January 23, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

1859- Se realizeaza Unirea Principatelor romane sub Alexandru Ioan Cuza

La 24 Ianuarie, in fiecare an, ne amintim cu emoție și mândrie de mărețul act al Unirii Principatelor Române prin care s-au pus temeliile statului român modern. Prin Unirea Moldovei cu Muntenia se împlinea un vis, un ideal pe care poporul nostru îl nutrea dintodeauna, fiindcă Unirea, visul tuturor românilor, vis scump venind din vechimea secolelor din vremea lui Burebista și Decebal. Era după spusele lui Bălcescu ”visarea iubită” a marilor noștri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare s.a.

Al. I. Cuza infaptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se tragea dintr-o veche familie moldovean, din partile Falciului, familie de cluceri, spatari, comisi, ispravnici. Alexandru Ioan Cuza s-a nascut la 20 martie 1820. A invatat pina in 1831 la Iasi, unde a avut colegi pe citiva dintre viitorii sai colaboratori, intre ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde isi ia bacalaureatul in litere. S-a intors apoi in tara si a intrat in armata. S-a casatorit in 1844 cu Elena Rosetti. Domnia lui Al. I. Cuza in timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost in primele rinduri. A luat cuvintul la adunarea de la hotelul "Petersburg" din Iasi, cerind infaptuirea unor reforme democratice. Printre fruntasii adunarii arestati din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat si Cuza; a reusit apoi sa scape de sub paza si sa fuga in Transilvania. Cuza are ocazia sa participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3-15 mai 1848, dupa care se retrage in Bucovina. In timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reintors in tara si in perioada pregatirii unirii indeplinea functia de parcalab de Galati. Ca forma de protest fata de falsificarea alegerilor pentru adunarile ad-hoc din Moldova, Cuza si-a dat demisia din functia de parcalab. Patriot cu idei liberale, nu radicale insa, Cuza a fost acceptat chiar si de partizanii celor doi Sturza care candidau sustinuti de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputatilor prezenti in Moldova. În urma războiului Crimeii, problema românească a devenit o problemă de interes internațional, ea fiind luată în discuție la congresul de Pace de la Paris (1856) o parte a marilor puterii (Franța, Prusia, Piemonteul au susținut ideea unirii Prinicipatelor Române, în vreme ce (Anglia, Austria și Turcia) se împotriveau acestei idei, pentru a nu se ajunge la un conflict european, s-a hotărât consultarea poporului român în problema Unirii Prinicpatelor. Congresul de pace de la Paris hotărâse: 1). Înlăturarea protectoratului rusesc asupra Țării Românești care rămânea în continuare sub suzeranitatea Turciei și instituirea garanției colective ale marilor puteri. 2). Libertatea navigației pe Dunăre 3). Constiuirea Comisiei Dunării cu sediul la Galați În anul 1857 au fost constituite parlamentele consultative , numite divanuri ad-hoc. Convenția de la Paris din anul 1858 a hotărât realizarea unor noi alegeri pentru domnie atât în Moldova cât și în Țara Românească. Idealul unirii tuturor românilor l-au nutrit cu ardoare marii cărturarii ai acestui popor de la Miron Costin până la Samuil Micu, Gheorghe Șincai sau Petru Maior. Idealul de unire și unitate națională i-au însuflețit pe Tudor Vladimirescu și pe toți revoluționari pașoptiști: Nicolae Bălecescu, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Simion Bărnuțiu s.a Firul conducător al istoriei de peste 20 de secole a poporului român se află înscris în această idee a unități care a înarmat brațul tăbăcarilor al țăranilor și intelectualilor în Revoluția de la 1848 și care avea cu înflăcărare să meargă spre Dealul Mitropoliei peste câțiva ani, la data de 24 ianuarie 1859 pentru a spijini și impune pe cel ce avea să împlinească visul secular de unire, Alexandru Ioan Cuza. Dubla alegere al lui Cuza, ca domn al Moldovei la 5 ianuarie și în Țara Românească la 24 ianuarie, în acest fel se realiza unirea în persoana domnitorului Alexandu Ioan Cuza.

Ziua de 24 ianuarie 1859 era ”ziua cea mai mare a veacului”, cum a fost numită. Unirea e actul energic al întregii națiunii române. Uniunea națională a făcut-o spunea cu fierbinte entuziasm marele patriot Mihail Kogălniceanu. O biruință memorabilă, după care vor urma ani de rodnică, înoire de mari reforme. Cea mai importantă fiind Reforma agrară din 1864, Reforma de transformare a învățământului la care trebuie să aibă acces țoti fiii poporului, de sporire a economiei prin construirea unei rețele de cale ferată și de drumuri. Domnia lui Cuza a însemnat punerea bazelor statului național modern român. La 22 ianuarie 1866 s-a numit primul guvern iar 2 zile mai târziu avea să se constituie primul paralament. Țara întreagă urca trepte mari de progres și prosperitate, făcea pași hotărâtori spre dobândirea independenței pe care o vor cuceri Roșiori și Dorobanți în iureșul gloanțelor de la Plevna, Rahova și Smârdan, în anul 1977 se proclamă Independența ca stat al României.

La 11 decembrie 1861 a fost data de domnitor proclamatia prin care facea cunoscut intregii natiuni ca: "Unirea este indeplinita. Nationalitatea Romana este intemeiata. Acest fapt maret, dorit la generatiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu caldura de noi, s-a recunoscut de Inalta Poarta, de Puterile garante si s-a inscris in datinile Natiunilor.

                                          Blog:Sevaciclon

January 12, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

Conferinţa de la Ialta (de fapt, în apropiere, la Livadia) a avut loc între 4-11 februarie 1945 şi a luat decizii de maximã importanţã pentru organizarea postbelicã a lumii. În momentul deschiderii lucrãrilor, cele trei mari puteri aveau şi o serie de obiective prioritare proprii. Poziţia sovieticã era consolidatã de faptul cã Armata Roşie înainta cu succes în Europa şi prin aceea cã Statele Unite doreau cu orice preţ antrenarea U.R.S.S. în rãzboiul din Pacific. Prin urmare, Stalin era decis sã obţinã, în schimb, concesii în soluţionarea diverselor probleme. Roosevelt spera în realizarea acordului tripartit pentru crearea cât mai repede a organizaţiei internaţionale, oricum înainte de încheierea rãzboiului din Europa. Pentru toate acestea, preşedintele era înclinat sã facã concesii. Churchill era preocupat mai ales de terminarea rãzboiului european şi de realizarea cooperãrii ulterioare pentru înfrângerea Japoniei. Ca urmare, nu manifesta preocupãri serioase pentru problemele reglementãrii pãcii sau ale creãrii organizaţiei internaţionale. Aceastã atitudine a fost blamatã de americani şi a dus la o evidentã rãcealã a acestora faţã de britanici.

Palatul Livadia - Crimeea

Liderii celor trei mari puteri, însoţiţi de miniştrii de externe şi de numeroşi consilieri politici şi militari, au abordat la Ialta o multitudine de probleme legate de continuarea rãzboiului din Europa, de reglementarea pãcii, de continuarea efortului comun pentru înfrângerea Japoniei, precum şi de crearea organizaţiei internaţionale. Discutarea aspectelor din urmã, atât de cãtre Stalin, Roosevelt şi Churchill, cât şi de cãtre miniştrii de externe, se înscrie organic în dezbaterile conferinţei, trebuind sã fie abordate în consecinţã. De altfel, declaraţiile publicate la încheierea lucrãrilor reflectã tocmai interdependenţa problemelor soluţionate. Cu toate acestea, datã fiind tematica analizei noastre, vom urmãri doar abordarea chestiunilor legate de crearea organizaţiei internaţionale: sistemul de vot în Consiliul de securitate; reprezentarea republicilor sovietice; mecanismul tutelei internaţionale şi pregãtirea conferinţei generale de constituire.

În a doua şedinţã plenarã, din 6 februarie 1945, Roosevelt a ridicat problema sistemului de vot în Consiliu şi l-a rugat pe Stettinius sã expunã formula de compromis deja adoptatã de britanici la întâlnirea din Malta. Secretarul de stat a declarat cã unanimitatea marilor puteri în toate deciziile legate de menţinerea pãcii era în acord cu responsabilitãţile speciale ale membrilor permanenţi în materie de securitate. Dar, reglementarea pacificã a oricãrui diferend internaţional devenise o problemã de interes comun, aşa încât toate statele membre ale organizaţiei trebuiau sã aibã dreptul de a-şi expune opinia. Or, aceasta era posibil numai dacã marile puteri, în situaţiile în care erau implicate într-o disputã, nu aveau drept de veto în discutarea acesteia. Împiedicarea, prin veto, a analizei oricãrei dispute în Consiliu putea afecta chiar procesul de creare a organizaţiei internaţionale. Prin urmare, aşa cum preşedintele Roosevelt sugerase, la 5 decembrie 1944, s-a propus urmãtorul sistem: deciziile Consiliului în materie de procedurã sã fie adoptate prin votul afirmativ a şapte membri, iar toate celelalte hotãrâri sã fie adoptate prin votul a şapte membri, inclusiv al tuturor celor cu statut permanent, cu precizarea cã o parte în disputã se va abţine de la vot.

Pentru susţinerea propunerii americane, Stettinius a prezentat un memorandum care menţiona şi cinci ipoteze, în care era necesarã unanimitatea marilor puteri, dar cu abţinerea de la vot a unei pãrţi în disputã şi anume: când o disputã ajungea într-un stadiu care afecta pacea lumii; când Consiliul cerea pãrţilor sã reglementeze o disputã prin mijloace adoptate de comun acord; când Consiliul recomanda pãrţilor metoda sau procedura de reglementare; când disputa avea aspecte juridice şi putea fi deferitã de Consiliu Curţii internaţionale; în sfârşit, dacã exista o agenţie regionalã însãrcinatã cu reglementarea disputelor, aceasta trebuia solicitatã sã analizeze cazul. În schimb, votul unanim al marilor puteri urma sã fie necesar mai ales în şase situaţii preconizate de documentul american, cea mai importantã fiind legatã de suprimarea pericolelor la adresa pãcii, pericole generate de eşecul pãrţilor de a soluţiona o disputã prin mijloace alese de ele sau sugerate de Consiliu, de orice fel de acţiuni ale unor state care ameninţau pacea. Votul unanim al marilor puteri mai era necesar în cazul recomandãrii adresate Adunãrii cu privire la admiterea de noi membri, suspendarea sau excluderea unui membru şi alegerea secretarului general; restabilirea drepturilor unui membru suspendat; aprobarea acordurilor speciale pentru afectarea de forţe armate şi facilitãţi în vederea acţiunilor comune; elaborarea planurilor pentru un sistem general de reglementare a armamentelor şi determinarea concordanţei dintre activitãţile şi scopurile unor organisme regionale cu cele ale organizaţiei internaţionale.

