Aici se afla si doua baterii pe afete fixe, ale marinei, o escadrila de 4 vedete, un torpilor si o salupa. O alta companie a ocupat pozitie langa bateriile marine, cu fata spre oras, spre a preveni un eventual atac al rusilor din Galati (Divizia a 10-a, in spatele pozitiei de la Tiglina). Asadar, Galatiul putea fi atacat si din afara, si din interior. Mici detasamente sunt postate la nord-vest de oras, spre Filesti, si la est, spre Reni, iar in oras a fost oprit un detasament de marina si doua plutoane de infanterie, spre a supraveghea trupele ruse ale Diviziei a 10-a. Galatiul se afla, timp de doua zile, sub bombele rusilor Rusii incep sa inainteze din doua directii: dinspre nord-vest de Filesti inainteaza Regimentul 34. Dinspre vest, de la Sendreni, inainteaza grosul Diviziei a 9-a. In acelasi timp, puternice patrule rusesti se strecoara pe la sud de Baltita, surprind avanposturile romanesti de pe Tiglina, si captureaza un ofiter si 14 soldati. Comandantul orasului cere ajutoare de la brigada. Tot ce i se poate trimite este o companie de mitraliere si o jumatate de companie infanterie, de 70 de oameni. Cu ei se intareste detasamentul dinspre Filesti si trupa de garda din oras. Aceasta din urma reuseste sa-i impiedice pe rusi sa inarmeze cele 23 de mitraliere din depozitul Diviziei a 10-a din strada Daciana, cu care ei voiau sa atace pe la spate trupele romane de la Tiglina. Detasamentul roman trimis de Brigada a 7-a la Sendreni, pentru a opri inaintarea grupului Diviziei a 9-a rus, e prea slab. Romanii se retrag pe dealurile de la nordul satului, iar rusii isi fac loc si ajung la Movileni, asezandu-si tunurile in baterii indreptate deasupra Galatiului. O delegatie de soldati din Divizia a 9-a, in frunte cu un capitan, se prezinta la Galati si cer sa li se permita trecerea prin oras, pana la ora 3 dupa-amiaza. Daca nu, vor bombarda orasul si vor forta trecerea. Comandantul roman refuza. La ora 3,00 Armata rusa incepe bombardamentul: noua baterii de la Movileni trag asupra Galatiului si asupra pozitiilor armatei romane timp de patru ceasuri. Artileristii rusi trag insa foarte prost si pricinuiesc pagube neinsemnate. Bateriile marinei noastre riposteaza, tragand asupra bateriilor ruse si asupra rezervelor de infanterie. La ora 19,00 bombardamentul se incheie.

Orasul, atacat din toate partile

In noaptea care a urmat, intre patrulele de infanterie si rusi au fost violente incaierari. Colonelul Badescu a incercat, prin parlamentari, sa-i convinga pe rusi sa depuna armele. Nici un rezultat. A doua zi, rusii reincep bombardarea Galatiului si pregatesc un atac concentrat asupra orasului. La aripa de vest, trupele Diviziei a 9-a ataca cu putere si ocupa stramtoarea dintre Malina si Siret. La centru, trupele rusesti de infanterie si artilerie din Divizia a 10-a, care erau cantonate in cazarmile Tiglinei si la gura Siretului, se concentreaza in spatele detasamentului roman de la Tiglina. Il ataca brusc si prin surprindere si captureaza prima linie: o companie si jumatate, situata pe botul dealului Tiglina, in fata Lacului Calica. Restul trupelor noastre se retrage pe linia a doua, aproape de valea Tiglinei, la 800 m de bateriile marine. Dar informatii foarte rele vin acum si dinspre est. Vasele si pichetele romanesti de pe Prut au fost dezarmate. Detasamentele romane de la Reni si Giurgiulesti, de peste Prut, au fost si ele dezarmate. O baterie grea ruseasca si sase mitraliere au fost asezate pe dealul Giurgiulesti, pe malul Prutului, iar un detasament rus, format din doua companii de mitraliere, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie, a trecut Prutul, inaintand spre Galati. Bateria si-a asezat tunurile langa Lacul Brates. Infanteria rusa desfasurata in linie de lupta inainteaza, precedata de patrule de cavalerie, si patrunde in partea de jos a orasului, unde se intareste cu peste 200 de infanteristi inarmati din Divizia a 10-a. Rand pe rand, ei dezarmeaza posturile noastre de graniceri si militieni. Un vas rus, inarmat cu un tun de 150 mm, venind de la Reni, urca Dunarea si trage asupra docurilor, vaselor marine si bateriilor noastre. In acelasi timp, tunurile de la Giurgiulesti arunca obuze in oras.

