February 16, 2012 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

Motto: “Nu voi accepta niciodată să mă joc de-a ştiinţa pe suprafaţa unui pamânt în care oasele celor ce au luptat şi suferit pentru condiţia mea umană ZAC BATJOCORITE DE UITARE” (Ioan Roşca)

Personalitate debordantă, atât prin polivalenţele sale, cât, mai ales, prin nivelul de performanţă la care s-a manifestat, Ioan Roşca este, în acelaşi timp, un justiţiar intransigent, cu o atitudine morală de neclintit. Denunţând trădarea Revoluţiei, a părăsit România în 1992, emigrând în Canada, de unde a încercat să continue lupta pentru combaterea „tranziţiei criminale”. A revenit de vreo doi ani în ţară, pentru a şasea oară în 20 de ani. Este unul dintre cei care s-ar implica oricând într-o acţiune majoră de transformare a României. Nu e singurul şi, mai ales, nu e singur... Dacă stau să mă gândesc, sunt chiar mulţi, doar că nu se ştiu între ei. Dan Puric (care şi el face parte din „club”), spunea că între toţi oamenii care gândesc şi simt în aceeaşi direcţie, trebuie create punţi. CERTITUDINEA este o asemenea punte...

Gabriel Gherasim: Care este rolul dumneavoastra in incercarile de a se face un proces al comunismului?

I.R.: Din ziua de 22 decembrie 1989 m-am dedicat acestei cauze. În paralel cu încercarea de a provoca organizarea unei rezistenţe politice şi civice eficace împotriva neocomunismului cameleonic, am făcut demersuri ca să acordam fostelor victime atenţia, respectul şi sprijinul cuvenite. După ce am constituit Alianţa Opoziţiei din Neamţ, am cooperat şi mai strâns cu AFDPR Neamţ, rezultatul fiind descoperirea gropii comune de la Dealul Mărului. A urmat primul meu Apel pentru Procesul Comunismului. Activitatea noastra a scos din fire torţionarii, care şi-au descărcat ura reprimând brutal mitingul de comemorare a victimelor comunismului pe care l-am oganizat la Piatra Neamţ pe 16 februarie 1990 (în urma acestor evenimente oribile am intrat în a doua grevă a foamei şi am decis să părăsesc România, nerecunoscând statul condus de Ion Iliescu). Pe 7 septembrie 1991 am trimis o scrisoare deschisă congresului AFDPR în care am declarat că: “nu pot accepta participarea mea la constituirea eşafodajului ştiintific şi cultural românesc, în condiţiile în care societatea al cărui membru sunt nu este reabilitată prin consumarea unor acte elementare de dreptate, prin pedepsirea vinovaţilor şi despăgubirea morală a victimelor lor” şi că “nu voi accepta niciodată să mă joc de-a ştiinţa pe suprafaţa unui pamânt în care oasele celor ce au luptat şi suferit pentru condiţia mea umană ZAC BATJOCORITE DE UITARE”. Încercarea de a ma ţine de cuvânt m-a costat foarte scump, profesional, material şi sufleteşte. Am alocat acestei cauze trădate de prea mulţi, miezul acestor 16 ani irosiţi – având ca singură satisfacţie convingerea că fac ceva just. În septembrie 2004, după o întâlnire impresionantă cu domnul Cicerone Ioniţoiu şi o nouă înfruntare (la Montreal, în Piaţa României) cu tandemul Iliescu-Teodorescu “m-am reactivat” – lansând cele două spaţii Internet: “Procesul Comunismului, Contrarevoluţiei şi Tranziţiei Criminale” şi “Piaţa Universităţii distribuită”, revenind în România, pentru a participa la procesul intentat emanaţilor. Am făcut şi am scris mult în aceşti 16 ani. Am formulat platforme complete pentru combaterea comunismului şi efectelor sale. Am încercat să trezesc la acţiuni reale persoane care de 16 ani pozează în lideri anticomunişti, în analişti care disecă lupte trecute, evitând însă deschiderea unui front prezent. Nu mi s-a dat nici o atenţie. Nici un ziar din România nu a vrut să-mi publice sau semnaleze textele. Ca şi alţii îndepărtaţi de “moderaţi” – sunt prea “radical”. Probabil încă mă taxează de “provocator”. În ciuda consecvenţei eforturilor mele şi a posibilităţilor profesionale – nu am fost invitat în noile comitete, institute şi comisii (decât ca… suport tehnic) – deşi unii dintre membrii lor mă cunosc foarte bine. Nu vă zic asta din vanitate ci pentru că marginalizarea mea discretă, invizibilitatea mea fără leac, au cauze profunde, ce merită scrutate.