Între timp, şi Churchill a fost convins de cãtre Eden sã susţinã punctul de vedere al S.U.A. Eden a argumentat recomandarea prin aceea cã dreptul de veto putea avea largi implicaţii, aşa încât se cerea o limitare a lui pentru a se oferi statelor mici posibilitatea de a se apãra liber. Formula americanã era convenabilã Marii Britanii, deoarece putea proteja interesele ei imperiale. Prin urmare, dupã intervenţia lui Molotov, Churchill a declarat cã guvernul sãu a analizat foarte serios propunerea americanã şi se declarã de acord cu ea, deoarece Propunerile de la Dumbarton Oaks aveau carenţe serioase prin aceea cã impuneau asigurarea poziţiei speciale a marilor puteri. Sugestia de compromis a preşedintelui înlãtura asemenea carenţe şi era în mãsurã sã asigure apãrarea intereselor Imperiului şi ale Dominioanelor. Este adevãrat cã pacea lumii depindea de acţiunea statelor mari, dar şi cele mici trebuiau sã aibã posibilitatea de a-şi exprima opiniile pentru a nu crea un regim de dictaturã a marilor puteri. Acestea trebuiau, în primul rând, sã serveascã interesele comunitãţii mondiale. Pentru a ilustra poziţia britanicã în cazul aplicãrii sistemului propus, Churchill a dat un exemplu: dacã China va revendica Hong Kong-ul, evident cã Marea Britanie se va opune, vor avea loc discuţii libere, dupã care în Consiliu se va adopta o decizie, dar fãrã votul britanic.

A luat apoi cuvântul Stalin, care a întrebat dacã Egiptul va fi membru al organizaţiei, întrebare la care Churchill a rãspuns afirmativ , precizând cã nu va fi membru al Consiliului decât dacã va fi ales. Stalin a întrebat din nou dacã orice membru al organizaţiei îşi va putea exprima opinia şi rãspunsul a fost afirmativ, cu sublinierea cã în situaţia în care era implicat, guvernul britanic, de pildã, nu va putea vota în situaţiile preconizate de memorandumul american. Din nou primul-ministru britanic a dat câteva exemple de posibile situaţii privind sistemul de vot propus de americani. În final, Stalin a declarat cã dreptul de liberã exprimare a opiniei nu avea mare valoare în sine, deoarece un stat ridica o chestiune nu pentru a o analiza, ci pentru a obţine o decizie. Prin urmare, chestiunea fiind mult mai serioasã decât asigurarea dreptului de a discuta, liderul sovietic a cerut o copie a memorandumului american, declarând cã-l va studia, deoarece pentru moment nu înţelegea pe deplin esenţa propunerii. S-a decis abordarea chestiunii la urmãtoarea plenarã.

Într-adevãr, la 7 februarie problema votului a fost reluatã, Molotov declarând de la bun început cã Uniunea Sovieticã accepta formula americanã, deoarece ea salva unitatea marilor puteri şi asigura cooperarea tuturor naţiunilor. Apoi, ministrul de externe sovietic a ridicat chestiunea reprezentãrii individuale a republicilor sovietice ca membri fondatori şi cu drept de vot în Adunarea generalã. Molotov a cerut ca trei, sau cel puţin trei republici sovietice (Ucraina, Bielorusia şi Letonia), ţinând seama de rolul jucat de ele în rãzboi, sã fie membre ale organizaţiei. În acest sens era invocatã situaţia Dominioanelor britanice, care cãpãtaserã treptat un statut internaţional independent. Preşedintele Roosevelt, care înainte de a pleca spre Ialta a declarat Comisiei pentru relaţii externe a Senatului cã menţinerea cererii sovietice privind reprezentarea individualã a celor 16 republici sovietice îl va face sã cearã reprezentarea individualã a celor 48 de state americane, a sugerat ca problema invitaţiilor la conferinţa generalã şi a reprezentãrii diverselor naţiuni sã fie discutate de cãtre miniştrii de externe prezenţi la Ialta. Churchill a fost de acord cu aceastã sugestie, subliniind, totodatã cã cele patru Dominioane britanice jucaserã un rol important în cadrul Societãţii Naţiunilor. Ele au intrat în rãzboi de bunãvoie, preciza el, şi, deci, nu puteau fi excluse dintr-o poziţie existentã de douãzeci şi cinci de ani. Primul ministru a declarat cã, personal, nu se opunea cererii sovieticilor, dar rãspunsul oficial britanic se putea da numai dupã consultarea cabinetului.

Miniştrii de externe ai Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite s-au întâlnit la 8 februarie 1945 pentru a discuta cele douã chestiuni indicate de lideri: locul şi data conferinţei generale şi reprezentarea republicilor sovietice. Stettinius a propus ca reuniunea sã aibã loc în S.U.A., spre sfârşitul lunii aprilie 1945, fiind invitate toate statele care au declarat rãzboi inamicului comun. Au urmat discuţii care s-au încheiat cu acceptarea zilei de 25 aprilie pentru începerea conferinţei generale şi cu limitarea invitaţiilor la acele state care erau semnatare ale Declaraţiei Naţiunilor Unite înainte de încheierea reuniunii de la Ialta. Conferinţa generalã urma sã stabileascã membrii fondatori, iar delegaţiile americanã şi britanicã se angajau sã sprijine cererea sovieticã pentru admiterea individualã a douã republici unionale.

Chiar în dupã-amiaza zilei de 8 februarie 1945, în plen s-au abordat din nou chestiunile organizaţiei internaţionale. Prezentând punctul de vedere al miniştrilor de externe, Eden a adãugat cã aceştia au sugerat invitarea la conferinţa generalã numai a statelor care semnaserã deja Declaraţia Naţiunilor Unite, pentru a evita aderarea de ultim moment a unor state numai pentru a participa la conferinţa generalã. Stalin a precizat cã 10 dintre statele aflate în rãzboi cu Germania şi care deci urmau a fi membre ale organizaţiei nu aveau relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticã, aşa încât cooperarea lor viitoare devenea foarte dificilã. Roosevelt a apreciat cã existã probabil motive pentru care nu se stabiliserã relaţii diplomatice de cãtre statele în cauzã, dar cã participarea lor la reuniunile internaţionale proiectate va facilita corectarea situaţiei. Pe de altã parte, a subliniat preşedintele, Summer Welles a negociat cu statele sud-americane doar sã rupã relaţiile diplomatice cu Germania, nu sã-i declare rãzboi. Cele cinci-şase asemenea state au acţionat în consecinţã şi, deci, vor dori sã ia parte la conferinţa generalã. Roosevelt cunoştea aceastã situaţie şi a trimis, însã din ianuarie 1945, scrisori şefilor statelor respective, cu precizarea cã participarea la viitoarea reuniune era condiţionatã de declararea rãzboiului împotriva Germaniei. Numai Brazilia, Mexicul şi Ecuadorul se aflau în rãzboi cu Germania, în timp ce Paraguay, Peru, Venezuela şi Uruguay erau pe cale de a acţiona în acelaşi sens. Prin urmare, preşedintele aprecia cã era necesar ca şi aceste state sã fie invitate sã-şi punã semnãtura pe Declaraţia Naţiunilor Unite.

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărtita în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc si o divizare a Berlinului în patru sectoare.
Stalin a fost de acord ca Franta să preia cea de-a patra zonă de ocupatie în Germania si Austria. Frantei i se acorda si un loc în Consiliul Aliat de Control.
Germania urma să fie supusă unei operatiuni de demilitarizare si denazificare.
Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.
A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Rosie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.
Granita estică a Poloniei urma să fie de-la lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante răsăritene din Germania.
Cetătenii Uniunii Sovietice si ai Iugoslaviei urmau să fie repatriati, indiferent dacă ei doreau aceasta sau nu.
Roosevelt a obtinut de la Stalin acordul de a participa la Natiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.
Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin si Kurile.
Milioane de rusi din Europa au fost fortati să se reîntoarcă în URSS.

Hotărârile Conferinţei de la Ialta, din 4-11 februarie 1945, erau interpretate de cercurile palatului ca venind în sprijinul poziţiei lor. Prin anii ’90 a fost descoperit într-o bibliotecă din Germania un petic de hârtie scris de Churchill şi aprobat de Stalin privind împărţirea sferelor de influenţă:

• România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%;

• Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%;

• Iugoslavia - 50-50%;

• Ungaria - 50-50%;

• Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25%.

                                           Blog: Seavaciclon
  

January 06, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin).În spatele lui Ribbentrop e Stalin

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov

(Hitler-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San.

Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice.

În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, în timpul semnării Pactului, 23 august 1939

                                              Blog: Sevaciclon

January 05, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin

                                        TOTI AUTORII COMUNISMULUI

O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva aceste stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani

Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rîndul său atît elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cît şi adversarilor săi reacţionari zvîrlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist?

Din acest fapt reies două lucruri.

Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere.

A venit timpul ca comuniştii să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia comunismului un manifest al partidului însuşi.

În acest scop s-au întrunit la Londra comunişti de diferite naţionalităţi şi au redactat următorul „Manifest“, care se publică în limbile: engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză

Burghezi şi proletari

Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă.

Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă.