Atacul roman la baioneta ii ingrozeste pe rusi

Situatia trupelor de aparare a Galatiului este mai mult decat dramatica. Ele sunt acum atacate din 4 directii: vest, nord, est si sud. In oras, trupele Diviziei a 10-a ruse se constituie in unitati de lupta, fara a mai putea fi impiedicate de vreo trupa romana. Orice masura pe care o ia armata romana contrasteaza foarte tare cu diferenta numerica intre soldati. In acest moment, armata romana are o tresarire extraordinara de orgoliu. Din detasamentul de la Filesti se iau doua plutoane de infanterie, o sectie de mitraliere, care sosesc in fuga. Infanteristii romani ataca cu o violenta de neimaginat detasamentul rus de la est, il pune pe fuga si-l urmareste pana trece Prutul. Lucrurile iau o intorsatura incredibila si pe dealul Tiglinei. Mana de soldati romani care s-a mentinut pe linia a doua, ajutata de o companie din Regimentul 50, trece la contraatac. Sustinut pe dreapta de Detasamentul Milicescu, sosit de la Filesti (jumatate de companie), iar pe stanga de bateriile marinei si a vedetelor de pe Dunare, romanii reusesc sa-l respinga pe celebrul lor inamic. Dinspre nord, are loc atacul principal, dat de trupele din Brigada a 8-a, sub comanda colonelului Badescu, intre lacurile Malina si Calica, impotriva grosului Diviziei a 9-a ruse. La inceput, romanii inainteaza foarte greu, din cauza unui puternic foc de baraj al artileriei ruse. Dar bateria romana ii sustine. Vedetele marinei reusesc sa treaca peste barajul rus de torpile, fara nici o piedica din partea marinarilor rusi. Ele bombardeaza din flanc pozitiile ruse. Cu toate acestea, situatia era departe de a fi transata in favoarea noastra. Si atunci, armata romana face ceea ce a facut dintotdeauna: atacul la baioneta. In frunte cu comandantii lor, soldatii romani trec la un atac violent la baioneta, recuceresc dealul Tiglina, ii elibereaza pe camarazii lor capturati si-i pun pe fuga pe rusi. Atacati si respinsi dinspre nord si est, rusii intra in debandada si incep sa se ingramadeasca spre sud, inspre Gara Barbosi, si podul de peste Siret. Artileria noastra si trei avioane de bombardament arunca bombe asupra masei de soldati rusi stransi acolo. Furia cu care romanii, semnificativ mai putin numerosi, contraataca, ii ingrozeste pe rusi, care iau o hotarare disperata si senzationala. La ora 11,00 noaptea incep sa treaca podul si linia frontului si se predau germanilor. A fost un deznodamant total neasteptat si absolut unic in istoria celui de-al doilea razboi mondial. O batalie intre doua armate aliate, in fata pozitiilor inamicului si sub privirile acestuia.

Capitularea

S-au predat germanilor majoritatea regimentelor 33 si 35 de infanterie rusa, in total peste 3.000 de oameni, cu tot materialul si cu un divizion de artilerie. A doua zi dimineata, o delegatie a Diviziei a 9-a siberiene a anuntat capitularea. Restul regimentelor 33 si 35, regimentele 34 si 36 in intregime, Brigada a 9-a de artilerie, siberiana, o baterie a Diviziei a 10-a siberiene si coloana Statului Major al diviziei, impreuna cu tot materialul (60 de tunuri, arme, munitii, tunuri de transee, care erau concentrate dincole de Siret, la Vadeni, gata sa treaca la nemti), au declarat ca se predau romanilor daca li se lasa libera trecere pentru oameni si caii si carutele lor. Dupa ce au fost dezarmati, li s-a dat voie sa plece. A doua zi au fost dezarmate complet si trupele celei de-a doua divizii, a 10-a, a Corpului siberian. Si acestea au fost lasate sa treaca peste Prut, pe sub paza santinelelor romane. Batalia de la Galati – cea mai spectaculoasaBatalia de la Galati a fost singura din timpul primului razboi mondial, cand s-au folosit trupele terestre, marine si aviatice in acelasi timp. Conform istoricului Constantin Kiritescu, lupta de la Galati a fost una dintre cele mai spectaculoase din luptele desfasurate pe teritoriul Romaniei. In semn de omagiu, autoritatile dintre cele doua razboaiei mondiale, au instalat o placa memoriala de cinstire a gloriei soldatilor care au aparat Galatiul in acele zile. Aceasta se afla pe locul unde astazi se gaseste magazinul Stirex, din Mazepa. In 1945-1946, in incercarea de a sterge rusinea de pe obraz, rusii au dat ordin ca aceasta placa memoriala sa fie demolata, iar in istorie, generatii intregi de galateni habar nu au avut despre acest episod cutremurator din istoria Galatiului si a poporului roman.”