G.G.: Preşedintele României a declarat că îi trebuie “dovezi ştiinţifice” pentru a condamna comunismul şi genocidurile sale. Ce fel de dovezi ştiinţifice aţi oferi Preşedintelui României, şi/sau acelor sprijinitori idealişti ai comunismului din Vest, altfel chemaţi, “idioţii utili” (conform lui V.I. Lenin), – care sprijină comunismul şi după colapsul acestuia-, pentru ca aceştia să poată fii convinşi de necesitatea condamnării comunismului în România?

I.R.: Nu aveau nevoie de alte dovezi, pe lângă oceanul mărturiilor publicate. E o farsa, o diversiune – cu scopuri previzibile: să se simuleze corectarea situaţiei, pentru a se închide dosarul cu câteva scuze, fără alte implicaţii. Validându-se astfel subtil şi lucrările comisiei Wiesel – cu urmări morale şi pecuniare previzibile pentru poporul român. Cine cere azi dovezi? Cei care au au închis arhivele dupa 1989, condamnând definitiv victimele la moarte nemângâiată (vezi dispariţia lui Ion Gavrilă Ogoranu – unul din şirul celor care trebuie să dispară fără a strica “consensul” tăcerii) şi protejând îmbogăţirea călăilor şi urmaşilor lor?

G.G.: Cui credeţi ca îi e frica de un proces al comunismului în infrastructura României?

I.R.: Multora. Mai întâi vinovaţilor dinainte de 1989. Apoi profitorilor de după (făcând parte de altfel din aceeaşi reţea cu primii). Dar şi românilor care au asistat pasivi (sau chiar au contribuit) la distrugerea României în această Tranziţie Criminală. Nici cei care s-au proclamat “elite politice” şi “civice”, colaborând însă cu tovarăşii la legitimarea acestor 16 ani, mulţumindu-se cu mici chilipiruri şi poze contestatare inofensive, înfundând rezistenţa în sterilitate- nu doresc de loc să judecăm situaţia… din 2006 spre trecut. Vor să ne oprim la 1989, sau chiar prin 1964. Probabil că, după încă 20-30 de ani, se va aprinde şi interesul “analiştilor” pentru crimele perioadei actuale. Cam atunci vom fi invitaţi şi în arhive, ca sa aflăm cine a împiedicat eliberarea României după 1989.

G.G.: Si totuşi, ce s-a întâmplat în “Revoluţia” din 1989?

I.R.: Cea din 1989 a fost confiscată. Ştie toată lumea cum, de cine şi de ce. Cea din 1990 a fost trădată. Puţini ştiu cum, de cine şi de ce. Am luptat împotriva acestui furt şi a acestei trădări – cu efecte catastrofale asupra destinului României – şi am scris suficient. Ultimul meu gest este darea în judecată a marilor vinovaţi. Am depus un dosar enorm la procuratură (în cadrul anchetelor conduse de generalul Dan Voinea) – în susţinerea plângerii mele, legate de evenimentele din Piatra Neamţ (1990). Au inceput audierile martorilor. Dar ancheta merge greoi. Revoluţia începută în 1989 a agonizat şi s-a stins, în timp ce mulţi se intrebau retoric ce s-a întîmplat în decembrie, în loc să continue treaba începută atunci. Azi încă se consumă tacit acest eşec monumental, o ruşine de care naţiunea română nu se va putea spăla câteva secole.

G.G.: Exista un post-comunism în România, sau rămânem in neo-comunism?