În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretutindeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în evul mediu: feudali, vasali, breslaşi, calfe, iobagi şi, pe lîngă aceasta, mai în fiecare din aceste clase găsim trepte distincte.

Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.

Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul.

Din iobagii evului mediu au provenit tîrgoveţii primelor oraşe; din aceşti tîrgoveţi s-au dezvoltat primele elemente ale burgheziei.

Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe mare au deschis burgheziei în ascensiune un nou cîmp de acţiune. Piaţa Indiilor orientale şi cea chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în genere au dat negoţului, navigaţiei, industriei un avînt necunoscut pînă atunci, făcînd prin aceasta ca elementul revoluţionar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate.

Modul de organizare feudal, sau corporativ, de pînă atunci al industriei nu mai putea satisface cererea de produse, care creştea o dată cu crearea de noi pieţe. Manufactura i-a luat locul. Meşterii breslaşi au fost înlăturaţi de către starea de mijloc industrială; diviziunea muncii dintre diferitele corporaţii a dispărut, făcînd loc diviziunii muncii înăuntrul fiecărui atelier.

Dar pieţele se înmulţeau fără încetare, cererea creştea necontenit. Manufactura a devenit şi ea neîndestulătoare. Atunci aburul şi maşina au revoluţionat producţia industrială. Marea industrie modernă a luat locul manufacturii, locul stării de mijloc industriale l-au luat industriaşii milionari, şefi ai unor întregi armate industriale, burghezii moderni.

Marea industrie a creat piaţa mondială, pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a dus la o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţilor pe uscat. Această dezvoltare a influenţat, la rîndul ei, asupra extinderii industriei, şi, în aceeaşi măsură în care se extindeau industria, comerţul, navigaţia, căile ferate, se dezvolta şi burghezia, mărindu-şi capitalurile şi împingînd pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu.

Vedem deci că burghezia modernă este ea însăşi produsul unui îndelungat proces de dezvoltare, al unui şir de revoluţii în modul de producţie şi de schimb.

Fiecare din aceste trepte de dezvoltare a burgheziei a fost însoţită de un progres politic corespunzător. Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se administra singură în comună, ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia, datoare să plătească biruri monarhiei; apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfîrşit, de la crearea marii industrii şi a pieţei mondiale, puterea politică exclusivă în statul reprezentativ modern. Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.

Burghezia a avut în istorie un rol cît se poate de revoluţionar.

Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc“ şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.

Burghezia a despuiat de aureola lor toate activităţile pînă atunci venerabile şi privite cu smerenie. Ea a transformat pe medic, jurist, preot, poet, om de ştiinţă în muncitorii ei salariaţi.

Burghezia a smuls vălul duios-sentimental ce acoperea relaţiile familiale şi le-a redus la o simplă relaţie bănească.

Burghezia a arătat că manifestarea brutală a forţei, pe care reacţiunea o admiră atît de mult la evul mediu, şi-a găsit completarea potrivită în cea mai crasă trîndăvie. Abia burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decît piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediţii decît migraţiunea popoarelor şi cruciadele.

Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiţie de existenţă era menţinerea neschimbată a vechiului mod de producţie. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare. Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal şi static se risipeşte ca fumul, tot ce e sfînt este profanat, şi oamenii sînt în sfîrşit siliţi să privească cu luciditate poziţia lor în viaţă, relaţiile lor reciproce.

Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pămîntesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni.

Burghezia a dat, prin exploatarea pieţei mondiale, un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din toate ţările. Spre marea mîhnire a reacţionarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul naţional. Străvechile industrii naţionale au fost distruse şi continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sînt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine o chestiune vitală pentru toate naţiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenind din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse nu sînt consumate numai în propria ţară, ci în toate continentele. Locul vechilor necesităţi, satisfăcute prin produsele ţării respective, îl iau necesităţi noi, pentru satisfacerea cărora e nevoie de produse ale ţărilor celor mai îndepărtate şi ale climatelor celor mai variate. În locul vechii izolări locale şi naţionale şi al satisfacerii necesităţilor cu produse proprii se dezvoltă schimbul multilateral, interdependenţa multilaterală a naţiunilor. Şi acest lucru e valabil atît pentru producţia materială, cît şi pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin din ce în ce mai cu neputinţă şi din numeroasele literaturi naţionale şi locale ia naştere o literatură universală.

Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, pînă şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea, cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisă civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvînt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei.

Burghezia a supus satul stăpînirii oraşului. Ea a creat oraşe enorme, a făcut să crească considerabil populaţia orăşenească faţă de cea sătească, smulgînd astfel o parte însemnată a populaţiei din idioţia vieţii de la ţară. Tot aşa cum a adus satul într-o stare de dependenţă faţă de oraş, ea a făcut dependente ţările barbare şi semibarbare de cele civilizate, popoarele de ţărani de popoarele de burghezi, Orientul de Occident.

Burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărîmiţarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiei. Ea a aglomerat populaţia, a centralizat mijloacele de producţie şi a concentrat proprietatea în mîini puţine. Urmarea inevitabilă a acestor schimbări a fost centralizarea politică. Provincii independente, aproape numai confederate, avînd interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într-o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală.

Burghezia a creat, în cursul dominaţiei ei de clasă, care datează abia de o sută de ani, mult mai multe şi mai uriaşe forţe de producţie decît toate generaţiile trecute laolaltă. Subjugarea forţelor naturii, maşinismul, aplicarea chimiei în industrie şi agricultură, navigaţia cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desţelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populaţii întregi ieşite ca din pămînt — care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că în sînul muncii sociale dormitau astfel de forţe de producţie!

Am văzut deci: mijloacele de producţie şi de schimb pe baza cărora s-a format burghezia au fost create în societatea feudală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a acestor mijloace de producţie şi de schimb, relaţiile în care societatea feudală producea şi făcea schimb, organizarea feudală a agriculturii şi manufacturii, într-un cuvînt relaţiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forţelor de producţie care se dezvoltaseră. Ele frînau producţia în loc s-o stimuleze. Ele se prefăcuseră în tot atîtea cătuşe. Ele trebuiau sfărîmate, şi au fost sfărîmate.

Locul lor l-a luat libera concurenţă, cu organizarea socială şi politică adecuată ei, cu dominaţia economică şi politică a clasei burgheze.

Sub ochii noştri se desfăşoară o mişcare asemănătoare. Relaţiile burgheze de producţie şi de schimb, relaţiile burgheze de proprietate, societatea burgheză modernă, care a produs, ca prin farmec, mijloace de producţie şi de schimb atît de uriaşe, seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpîni puterile întunericului pe care le-a dezlănţuit. De decenii istoria industriei şi comerţului nu este altceva decît istoria răzvrătirii forţelor de producţie moderne împotriva relaţiilor de producţie moderne, împotriva relaţiilor de proprietate care sînt condiţiile de existenţă ale burgheziei şi ale dominaţiei ei. Este de ajuns să pomenim crizele comerciale, care, prin repetarea lor periodică, pun tot mai ameninţător sub semnul întrebării existenţa întregii societăţi burgheze. În timpul crizelor comerciale este distrusă regulat o mare parte nu numai a produselor create, ci şi a forţelor de producţie existente. În timpul crizelor izbucneşte o epidemie socială, care ar fi părut o absurditate în toate epocile anterioare, — epidemia supraproducţiei. Societatea se vede brusc aruncată înapoi, într-o stare de barbarie momentană, ca şi cum o foamete, un război general nimicitor ar fi lipsit-o de toate mijloacele de trai; industria, comerţul par distruse. Şi pentru ce? Pentru că societatea posedă prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele de producţie de care dispune nu mai servesc la dezvoltarea civilizaţiei burgheze şi a relaţiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea uriaşe pentru aceste relaţii, care frînează dezvoltarea lor; şi de îndată ce înving această piedică, ele provoacă perturbări în întreaga societate burgheză, primejduiesc existenţa proprietăţii burgheze. Relaţiile burgheze au devenit prea strîmte pentru a cuprinde avuţia produsă de ele. Cum învinge burghezia crizele? Pe de o parte, prin distrugerea forţată a unei mase de forţe de producţie, pe de altă parte prin cucerirea de noi pieţe şi prin exploatarea mai intensă a pieţelor vechi. Prin ce, deci? Prin pregătirea unor crize şi mai generale, şi mai formidabile şi prin reducerea mijloacelor de a le preveni.

Armele cu care burghezia a doborît feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăşi.

Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi aduc moartea: ea a creat şi oamenii care vor mînui aceste arme, — muncitorii moderni, proletarii.

În aceeaşi măsură în care se dezvoltă burghezia, cu alte cuvinte capitalul, se dezvoltă şi proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît găsesc de lucru şi care găsesc de lucru numai atîta vreme cît munca lor sporeşte capitalul. Aceşti muncitori, care sînt siliţi să se vîndă cu bucata, sînt o marfă ca oricare alt articol din comerţ şi prin urmare sînt supuşi deopotrivă tuturor vicisitudinilor concurenţei, tuturor oscilaţiilor pieţei.

Munca proletarilor a pierdut, prin extinderea maşinismului şi prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, şi, o dată cu aceasta, orice atracţie pentru muncitor. Acesta devine o simplă anexă a maşinii, anexă de la care se pretinde numai operaţia cea mai simplă, cea mai monotonă, cea mai lesne de învăţat. De aceea cheltuielile pe care muncitorul le pricinuieşte se mărginesc aproape numai la mijloacele de trai necesare pentru întreţinerea sa şi pentru reproducerea speciei sale. Preţul unei mărfi, deci şi al muncii, este însă egal cu cheltuielile ei de producţie. De aceea, în măsura în care munca devine mai nesuferită, scade şi salariul. Mai mult încă, în aceeaşi măsură în care se înmulţesc maşinile şi creşte diviziunea muncii, creşte şi cantitatea de muncă, fie prin înmulţirea orelor de muncă, fie prin intensificarea muncii cerute într-un timp anumit, prin accelerarea mersului maşinilor etc.