Luptele cu bolşevicii în alte părţi ale Moldovei

În timp ce luptele de la Galaţi erau în plină desfăşurare, în celelalte regiuni în care se afla armata rusă evenimentele se precipitau, având o derulare asemănătoare. Voi menţiona doar câteva dintre ele, cele mai importante.

Paşcani. Armata a 4-a rusă părăseşte poziţiile ce le ocupa între munţii Neamţului şi Paşcani. Era vorba de diviziile 26 şi 84 ruseşti, iniţial acceptând să fie dezarmate şi apoi expediate în Rusia. Văzând că erau foarte mulţi în comparaţie cu trupele române ce le supravegheau, au decis să forţeze trecerea prin forţa armelor. Maiorul Botnariu, încercând să parlamenteze cu ei este împuşcat pe la spate. Românii se năpustesc asupra lor, din nou la baionetă, şi îi împrăştie. Se dau în continuare lupte grele între Roman şi Paşcani, dar până la urmă ruşii capitulează şi acceptă dezarmarea. Au fost dezarmate şi expediate spre Rusia regimentele 104, 334 şi 335.

Fălticeni. Corpurile 18 şi 40 ruse se îndreaptă spre Fălticeni – Străjeşti pe mai multe coloane, pentru a trece mai departe, refuzând să depună armele. Au fost opriţi de grănicerii noştri la 27 ianuarie. Au dat patru atacuri respinse de ai noştri. A doua zi capitulează şi începe dezarmarea lor. Am pierdut 14 morţi şi 83 de răniţi. Ei au avut peste 100 de morţi şi 500 de răniţi.

Mihăileni. Armata a 8-a rusă contra diviziei a 9-a română, divizia care s-a acoperit de glorie la Mărăşeşti, când a ţinut piept inamicului înlocuind trupele ruse ce părăseau tranşeele. Din 18000 de oameni, după lupta de la Mărăşeşti, a rămas cu 4000 de oameni, arzând de dorinţa revanşei. În faţa unui corp de armată rusesc, detaşamentul Arghir Constantinescu. Atacul rusesc eşuează, în primul rând din lipsa disciplinei şi coeziunii caracteristice unităţilor bolşevice, conduse de lideri fără cunoştinţe militare. Contraatacul român la baionetă aduce decizia, ruşii capitulează.

Timişeşti. Vânătorii de munte îi potolesc pe bolşevici. la fel se întâmplă la Botoşani, Bacău, Roman.

Până la sfârşitul lui ianuarie 1918, întreaga Moldovă este curăţată de bolşevici. Reacţia lui Lenin şi a conducerii bolşevice este dură. Încă din 29 decembrie 1917, ministrului român la Petersburg, Constantin Diamandy, i-a fost înmânată o notă de protest prin care acţiunea trupelor române a fost calificată drept criminală şi îndreptată împotriva revoluţiei ruse. Eram ameninţaţi cu cele mai aspre măsuri, şi asta nu era decât prima ameninţare. Vor urma şi altele, ultimatumuri şi măsuri represive, inclusiv confiscarea tezaurului depus în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim nimic.