Industria modernă a transformat micul atelier al meşterului patriarhal în marea fabrică a capitalistului industrial. Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate milităreşte. În calitate de simpli soldaţi industriali, ei sînt supuşi supravegherii unei ierarhii întregi de subofiţeri şi ofiţeri. Ei nu sînt numai robii clasei burgheze, ai statului burghez, ci sînt, zi cu zi şi ceas cu ceas, robiţi de maşină, de supraveghetori şi, mai ales, de fiecare burghez fabricant în parte. Şi cu cît acest despotism proclamă mai făţiş cîştigul ca scop final, cu atît este mai meschin, mai duşmănos, mai aprig.

Cu cît munca manuală cere mai puţină îndemînare şi mai puţină cheltuială de forţă, adică cu cît se dezvoltă mai mult industria modernă, cu atît munca bărbaţilor este înlocuită pe scară mai mare cu aceea a femeilor şi a copiilor. Deosebirile de sex şi vîrstă îşi pierd valabilitatea socială cînd e vorba de clasa muncitoare. Nu mai există decît instrumente de muncă, care pricinuiesc cheltuieli diferite, după vîrstă şi sex.

Cînd muncitorul îşi primeşte salariul în bani peşin, după ce a fost exploatat de către fabricant, tabără asupra lui celelalte părţi ale burgheziei — proprietarul, băcanul, cămătarul etc.

Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri, meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rîndurile proletariatului, parte din cauză că micul lor capital, fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este înfrînt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauză că îndemînarea lor profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie. Astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populaţiei.

Proletariatul trece prin diferite trepte de dezvoltare. Lupta sa împotriva burgheziei începe o dată cu existenţa sa.

La început luptă muncitori răzleţi, apoi muncitorii unei fabrici, pe urmă muncitorii unei ramuri de muncă dintr-o localitate împotriva burghezului care-i exploatează direct. Ei îşi îndreaptă atacurile nu numai împotriva relaţiilor burgheze de producţie, ci şi împotriva uneltelor de producţie înseşi; ei distrug mărfurile străine, care le fac concurenţă, sfărîmă maşinile, dau foc fabricilor, caută să recucerească poziţia pierdută a muncitorului medieval.

Pe treapta aceasta muncitorii formează o masă împrăştiată pe tot întinsul ţării şi fărîmiţată de concurenţă. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei, care, pentru a-şi atinge scopurile sale politice, trebuie, şi mai poate deocamdată, să pună în mişcare întreg proletariatul. Pe această treaptă, aşadar, proletarii nu combat încă pe duşmanii lor, ci pe duşmanii duşmanilor lor, ei combat rămăşiţele monarhiei absolute, pe moşieri, burghezie neindustrială, mica burghezie. Toată mişcarea istorică este astfel concentrată în mîinile burgheziei; orice victorie cucerită în acest chip este o victorie a burgheziei.

Dar, o dată cu dezvoltarea industriei, proletariatul creşte nu numai ca număr; el este concentrat în mase tot mai mari, forţa lui sporeşte, şi el simte tot mai mult acest lucru. Interesele, condiţiile de existenţă înăuntrul proletariatului se nivelează tot mai mult, căci maşina şterge din ce în ce mai mult deosebirile dintre diferitele munci şi reduce salariul aproape pretutindeni la un nivel deopotrivă de scăzut. Concurenţa crescîndă a burghezilor între ei şi crizele comerciale ce izvorăsc de aici fac ca salariul muncitorilor să fie tot mai nestabil; perfecţionarea neîncetată şi într-un ritm tot mai accelerat a maşinilor face ca condiţiile de viaţă ale proletarilor să devină tot mai nesigure; ciocnirile individuale dintre muncitor şi burghez iau tot mai mult caracterul unor ciocniri între două clase. Muncitorii încep prin a forma coaliţii împotriva burghezilor, ei se unesc ca să-şi apere salariul. Ei înfiinţează chiar asociaţii cu caracter permanent pentru a se pregăti în vederea eventualelor răzvrătiri. Pe alocuri lupta izbucneşte sub formă de insurecţii.

Din timp în timp înving muncitorii, dar numai în mod trecător. Adevăratul rezultat al luptelor lor nu este succesul imediat, ci unirea mereu crescîndă a muncitorilor. Această unire este înlesnită prin mijloacele de comunicaţie tot mai numeroase, create de marea industrie, care stabilesc legături între muncitorii din diferite localităţi. Această legătură e suficientă pentru ca numeroasele lupte locale, care au pretutindeni acelaşi caracter, să fie centralizate într-o luptă naţională, într-o luptă de clasă. Orice luptă de clasă este însă o luptă politică. Iar unirea, pentru înfăptuirea căreia cetăţenii din evul mediu, cu drumurile lor vicinale, au avut nevoie de veacuri, este realizată de proletarii moderni, datorită drumului de fier, în cîţiva ani.

Această organizare a proletarilor ca clasă şi, prin aceasta, ca partid politic, este sfărîmată din nou în fiecare moment de concurenţa dintre muncitorii înşişi. Ea renaşte însă tot mai viguroasă, tot mai închegată, mai puternică. Folosind dezbinările din sînul burgheziei, ea îi smulge acesteia, sub formă de legi, recunoşterea unora din interesele muncitoreşti. De exemplu, legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în Anglia.

În genere ciocnirile din sînul vechii societăţii grăbesc în multe privinţe dezvoltarea proletariatului. Burghezia duce o luptă neîncetată: la început împotriva aristocraţiei; mai tîrziu împotriva acelor părţi ale burgheziei însăşi ale căror interese intră în contradicţie cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor ţărilor străine. În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui şi să-l atragă astfel în mişcarea politică. Ea însăşi înarmează, aşadar, proletariatul cu propriile ei elemente de cultură, adică cu armele împotriva ei însăşi.

Apoi, după cum am văzut, prin progresul industriei, părţi întregi din clasa dominantă sînt aruncate în rîndurile proletariatului sau cel puţin condiţiile lor de existenţă sînt ameninţate. Şi acestea aduc proletariatului numeroase elemente de cultură.

În sfîrşit, atunci cînd lupta de clasă se apropie de deznodămînt, procesul de descompunere al clasei dominante, al întregii societăţi vechi capătă un caracter atît de acut, încît o mică parte din clasa dominantă se desprinde de ea şi se alătură clasei revoluţionare, clasei căreia îi aparţine viitorul. Tot astfel cum odinioară o parte din nobilime a trecut în lagărul burgheziei, acum o parte din burghezie trece în lagărul proletariatului, şi anume o parte din ideologii burghezi care s-au ridicat pînă la înţelegerea teoretică a întergii mişcări istorice.

Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs.

Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului.

Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina însă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare.

Condiţiile de viaţă ale vechii societăţi sînt deja distruse în condiţiile de viaţă ale proletariatului. Proletarul este lipsit de proprietate; relaţiile sale cu nevasta şi cu copiii nu mai au nimic comun cu relaţiile burgheze de familie; munca industrială modernă, subjugarea modernă de către capital, aceeaşi în Anglia ca în Franţa, în America ca în Germania, l-au despuiat de orice caracter naţional. Legile, morala, religia sînt pentru dînsul tot atîtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atîtea interese burgheze.

Toate clasele din trecut care cucereau puterea căutau să-şi asigure poziţia dobîndită supunînd întreaga societate condiţiilor care stăteau la baza modului lor de însuşire. Proletarii nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decît desfiinţînd propriul lor mod de însuşire de pînă acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de pînă acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ce pînă acum ocrotea şi asigura proprietatea privată.

Toate mişcările de pînă acum au fost mişcări ale unor minorităţi sau în interesul unor minorităţi. Mişcarea proletară este mişcarea independentă a imensei majorităţi, în interesul imensei majorităţi. Proletariatul, pătura cea mai de jos a societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială.

Chiar dacă nu prin conţinut, totuşi prin formă, lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întîi o luptă naţională. Proletariatul din fiecare ţară trebuie să termine, fireşte, în primul rînd cu propria sa burghezie.

Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin latent, dinăuntrul societăţii actuale, pînă la punctul cînd acesta se transformă într-o revoluţie deschisă şi cînd, răsturnînd prin violenţă burghezia, proletariatul îşi întemeiază dominaţia sa.

Toate societăţile de pînă acum s-au bazat, după cum am văzut, pe antagonismul dintre clasele asupritoare şi clasele asuprite. Dar pentru ca o clasă să poată fi asuprită, trebuie să i se asigure cel puţin condiţiile în care să-şi poată duce existenţa de rob. Iobagul a început să se ridice în perioada iobăgiei la starea de membru al obştei, după cum micul burghez a început să se ridice la starea de burghez sub jugul absolutismului feudal. Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice o dată cu progresul industriei, decade tot mai adînc sub condiţiile propriei sale clase. Muncitorul devine pauper şi pauperismul creşte chiar mai repede decît populaţia şi bogăţia. Din aceasta reiese limpede că burghezia nu este în stare să rămînă mai departe clasa dominantă în societate şi să impună societăţii, ca lege regulatoare, condiţiile de viaţă ale propriei ei clase. Ea este incapabilă să domine, fiindcă este incapabilă să asigure sclavului ei existenţa, chiar în limitele sclaviei lui, fiindcă este silită să-l lase să decadă într-o situaţie în care ea trebuie să-l hrănească, în loc să fie hrănită de dînsul. Societatea nu mai poate trăi sub dominaţia burgheziei, adică existenţa burgheziei nu mai este compatibilă cu societatea.

Condiţia esenţială pentru existenţa şi dominaţia clasei burgheze este acumularea bogăţiei în mîinile unor particulari, formarea şi sporirea capitalului; condiţia existenţei capitalului este munca salariată. Munca salariată se întemeiază exclusiv pe concurenţa muncitorilor între ei. Progresul industriei, al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce, înainte de toate, pe proprii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile.

II

Proletari şi comunişti

Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?

Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.

Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.

Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.

Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.

Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.

Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de proprietate existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.

Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.

Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi.

În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.

Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin muncă proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţi, activităţi şi independenţe personale.

Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic.

Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?

Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou. În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.

A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.

Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.

Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.

Să trecem la munca salariată.

Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare. Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine. Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.

În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.

În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.

Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.

Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.

Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.

Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.

Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.

Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară — într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză —, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.

Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.

Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.

S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.

Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează. Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.

Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale. După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.

Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.

Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc. Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.

Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.

Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.

Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.

Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.

Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.

Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.

Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.? Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.

Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.

Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii — ne strigă în cor întreaga burghezie.

Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.

El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.

De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.

Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.

În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii. De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.

Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.

Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională, să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.

Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.

Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.

În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta.

O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni.

Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.

Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?

Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.

Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.

În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiintei.

„Dar“ — se va spune — „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.

În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.

La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferite epoci, au luat forme diferite.

Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, în pofida diversităţii ei, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.

Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.

Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.

După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.

Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.

La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.

Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.

În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:

1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.

3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.

4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.

5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.

6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.

7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.

8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.

9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.

10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.

Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic. În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.

Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.

                            PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!


                                     Blog: Sevaciclon

December 29, 2010 de Blog Admin

Români,

Pentru câteva minute, vă spun bun găsit din liniştea căminului nostru de la Săvârşin. Am trecut cu toţii printr-un an greu, cu destule suferinţe şi nemulţumiri. Dar în viaţa multora dintre noi au existat şi motive de bucurie şi speranţă.

Felicit pe cei care au reuşit performanţe economice, mai ales micii întreprinzători şi companiile mijlocii. Felicit pe tineri şi pe profesorii din universităţi, licee şi şcoli, care au continuat munca lor importantă, în ciuda greutăţilor. Felicitări celor din agricultură, care au reuşit să meargă mai departe, deşi rămaşi fără resurse şi încurajare. Felicit funcţionarii publici, diplomaţii, militarii, oamenii de artă, pentru stăruinţa lor de a-şi face datoria, deşi puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional.

Sunt mâhnit pentru toate momentele prin care mamele, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă.

România are nevoie de infrastructură şi de instituţii respectate. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este o piatră de temelie a societăţii. Universităţile răspund administrativ faţă de guvernare, dar au nevoie să fie libere din punct de vedere organizatoric şi ştiinţific.

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, am mers în oraşele şi comunele ţării, încurajând profesii, iniţiative, organizaţii şi instituţii. Am făcut în anul care se încheie multe vizite internaţionale, în care am susţinut interesele fundamentale ale României.

Suntem cu gândul la militarii români din teatrele de operaţii. Sunt mândru de sutele de mii de români aflaţi la lucru în străinătate pentru o viaţă mai bună şi mai demnă. Ei ajută mult familiile lor şi România.

Toate guvernele europene au acum greutăţi. Criza economică obligă la măsuri impopulare. Totuşi, există multe feluri de a micşora asprimea consecinţelor pentru populaţie. 2011 va fi poate ceva mai bun, dar vor exista dificultăţi, drept pentru care ţara trebuie să fie protejată. Sper ca anul viitor să aducă respect şi etică în instituţii, simţ al datoriei şi altruism în viaţa publică. Valorile şi competenţa ar trebui să fie criteriile noastre. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor publice şi în regulile lor!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

                                                  Blog: Sevaciclon

December 26, 2010 in Romania si istoria de Blog Admin

Lipsit de sprijinul unui partid politic puternic, Iorga a prezentat demisia guvernului la 31 mai 1932, răspunderea formării unui nou cabinet fiindu-i încredinţată lui Alexandru Vaida-Voievod. Guvernul Vaida-Voievod a fost unul din cele mai catstrofale guverne din istoria Romaniei moderne si a compromis total increderea occidentului in Romania. După pierderea puterii, Vaida-Voievod a demisionat şi din funcţia de preşedinte al partidului, funcţie preluată de Ion Mihalache, la 21 noiembrie 1933. În 1935, nu fără amestecul lui Carol, Vaida-Voievod a decis să părăsească PNŢ, înfiinţând Frontul Românesc.

Demiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) și constituirea unui nou guvern sub președinția patriarhului Miron Cristea au marcat „falimentul“ democrației românești interbelicemiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) și constituirea unui nou guvern sub președinția patriarhului Miron Cristea au marcat „falimentul“ democrației românești interbelice

Constituția din 1923 a fost suspendată iar la 27 martie 1938 a fost promulgată o nouă Constituție .Monarhului avea sa guverneze , încălcând principiul „Regele domnește dar nu guvernează“. Parlamentul, Guvernul și puterea judecătorească au fost subordonate regelui Carol al II-lea. S-a instituit Consiliul de Coroană, ca organ consultativ, au fost dizolvate partidele politice iar organizații profesionale cu caracter guvernamental, au înlocuit sindicatele.

Regimul lui Carol al II-lea s-a caracterizat printr-o mare instabilitate: în intervalul 10 februarie 1938 – 6 septembrie 1940, au stat la cârma țării 6 guverne. Înființarea Frontului Renașterii Naționale (16 decembrie 1938), a marcat pentru prima oară în istoria României, legiferarea partidului unic, făcându-se un pas sigur spre totalita

Constitutiunea din 1938

                                                     TITLUL I

Despre teritoriul României

Art. 1.

Regatul României este un Stat National, unitar si indivizibil.

Art. 2.

Teritoriul României este inalienabil.

Art. 3.

Teritoriul României nu se poate coloniza cu populatiuni de semintie straina.

TITLUL II - Despre datoriile si drepturile Românilor

Capitolul 1 - Despre datoriile Românilor

Art. 4.

Toti Românii, fara deosebire de origine etnica si credinta religioasa, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seama temei al rostului lor in viata, a se jertfi pentru apararea integritatii, independentei si demnitatii ei; a contribui prin munca lor la inaltarea ei morala si propasirea ei economica; a indeplini cu credinta sarcinile obstesti ce li se impun prin legi si a contribui de buna voie la implinirea sarcinilor publice, fara de care fiinta Statului nu poate vietui.

Art. 5.

Toti cetatenii români, fara deosebire de origine etnica si credinta religioasa, sunt egali inaintea legii, datorandu-i respect si supunere.

Nimeni nu se poate socoti dezlegat de indatoririle sale civile ori militare, publice ori particulare, pe temeiul credintei sale religioase sau de orice altfel.

Art. 6.

Nu se admite in Statul Român nici o deosebire de clasa sociala.

Privilegiile in asezarea darilor sunt oprite. Micsorarile si maririle de impozite nu pot fi decat generale si statornicite prin legi.

Art. 7.

Nu este ingaduit nici unui Român a propovadui prin viu grai sau in scris schimbarea formei de guvernamant a Statului, impartirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasa.

Art. 8.

Este oprit preotilor, de orice rit si credinta religioasa, a pune autoritatea lor spirituala in slujba propagandei politice, atat in locasurile destinate cultului si functiunilor oficiale, cat si in afara de ele.

Propaganda politica, in locasurile destinate cultului, ori cu prilejul manifestatiunilor religioase, nu este ingaduita nimanui. Orice asociatiune politica pe temeiuri ori pretexte religioase este oprita. In afara de persoanele, de conditiunile si de formele prevazute in legi, nimeni nu poate lua ori presta juraminte de credinta.

Art. 9.

Românul care, fara prealabila autorizatie a Guvernului, va intra in orice serviciu al unui Stat strain, sau se va alatura pe langa o corporatie militara straina, pierde de plin drept cetatenia româna.

Supunerea, pentru oricat timp si din orice fapt ar rezulta ea, la vreo protectie straina, trage dupa sine pierderea de plin drept a cetateniei române. Nationalitatea româna pierduta in conditiunile aici aratate nu se poate redobandi decat prin naturalizare.

Capitolul 2 - Despre drepturile Românilor

Art. 10.

Românii se bucura de libertatea constiintei, de libertatea muncii, de libertatea invatamantului, de libertatea presei, de libertatea intrunirilor, de libertatea de asociatie si de toate libertatile din care decurg drepturi in conditiunile statornicite prin legi.

Art. 11.

Nationalitatea româna se dobandeste prin casatorie, prin filiatiune, prin recunoastere si prin naturalizare.

Naturalizarea se acorda prin lege in mod individual; ea nu are efect retroactiv. Sotia profita de naturalizarea sotului si copiii minori de aceea a parintilor.

Art. 12.

Libertatea individuala este garantata.

Nimeni nu poate fi urmarit sau perchezitionat, decat in cazurile si dupa formele stabilite de lege. Nimeni nu poate fi detinut sau arestat decat in puterea unui mandat judecatoresc motivat si comunicat in momentul arestarii, sau cel mai tarziu in 24 ore dupa arestare. In caz de vina vadita ori de urgenta, detinerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite si comunica in 24 ore, conform alineatului precedent.

Art. 13.

Nimeni nu poate fi sustras, in contra vointei sale, de la judecatorii pe care ii da legea.

Art. 14.

Domiciliul este inviolabil. Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decat de autoritatile competente, in cazurile si potrivit formelor stabilite de lege.

Art. 15.

Pedeapsa cu moartea se aplica in timp de razboi potrivit codului de justitie militara.

Consiliul de Ministri va putea decide aplicarea dispozitiunilor din alineatul precedent si in timp de pace, pentru atentate contra Suveranului, Membrilor Familiei Regale, Sefilor Statelor straine si demnitarilor Statului din mobile in legatura cu exercitiul functiunilor ce le sunt incredintate, precum si in cazurile de talharie cu omor si asasinat politic.

Art. 16.

Proprietatea de orice natura, precum si creantele atat asupra particularilor cat si asupra Statului, sunt inviolabile si garantate ca atare.

Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, dupa normele prevazute in legi. Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate si nu pot fi instrainate decat dupa regulile si cu formele stabilite prin lege. Nici o lege nu poate infiinta pedeapsa confiscarii averilor, afara de cazurile de inalta tradare si delapidare de bani publici. Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie conform legilor. Prin cauza de utilitate publica nu se poate intelege decat aceea care este de natura a folosi in acelasi timp tuturor si fiecaruia in mod actual ori eventual. In afara de cazurile de utilitate publica pentru apararea nationala, pentru lucrarile de interes militar, sanitar, cultural, pentru cai de comunicatii terestre, nautice ori aeriene, pentru piete si lucrari publice prevazute in legile actuale, nici un alt caz nu se poate stabili decat prin legi votate de ambele Adunari cu majoritate de doua treimi.