Dar luptele cu bolşevicii vor continua cu furie, acesta fiind doar preludiul. Un nou câmp de luptă pentru trupele române va fi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti bolşevizate ce vor încerca să înăbuşe orice încercare de redeşteptare naţională, începută demult, dar devenită pregnantă odată cu izbucnirea revoluţiei ruseşti din martie 1917. În pericol de moarte, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou baioneta soldatului român va obţine decizia, la fel cum va apăra în viitorul apropiat tot sud-estul Europei de pericolul bolşevic.

Cristian Negrea

Sursa: ZiaristiOnline

                                     Blog: Sevaciclon

March 28, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

Apel către preşedinţii României şi Moldovei pentru condamnarea Pactului Hitler-Stalin

Nu mai puţin de 31 de organizaţii civice şi sindicale au semnat un Apel scris de Sorin Ilieşiu către preşedinţii României şi Republicii Moldova pentru unitatea naţională a poporului român, sub titulatura “Nu aveţi voie să fiţi ‘partenerii’ postumi ai lui Stalin şi Hitler care au călcat în picioare voinţa poporului Basarabiei!” Semnatarii cer, printre altele, înfiinţarea unei comisii prezidenţiale a României şi a Republicii Moldova pentru analiza consecinţelor Pactului Hitler-Stalin asupra poporului român. De asemenea, semnatarii solicită celor doi şefi de stat să condamne Pactul Stalin-Hitler, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului României şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova.

Redăm în continuare conţinutul Apelului:

D-LUI PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI – TRAIAN BĂSESCU

D-LUI PREŞEDINTE INTERIMAR AL REPUBLICII MOLDOVA – MARIAN LUPU

Domnule Preşedinte al României,

Domnule Preşedinte interimar al Republicii Moldova,

Nu aveţi voie să fiţi „partenerii” postumi ai lui Stalin şi Hitler care au călcat în picioare voinţa poporului Basarabiei!

Mâine, duminică, 27 Martie, se împlinesc 93 de ani de la adoptarea în 1918 a actului unirii Basarabiei cu România din care cităm: “În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România”.

Anul acesta se vor împlini 72 de ani de la semnarea pactului dintre cei mai mari criminali ai istoriei – Stalin şi Hitler. Consecinţele acestui pact au fost ilegitime şi criminale inclusiv faţă de România şi poporul român.

Menţionăm că Parlamentul European a adoptat în 2009, cu o largă majoritate, rezoluţia prin care ziua de 23 August, data semnării pactului Stalin-Hitler (cunoscut ca pactul Molotov- Ribbentrop) a fost declarată Ziua europeană a victimelor stalinismului şi nazismului.

Istoricul Paul Johnson prezintă foarte sugestiv semnarea pactului Stalin-Hitler, în 1939, la Moscova, de către miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov, în prezenţa lui Stalin: „Măcelarii Europei, ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile, îmbrăţişându-se cu tandreţe şi clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfăţişau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră şi înainte de împărţit ceva, şi acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesionişti ai aceloraşi afaceri”.

Spre ruşinea noastră, românii din Basarabia şi din nordul Bucovinei sunt încă victime ale Pactului Stalin-Hitler. Dintre ţările care au îndurat consecinţele ilegitime şi criminale ale acestui pact (ţările baltice, România şi Polonia), doar noi nu am dat dovadă de demnitate naţională şi nu am acţionat pentru ca asemenea consecinţe să nu mai existe, în condiţiile în care Uniunea Sovietică s-a desfiinţat pe cale paşnică încă din 1991.

Avem datoria morală şi dreptul legitim de a condamna Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui ca ilegitime şi criminale.

În numele sutelor de mii de compatrioţi care au murit pentru unirea tuturor românilor, vă cerem să acţionaţi pentru unitatea naţională a poporului român.

A s t f e l :

1). Vă cerem să înfiinţaţi Comisia prezidenţială a României şi a Republicii Moldova pentru analiza consecinţelor Pactului Hitler-Stalin asupra României şi asupra poporului român.

2). Vă cerem să condamnaţi în numele poporului român Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui ca ilegitime şi criminale. Această condamnare trebuie făcută în deplină cunoştinţă de cauză, în baza viitorului raport al respectivei comisii, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului României şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova.

3). Vă cerem să acţionaţi pentru condamnarea de către forurile competente internaţionale, a Pactului Stalin-Hitler şi a consecinţelor lui ca ilegitime şi criminale.