Art. 17.

Zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea Statului. Se excepteaza masele de roci comune, carierele de materiale de constructii si depozitele de turba, fara prejudiciul drepturilor dobandite de Stat pe baza legilor anterioare. O lege a minelor va determina normele si conditiunile de punere in valoare a acestor bunuri, va fixa drepturile proprietarului care vor fi de cel putin 50% din redeventa si din pretul la hectar al concesiunii si va arata, totodata, putinta si masura in care acestia vor participa la exploatarea acestor bogatii.

Drepturile castigate in favoarea Statului pe baza actelor de concesiune incheiate pana in prezent se respecta.

Art. 18.

Drumurile mari si mici, ulitele care sunt in sarcina Statului, Judetelor, Municipiilor si Comunelor, fluviile si raurile navigabile sau plutitoare, tarmurile, adaugirile catre mal si locurile de unde s-a retras apa marii, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele, spatiul atmosferic, apele producatoare de forte motrice de folos obstesc si in deobste toate bunurile care nu sunt proprietate particulara, sunt considerate ca dependinte ale domeniului public.

Art. 19.

Libertatea constiintei este absoluta.

Statul garanteaza tuturor cultelor o deopotriva libertate si protectiune, intru cat exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si Sigurantei Statului. Biserica ortodoxa crestina si cea greco-catolica sunt biserici românesti. Religia crestina ortodoxa fiind religia marei majoritati a Românilor, biserica ortodoxa este biserica dominanta in Statul Român, iar cea greco-catolica are intaietate fata de celelalte culte. Biserica ortodoxa româna este si ramane neatarnata de orice chiriarhie straina, pastrandu-si insa unitatea, in privinta dogmelor, cu biserica ecumenica a Rasaritului. Chestiunile spirituale si canonice ale bisericii ortodoxe române tin de o singura autoritate sinodala centrala. Raporturile dintre diferitele culte si Stat sunt de domeniul legilor speciale.

Art. 20.

Actele starii civile sunt de atributia legii civile.

Intocmirea acestor acte va trebui sa preceada totdeauna binecuvantarea religioasa, care este obligatorie pentru toti membrii cultelor.

Art. 21.

Invatamantul este liber in conditiunile stabilite prin legi speciale si intru cat nu va fi contrar bunelor moravuri, ordinei publice si intereselor de Stat.

Invatamantul primar este obligator. In scolile Statului acest invatamant va fi gratuit.

Art. 22.

Constitutia garanteaza fiecaruia, in limitele si conditiunile legii, libertatea de a comunica si publica ideile si opiniunile sale, prin grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace.

Art. 23.

Secretul scrisorilor, telegramelor si convorbirilor telefonice este inviolabil. Se excepteaza azurile in care justitia e datoare sa se informeze conform legii.

Art. 24.

Cetatenii români au dreptul a se aduna pasnici si fara arme pentru a trata tot felul de chestiuni, conformandu-se legilor care reguleaza exercitiul acestui drept.

Intrunirile, procesiunile si manifestatiile pe caile publice ori in aer liber, sunt supuse legilor si oranduirilor politienesti.

Art. 25.

Oricine are dreptul a se adresa prin petitiuni, subscrise de una sau mai multe persoane, la autoritatile publice, insa numai in numele celor subscrisi.

Autoritatile constituite au singure dreptul sa adreseze petitiuni in nume colectiv.

Art. 26.

Cetatenii români au dreptul a se asocia, conformandu-se legilor.

Dreptul de libera asociatiune nu implica dreptul de a crea persoane juridice. Conditiunile in care se acorda personalitatea juridica se stabilesc prin lege.

Art. 27.

Numai cetatenii români sunt admisibili in functiunile si demnitatile publice, civile si militare, tinandu-se seama de caracterul majoritar si creator de Stat al Natiunii Române.

Supusii straini nu pot ocupa atari functiuni, decat in cazurile statornicite prin legi. Strainii aflatori pe pamantul României se bucura de protectiunea data de legi persoanelor si averilor in genere. Numai Românii si cei naturalizati români pot dobandi cu orice titlu si detine imobile rurale in România. Strainii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile.

Art. 28.

Decoratiunile straine se vor purta de Români numai cu autorizarea Regelui.

Insignele, emblemele, medaliile, precum si uniformele de orice fel, nu pot fi create, nici atribuite, nici purtate fara legiuita incuviintare.

TITLUL III - Despre puterile Statului

Art. 29.

Toate puterile Statului emana de la Natiunea Româna.

Ele insa nu se pot exercita decat prin delegatiune si numai dupa principiile si regulile asezate in Constitutia de fata.

Art. 30.

Regele este Capul Statului.

Art. 31.

Puterea legislativa se exercita de Rege prin Reprezentatiunea Nationala care se imparte in doua Adunari: Senatul si Adunarea Deputatilor.

Regele sanctioneaza si promulga legile. Inainte de a i se da sanctiunea regala, legea nu e valabila. Regele poate refuza sanctiunea. Nici o lege nu poate fi supusa sanctiunii regale, decat dupa ce va fi fost discutata si votata de majoritatea ambelor Adunari. Promulgarea legilor votate de ambele Adunari se va face prin ingrijirea Ministrului de Justitie care este si pastratorul Marelui Sigiliu al Statului. Initiativa legilor este data Regelui. Fiecare din cele doua Adunari pot propune din initiativa proprie numai legi in interesul obstesc al Statului. Interpretatiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea legiuitoare. Nici o lege, nici un regulament de administratiune generala sau comunala nu pot fi indatoritoare decat dupa ce se publica in chipul hotarit prin ele.

Art. 32.

Puterea executiva este incredintata Regelui, care o exercita prin Guvernul Sau in modul stabilit prin Constitutie.

Art. 33.

Puterea judecatoreasca se exercita de organele ei.

Hotaririle judecatoresti se pronunta in virtutea legii. Ele se executa in numele Regelui.

Capitolul 1 - Despre Rege

Art. 34.

Puterile constitutionale ale Regelui sunt ereditare in linie coboritoare directa si legitima a Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu excluziunea perpetua a femeilor si coboritorilor lor.

Coboritorii Majestatii Sale vor fi crescuti in religiunea ortodoxa a Rasaritului.

Art. 35.

In lipsa de coboritori in linie barbateasca ai Majestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai in varsta dintre fratii Sai, sau coboritorilor acestora, dupa regulile statornicite in articolul precedent.

Daca nici unul din frati sau coboritorii lor nu s-ar gasi in viata, sau ar declara mai dinainte ca nu primesc Tronul, atunci Regele va putea indica succesorul Sau dintr-o ;dinastie suverana din Europa occidentala, cu primirea Reprezentatiunii Nationale data in forma prescrisa de Art. 36. : Daca nici una nici alta nu va avea loc, Tronul este vacant.

Art. 36.

In caz de vacanta a Tronului, ambele Adunari se intrunesc de indata intr-o singura Adunare chiar fara convocare si, cel mai tarziu pana in opt zile de la intrunirea lor, aleg un Rege dintr-o dinastie suverana din Europa occidentala.

Prezenta a trei patrimi din membri care compun fiecare din ambele Adunari si majoritatea de doua treimi a membrilor prezenti sunt necesare pentru a se putea purcede la aceasta alegere. In caz cand Adunarea nu se va fi facut in termenul mai sus descris, atunci in a noua zi la amiaza Adunarile intrunite vor pasi la alegere, oricare ar fi numarul membrilor prezenti si cu majoritatea absoluta a voturilor. Daca Adunarile s-ar afla dizolvate in momentul vacantei Tronului, se va urma dupa modul prescris la articolul urmator. In timpul vacantei Tronului, Adunarile intrunite vor numi o Locotenenta Regala compusa din trei persoane, care va exercita puterile Regale pana la suirea Regelui pe Tron. In toate cazurile mai sus aratate votul va fi secret.

Art. 37.

La moartea Regelui Adunarile se intrunesc chiar fara convocare, cel mai tarziu zece zile dupa declararea mortii. Daca din intamplare ele au fost dizolvate mai dinainte si convocarea lor a fost hotarita in actul de dizolvare, pentru o epoca in urma celor zece zile, atunci Adunarile cele vechi se aduna pana la intrunirea acelora care au a le inlocui.

Art. 38.

De la data mortii Regelui si pana la depunerea Juramantului succesorului Sau la Tron, puterile constitutionale ale Regelui sunt exercitate in numele Natiunii Române de Ministrii intruniti in consiliu si sub a lor responsabilitate.

Art. 39.

Regele este major la varsta de 18 ani impliniti.

La suirea Sa pe Tron El va depune mai intai in sanul Adunarilor intrunite urmatorul Juramant: "Jur a pazi Constitutia si legile Natiunii Române, a mentine drepturile ei nationale si integritatea teritoriului".

Art. 40.

Regele poate numi un Regent si doi Supleanti care, dupa moartea Lui, sa exercite puterile Regale in timpul minoritatii succesorului Sau.

Aceasta numire se face cu primirea Reprezentatiunii Nationale, data in forma prescrisa de Art. 36 din Constitutia de fata. Regentul va exercita totodata si tutela Regelui

inor.

Daca la moartea Regelui, Regentul nu s-ar gasi numit si succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunari intrunite vor numi pe Regent si pe cei doi Supleanti, procedand dupa ;formele prescrise de Art. 36 din Constitutia de fata. : Regentul si supleantii Sai nu intra in functiune decat dupa ce vor depus inaintea ambelor Adunari intrunite, ;juramantul prescris de Art. 39 din Constitutia de fata. : In caz de deces al Regentului, Supleantul cel mai in varsta ii va lua de drept locul, procedandu-se conform celor stabilite la alineatul precedent pentru alegerea unui nou Supleant.

Art. 41.

Daca Regele se afla in imposibilitate de a domni, Principele Mostenitor major, singur, ia de drept Regenta. In cazul in care Principele Mostenitor ar fi minor, Consiliul de Ministri, dupa ce s-a constatat legalmente imposibilitatea de a domni, convoaca indata Adunarile Legiuitoare reunite pentru a decide.

Art. 42.

Nici o modificare nu se poate face Constitutiei in timpul Regentei.

Art. 43.

Regele nu va putea fi totodata si Seful unui alt Stat fara consimtamantul Adunarilor.

Nici una din Adunari nu poate delibera asupra acestui obiect, daca nu vor fi prezenti cel putin doua treimi din membri care le compun si hotarirea nu se poate lua decat cu doua treimi din voturile membrilor de fata.

Art. 44.

Persoana Regelui este inviolabila. Ministrii Lui sunt raspunzatori.

Actele de Stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un Ministru care, prin aceasta insasi, devine raspunzator de ele. Se excepteaza numirea Primului Ministru care nu va fi contrasemnata.

Art. 45.

Regele convoaca Adunarile Legiuitoare cel putin odata pe an, deschizand sesiunea prin mesaj, la care Adunarile prezinta raspunsul lor.

Regele pronunta inchiderea sesiunii. El are dreptul de a dizolva ambele Adunari de odata sau numai una din ele. Actul de dizolvare trebuie sa contina convocarea alegatorilor si a noilor Adunari. Regele poate amana Adunarile. Ele se intrunesc de plin drept la implinirea unui an de la data amanarii, daca intre timp nu au mai fost convocate.

Art. 46.

Regele numeste si revoaca pe Ministrii Sai.

El are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materii criminale, afara de ceea ce se statorniceste in privinta Ministrilor. El nu poate suspenda cursul urmaririi sau judecarii, nici a interveni prin nici un mod in administrarea justitiei. El numeste sau confirma in functiunile publice potrivit legilor. El nu poate crea o noua functiune fara o lege speciala. El face regulamentele necesare pentru executarea legilor, fara sa poata modifica legile si scuti pe cineva de executarea lor. El poate, in timpul cand Adunarile Legiuitoare sunt dizolvate si in intervalul dintre sesiuni, sa faca in orice privinta Decrete cu putere de lege, care urmeaza a fi supuse Adunarilor spre ratificare la cea mai apropiata a lor sesiune. El este Capul Ostirii. El are dreptul de a declara razboiul si de a incheia pacea. El confera gradele militare in conformitate cu legea. El confera decoratiunile române. El acrediteaza Ambasadorii si Ministrii Plenipotentiari pe langa Sefii Statelor Straine. El are dreptul de a bate moneta, conform unei legi speciale. El incheie, cu Statele Straine, tratatele politice si militare. Conventiunile necesare pentru comert, navigatiune si altele asemenea de El incheiate, pentru a avea putere de lege in interior trebuie sa fie insa supuse Adunarilor Legiuitoare si aprobate de ele.

Art. 47.

Lista civila se hotaraste prin lege.

Capitolul 2 - Despre Reprezentarea Nationala

Art. 48.

Membrii Adunarilor Legiuitoare reprezinta Natiunea si nu-si exercita mandatul decat dup depunerea legiuitului juramant.

Art. 49.

Fiecare Adunare determina prin regulamentul sau modul dupa care se constituie si isi exercita atributiunile.

Art. 50.

Validarea alegerilor pentru ambele Adunari si verificarea titlurilor membrilor apartinand fiecareia din ele, se face de Inalta Curte de Casatie si Justitie, inainte de data fixata pentru intrunirea Adunarilor.

Art. 51.

Nimeni nu poate fi totodata membru al uneia si al celeilalte Adunari.

Art. 52.

Deputatii si Senatorii, numiti de puterea executiva intr-o functiune salariata pe care o primesc, pierd de plin drept mandatul lor de reprezentanti ai Natiunii.

Aceasta dispozitiune nu se aplica Ministrilor si Subsecretarilor de Stat.

Art. 53.

Membrii Adunarilor Legiuitoare nu pot apara interese particulare impotriva Statului; ei nu pot face parte din Consiliile de administratie ale intreprinderilor care au contractat cu Statul, Judetele sau Comunele.

Art. 54.

Orice hotarire se ia cu majoritate absoluta a voturilor afara de cazurile statornicite in altfel prin Constitutie.

In caz de paritate a voturilor, propunerea in deliberare este respinsa. Adunarile tin sedinte cu jumatate plus unul din numarul membrilor inscrisi in apelul nominal.

Art. 55.

Fiecare membru al Adunarilor are dreptul a adresa Ministrilor intrebari la care acestia sunt obligati a raspunde in termenul prevazut de regulament.

Art. 56.

Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunari nu poate fi urmarit pentru opiniunile si voturile de el emise in cursul exercitiului mandatului.

Art. 57.

Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunari nu poate, in timpul sesiunii, sa fie urmarit sau arestat pentru vine penale, decat cu autorizarea Adunarii din care face parte, afara de cazul de flagrant delict.

Detentiunea sau urmarirea vreunuia din membrii Adunarilor este suspendata in tot timpul sesiunii, daca Adunarea o cere.

Art. 58.

Fiecare din Adunari delibereaza si hotaraste separat, afara de cazurile anume aratate in Constitutia de fata.

Art. 59.

Politia Adunarilor se exercita de Presedintele fiecareia din ele care, singur, dupa incuviintarea Adunarii, poate da ordine garzii respective.

Art. 60.

Diurnele Deputatilor si Senatorilor se stabilesc prin lege.

Sectiunea I - Despre Adunarea Deputatilor

Art. 61.

Adunarea Deputatilor se compune din Deputati alesi de cetatenii români, care au varsta de 30 ani impliniti si practica efectiv o indeletnicire intrand in vreuna din urmatoarele trei categorii:

1. Agricultura si munca manuala;
2. Comertul si industria;
3. Ocupatiuni intelectuale. Alegerea se face cu vot secret, obligator si exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscriptiuni care sa asigure reprezentarea felului de indeletnicire a alegatorilor. Legea electorala va fixa circumscriptiunile si va statornici dupa normele mai sus impuse, conditiunile cerute pentru a fi alegator, pentru barbati si femei, incapacitatile, decaderile, incompatibilitatile, procedura votarii si garantiile libertatii alegerilor precum si numarul deputatilor. Durata mandatului este de sase ani.

Art. 62.

Spre a fi eligibil in Adunarea Deputatilor se cere:

a) A fi cetatean român; b) A avea exercitiul drepturilor civile si politice si a practica efectiv indeletnicirea respectiva a uneia din cele trei categorii aratate in articolul precedent, pe ai carei alegatori urmeaza a-i reprezenta; c) A avea varsta de 30 ani impliniti; d) A avea domiciliul in România. Incapacitatile, decaderile temporare ori definitive si incompatibilitatile, se vor stabili prin legea electorala.

Sectiunea II - Despre Senat

Art. 63.

Senatul se compune din Senatori numiti de Rege, din Senatori de drept si din Senatori alesi cu vot obligator, secret si exprimat prin scrutin uninominal de membrii corpurilor constituite in Stat, in numarul si conditiunile, pentru alegatorii si eligibilii, barbati si femei, ce se vor stabili prin legea electorala. Proportia Senatorilor numiti in raport cu cei alesi este de jumatate.

Art. 64.

Sunt de drept membri ai Senatului, in virtutea inaltei lor situatiuni in Stat si Biserica:

a) Mostenitorul Tronului de la varsta de 18 ani impliniti; b) Toti Principii Familiei Regale, majori; c) Patriarhul si Mitropolitii Tarii; d) Episcopii eparhioti ai bisericilor ortodoxe române si greco-catolice, intru cat vor fi alesi conform legilor Tarii; e) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul de fiecare confesiune, intru cat sunt alesi sau numiti conform legilor Tarii si reprezinta un numar de peste 200.000 credinciosi; f) Actualii Senatori de drept recunoscuti pana la data promulgarii prezentei Constitutii.

Mandatul Senatorilor de drept, enumerati la paragrafele a - e inclusiv, inceteaza odata cu calitatea sau demnitatea in virtutea careia il detin. Durata mandatelor Senatorilor numiti si alesi va fi de noua ani. Mandatele Senatorilor alesi se reinoiesc din trei in trei ani de la data depunerii juramantului prevazut de Art. 48 din Constitutie, in proportie de o treime. Ultima treime neiesita la sorti pentru reinoire pastreaza mandatele pana la expirarea termenului de noua ani. Pentru mandatele iesite la sorti se va proceda la noi alegeri conform legii electorale.

Capitolul 3 - Despre Guvern si Ministri

Art. 65.

Guvernul se compune din Ministri si Subsecretari de Stat.

Ministrii exercita puterea executiva in numele Regelui, in conditiunile stabilite de Constitutie si pe a lor raspundere. Ministrii au raspundere politica numai fata de Rege.

Art. 66.

Ministrii intruniti alcatuiesc Consiliul de Ministri, care este prezidat de acel care a fost insarcinat de Rege cu formarea Guvernului si care poarta titlul de Presedinte al Consiliului de Ministri.

Departamentele Ministeriale si Subsecretariatele de Stat nu se pot infiinta si desfiinta decat prin lege.

Art. 67.

Nu poate fi Ministru decat cel care este român de cel putin trei generatii. Se excepteaza acei care au fost Ministri pana acum.

Art. 68.

Membrii Familiei Regale nu pot fi Ministri.

Art. 69.

Ministrii si Subsecretarii de Stat care nu sunt Membri ai Adunarilor pot lua parte la dezbaterea legilor dar nu pot vota; Adunarile pot cere prezenta Ministrilor la deliberarile lor.

Dezbaterile nu pot incepe fara prezenta unui Ministru.

Art. 70.

Regele si fiecare din Adunari poate cere urmarirea Ministrilor si trimiterea lor in judecata Inaltei Curti de Casatie si Justitie care, singura, in sectiuni unite, este in drept a-i judeca. In ceea ce priveste exercitiul actiunii civile a partii vatamate si in ceea ce priveste crimele si delictele comise de ei afara de exercitiul functiunii lor, sunt supusi regulelor de drept comun.