4). Vă cerem să acţionaţi pentru reintegrarea în România – în cadrul Uniunii Europene şi cu acordul forurilor competente internaţionale – a teritoriului românesc ocupat prin forţa armată de Uniunea Sovietică (Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor) ca urmare a Pactului Stalin-Hitler. Această reintegrare trebuie făcută în acelaşi spirit cu reunificarea Germaniei din 1990.

5). Vă cerem să acţionaţi pentru despăgubirea morală şi materială a poporului român şi a României faţă de crimele, fărădelegile şi abuzurile comise de Uniunea Sovietică împotriva României şi a cetăţenilor ei, nivelul şi modalităţile de despăgubire urmând a fi stabilite de o comisie recunoscută de forurile competente internaţionale.

Stimate Domnule Preşedinte al României,

Stimate Domnule Preşedinte interimar al Republicii Moldova,

Sute de mii de militari români şi-au dat viaţa în cele două războaie mondiale pentru realizarea celui mai important proiect din istoria românilor – unitatea naţională. Astăzi, asemenea Germaniei, România se poate reîntregi pe cale paşnică, fără sacrificii umane. Stă în puterea noastră de a demonstra întregii lumi că Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui au fost ilegitime şi criminale.

Soarta fraţilor noştri din Basarabia şi din nordul Bucovinei, care au îndurat cele mai abominabile crime şi fărădelegi ale comunismului începând din 1940, nu trebuie să rămână decisă de cei mai mari criminali ai istoriei, Stalin şi Hitler.

Pactul dintre Hitler şi Stalin (cunoscut ca Pactul Ribentropp-Molotov) a fost semnat la 23 august 1939, la Moscova, stipulând într-un protocol secret interesele sovietice de a anexa ţările baltice, estul Poloniei şi estul României (Basarabia). La 23 august 1939, nazismul şi comunismul şi-au dat mâna. Hitler şi Stalin au semnat un pact de “neagresiune” şi au împărţit ceea ce nu era al lor: ţările baltice, România şi Polonia. Acest pact a însemnat începutul dezastrelor naţionale pentru aceste ţări.

În iunie 1940, prin ultimatumul Guvernului sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, ultimele două neaparţinând niciodată Rusiei sau Uniunii Sovietice.

Teritoriul românesc ocupat de Uniunea Sovietică are o suprafaţă de 44.000 km2, fiind locuit în momentul cedării de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români; după cedare, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi altor forme de exterminare; teritoriile româneşti au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.

În 1948, insula Şerpilor, teritoriu românesc din Marea Neagră, a fost ocupat ilegitim de Uniunea Sovietică.

*

Acum doi ani, zeci de mii de tineri români au fost reprimaţi de puterea comunistă din Republica Moldova pentru că au demonstrat pentru re-integrarea europeană a Basarabiei, scandând lozinci precum: „România nu uita, Basarabia e-a ta!”, „Suntem români!”, „Vrem să fim în Europa”, „România – ultima salvare”, „Libertate!”, „Jos comuniştii!”, „Jos comunismul!”.

*

Menţionăm că solicitările noastre din prezentul apel sunt conforme cu cererile Proclamaţiei pentru decomunizarea României (pe care o anexăm în continuare), lansată simbolic la 23 august 2008, la 69 de ani de la semnarea Pactului Hitler-Stalin.

Avem convingerea că veţi acţiona cu demnitate pentru unitatea naţională a poporului român.

Semnatari

Sorin Ilieşiu – vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismuluihttp://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.revista22.ro/apel-pentru-condamnarea-internationala-a-criminalitatii-si-nelegitimit-3326.html

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Octav Bjoza – Preşedinte

Mircea Sevaciuc – Fondator ,,Mişcarea 15 Noiembrie’87 “

Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, Antonie Popescu

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte

Fundaţia Culturală Memoria – filiala Argeş, prof.univ.Ilie Popa – Preşedinte

Fundaţia Icar, Dr. Camelia Doru – Preşedinte

Asociaţia 22 Decembrie 1989 Baia-Mare – Adiel Florian, Preşedinte Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei – ofiţerii C.A.D.A.-1990

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, I.Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică “Societatea Târgovişte”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

Este ataşat, totodată, documentul

PROCLAMAŢIA PENTRU DECOMUNIZAREA ROMÂNIEI

 Sorin Ilieşiu 

                                           Blog: Sevaciclon