Punerea sub urmarire a Ministrilor de catre Corpurile Legiuitoare se va rosti prin majoritate de doua treimi a membrilor de fata. Instructiunea se va face de o comisie a Inaltei Curti de Casatie si Justitie compusa din cinci membri trasi la sorti in sectiuni unite. Aceasta comisiune are si puterea de a califica faptele si de a decide sau nu urmarirea. Acuzarea inaintea Inaltei Curti de Casatie si Justitie se va sustine de Ministerul Public. Legea responsabilitatii Ministeriale determina cazurile de raspundere si pedepsele aplicabile Ministrilor. Ministrii de Justitie iesiti din functiune nu pot exercita profesiunea de avocat timp de un an de la data iesirii. Ministrii iesiti din functiune nu pot face parte din consiliile de administratie ale intreprinderii cu care au incheiat contracte in cei trei ani urmatori.

Art. 71.

Orice parte vatamata in drepturile sale printr-un decret sau dispozitiune semnata de un Ministru, cu violarea unui text expres al Constitutiei ori legilor in vigoare, poate cere Statului despagubiri banesti pentru paguba suferita, conform dreptului comun.

Capitolul 4 - Despre Consiliul Legislativ

Art. 72.

Consiliul Legislativ functioneaza pe baza legii sale organice.

Consultarea Consiliului Legislativ este obligatorie pentru toate proiectele de legi, atat inainte cat si dupa amendarea lor in comisiuni, afara de cele care privesc creditele bugetare. Nici un regulament pentru aplicarea legilor nu se poate face fara consultarea prealabila a Consiliului Legislativ, afara de cazul prevazut la alineatul urmator pentru proiectele de legi. Adunarile Legiuitoare pot proceda la discutarea proiectelor de legi fara a mai astepta aprobarea Consiliului Legislativ, daca acesta nu-l da in termenul fixat de legea sa organica.

Capitolul 5 - Despre Puterea Judecatoreasca

Art. 73.

Nici o jurisdictiune nu se poate infiinta decat in puterea unei legi.

Comisiuni si Tribunale extraordinare nu se pot crea, sub nici o numire si nici un cuvant, in vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau in vederea judecarii unor anume persoane. Juriul se desfiinteaza.

Art. 74.

Pentru intreg Statul Român exista o singura Curte de Casatie si Justitie.

Art. 75.

Numai Curtea de Casatie si Justitie in sectiuni unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si a declara inaplicabile pe acelea care sunt potrivnice Constitutiei. Judecata inconstitutionalitatii legilor se margineste numai la cazul judecat.

Curtea de Casatie si Justitie se va rosti asupra conflictelor de atributiuni. Dreptul de recurs in casare este de ordin constitutional.

Art. 76.

Judecatorii sunt inamovibili. Inamovibilitatea se va statornici printr-o lege speciala care va interveni cel mai tarziu in termen de sase luni de la promulgarea prezentei Constitutii. In acest rastimp sanctiunile disciplinare se vor aplica prin Decret Regal.

Art. 77.

Justitia militara se organizeaza prin lege.

Art. 78.

Contenciosul administrativ este in caderea puterii judecatoresti, potrivit legii speciale.

Puterea judecatoreasca nu are cadere sa judece actele de guvernamant precum si actele de comândament cu caracter militar. Capitolul 6 Despre Institutiunile Judetene si Comunale

Art. 79.

Institutiunile administrative sunt statornicite prin legi.

TITLUL IV - Despre Finante

Art. 80.

Nici un impozit de orice natura nu se poate stabili si percepe decat pe baza unei legi.

Prin lege se pot crea impozite numai in folosul Statului, Judetelor, Comunelor si Institutiunilor Publice indeplinind un serviciu de Stat.

Art. 81.

Nu se pot infiinta monopoluri decat prin lege si numai in folosul Statului, Judetelor si Comunelor.

Art. 82.

Fonduri de pensiuni sau gratificatiuni in sarcina tezaurului public nu se pot infiinta decat in virtutea unei legi.

Art. 83.

In fiecare an Adunarile Legiuitoare incheie socotelile si voteaza bugetul fara a putea spori cheltuielile propuse.

Toate veniturile si cheltuielile Statului trebuiesc trecute in buget si socoteli. Daca bugetul nu se voteaza in timp util, puterea executiva va face fata necesitatilor serviciilor publice aplicand bugetul anului precedent, fara a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul pentru care a fost votat.

Art. 84.

Controlul preventiv si cel de gestiune al tuturor veniturilor si cheltuielilor Statului se va exercita de Inalta Curte de Conturi, care va supune in fiecare an Adunarilor Legiuitoare un raport general asupra conturilor de gestiune ale bugetului trecut, semnaland neregulile ce ar fi savarsite de Ministri in aplicarea lui.

Regularea definitiva a socotelilor trebuie sa fie prezentata Adunarilor Legiuitoare cel mai tarziu in termen de doi ani de la incheierea fiecarui exercitiu. Un corp superior de control va avea misiunea de a supraveghea si examina legalitatea si corectitudinea executarii gestiunilor in toate serviciile publice. Acest corp va functiona pe langa Presedintia Consiliului de Ministri si va lucra dupa ordinele Sefului Guvernului.

Art. 85.

Toate fondurile provenite de la Case Speciale, de care Guvernul dispune sub diferite titluri trebuiesc cuprinse in bugetul general al veniturilor Statului.

Art. 86.

Pentru toata România exista o singura Curte de Conturi.

Art. 87.

Delapidarea de bani publici se califica crima si se pedepseste ca atare.

TITLUL V - Despre Ostire

Art. 88.

Toti cetatenii români sunt datori a face parte din unul din elementele ostirei, conform legilor.

Art. 89.

Gradele, decoratiunile si pensiunile militare nu pot fi retrase decat in virtutea unei sentinte judecatoresti.

Art. 90.

Contingentul ostirii se voteaza pentru fiecare an de Adunarile Legiuitoare.

Art. 91.

Nici o trupa armata straina nu poate fi admisa in serviciul Statului si nu poate intra sau trece pe teritoriul României decat in virtutea unei legi.

TITLUL VI - Dispozitiuni generale

Art. 92.

Culorile drapelului României sunt: Albastru, Galben, Rosu, asezate vertical.

Art. 93.

Resedinta Guvernului e in Capitala Tarii.

Art. 94.

Limba româna este limba oficiala a Statului.

Art. 95.

Nici un juramant nu leaga si nu poate fi impus decat in puterea unei legi, care hotaraste si formula lui.

Art. 96.

Constitutia de fata nu poate fi suspendata nici in total nici in parte.

In caz de pericol de Stat se poate institui starea de asediu generala sau partiala.

TITLUL VII - Revizuirea Constitutiei

Art. 97.

Constitutia de fata nu poate fi revizuita in total sau in parte decat din initiativa Regelui si cu consultarea prealabila a Corpurilor Legiuitoare care urmeaza a indica si textele de revizuit.

Consultarea Adunarilor Legiuitoare se face prin mesaj Regal si se exprima cu majoritate de doua treimi ale Adunarilor intrunite intr-una singura sub presedintia Presedintelui Senatului. Rezultatul consultatiunii se aduce la cunostinta Regelui de presedintii celor doua Adunari insotiti de o Comisiune speciala. Textele noi, urmand a inlocui pe cele revizuite, se voteaza cu majoritate de doua treimi, de fiecare Adunare in parte.

TITLUL VIII - Dispozitiuni tranzitorii si finale

Art. 98.

Toate pamanturile expropriate si distribuite pe baza legii pentru reforma agrara a Vechiului Regat din 17 Iulie 1921; a legii pentru reforma agrara din Basarabia din 13 Martie 1920; a legii pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures din 13 Iunie 1921 si a legii pentru reforma agrara din Bucovina din 30 Iulie 1921, sunt respectate ca drepturi castigate si vor fi carmuite, pentru orice litigii relative la ele in prezent si pe viitor, de acele legi. Dispozitiunile acestor legi introduse in Art. 131 din Constitutia de la 1923 raman cu caracter constitutional. : Toate drepturile politice dobandite in virtutea decretelor-legi ratificate prin Art. 133 al Constitutiei din 1923, se respecta.

Toate codicele si legile in vigoare se vor revizui in vederea unificarii legislatiei, punandu-se in armonie cu principiile actualei Constitutii. Pana atunci ele raman in vigoare. Din ziua promulgarii Constitutiei de fata sunt desfiintate acele dispozitii din legi, decrete, regulamente si orice alte acte care sunt contrarii celor inscrise in aceasta Constitutie. Se abroga de asemenea din ziua promulgarii prezentei Constitutii, Constitutia promulgata cu Decretul Regal Nr. 1.360 din 28 Martie 1923. Juriul in materie criminala va mai functiona pana la punerea Codului Penal Carol al II-lea si al Procedurii Penale in acord cu principiul statornicit in Art. 73 al : onstitutiei de fata. Pana la convocarea Adunarilor Legiuitoare toate decretele au putere de lege fara a mai fi nevoie de ratificarea lor. Statutul Familiei Regale are caracter Constitutional si nu se poate modifica decat cu procedura pentru revizuirea Constitutiei.

Art. 99.

Pentru alegerea Adunarilor Legiuitoare ce urmeaza a fiinta pe baza prezentei Constitutii, un Decret Regal cu putere de lege, in conditiunile Art. 98, va fixa conditiunile cerute pentru a fi alegator si ales, in Camera si Senat, circumscriptiunile electorale, numarul Deputatilor si Senatorilor, normele dupa care urmeaza a se face alegerea.

Acest decret are un caracter Constitutional si nu se poate modifica decat cu majoritate de doua treimi.

Art. 100.

Prezenta Constitutie, dupa ce va fi edictata de Rege, va fi supusa Natiunii Române spre "buna stiinta si invoire".

Un Decret Regal va fixa procedura dupa care se va urma in acest scop. Dupa terminarea acestei operatiuni si a aducerii rezultatului ei la cunostinta Regelui de catre Presedintele Consiliului de Ministri, Constitutia de fata va fi promulgata si intra in vigoare.

                                           Blog: Sevaciclon