I.R.: Nu sunt pasionat de terminologie. Deşi ştiu că e folosită eficace de “Ministerele Adevărului” (Orwell). Concentrându-ne pe sintagme (“comunism”, etc.) vom lăsa să ne scape din mână criminalii, travestiţi (transformaţi cameleonic) în capitalişti. Dar degeaba am alertat din 1990 opoziţia (PNL, PNŢ) că susţine teze şi acţiuni perfect convenabile tovarăşilor neo-patroni. Nu i-a intersat. Aveau alte agende (de recuperat nişte vile şi moşii – CU ORICE PREŢ). Cine are nevoie acum de stabilitate capitalistă pentru a-şi exploata liniştiţi prada? Foşti tortionari şi jefuitori îmbogăţiţi. Ei vor înnăbuşi în sânge orice revoltă populară a celor dezmoşteniţi, invocând legalitatea şi proprietatea. Şi asta pentru că “elita” anticomunistă care a monopolizat arena izolând într-un con de umbră luptătorii fară arme de marketing- nu a înţeles că întâi se duce la capăt o revoluţie şi apoi se poate trece la “normalizare”. “Fără violenţă” au ţipat poeţii dizidenţi în 1990. Si aşa a fost. Dacă nu se confiscă avuţiile acaparate în aceşti 16 ani prin şmecherii, de clica securicomunistă, nu se face decât operetă anticomunistă. Dar eu nu am reuşit să conving nici un partid să-şi asume o platformă justiţiară fermă, apărând populaţia dezmoştenită- şi trimisă direct în braţele Vadimo-Ilieşti.

G.G.: România a declarat că o să impună din acest an vize, etnicilor români din Basarabia. Acelaşi lucru va fii valabil şi cu etnicii români din Nordul Bucovinei, Herţa, Bugeac. Cui serveşte acest reînnoit apartheid al României, contra altor români?

I.R.: Nu ştiu cât e de adevărat că Occidentul ne-a impus părăsirea Basarbiei şi Bucovinei – ca o condiţie de integrare. Posibil. Dar asta nu justifică nesimţirea unei generaţii care va ramâne în istorie ca trădătoare. Si nici ştergerea creierelor practicată pe ambele maluri ale Prutului – nu va fi o scuză, la scară istorică. Păcat de sufletul celor cazuţi pe frontul de est, păcat şi de plăieşii jertfiţi de Ştefan – pentru ca stranepoţii lor, mondializaţi subit, să ceară în genunchi dispariţia autonomiei României. Neamul românesc trebuia să găsească o ieşire în chinga dintre talpa represivă rusă (lovind din est) şi noul mercantilism (pragmatism) – lovind din vest. În numele “integrării”, noii stăpâni ai României se vor înţelege cu banda dinăuntru şi nu ne vor lasă să facem Procesul Comunismului.Trebuia măcar să cerem garanţii Europei că ne va respecta dreptul de a ne extirpa cangrena (sau chiar că ne va ajuta să o facem)- înainte de a se întinde şi la alţii. Dar cine să o facă?

G.G.: Un proverb românesc spune ca mai devreme sau mai târziu adevărul va ieşi la suprafaţă. Când credeţi ca va ieşi la suprafata Holocaustul Comunist din România/Moldova, care este parte marcantă din cei peste 1,000,000 de oameni ucişi de către comunişti, de la incepţia Partidului Comunist şi până în prezent (Cartea Neagra A Comunismului)?

I.R.: De ieşit, adevărul a ieşit parţial şi va mai ieşi, umplând poate mii şi mii de cărţi şi baze de date. Dar vă întreb eu: când va mai ieşi la iveală genul de români (oameni în general) care să citească cu interes aceste informaţii şi să acţioneze în consecinţă?

G.G.: Mulţi români din SUA/Canada care au venit în Nord-America exclusiv pentru motive economice (unii chiar din aparatele Securităţii şi al Comitetului Central), sunt nepăsători faţă de necesitatea cunoaşterii atrocităţilor comuniste din Ţară. De ce ar trebui totuşi să le pese?

I.R.: E greu să distingi părăsirea din motive economice de contestarea politică. Mulţi oameni oneşti nu au mai putut respira aerul fetid al Tranziţiei. Eu m-am întors acasă de 5 ori în ultimii 16 ani – în speranţa că voi participa la reluarea luptei. Şi a trebuit să plec din nou, de fiecare dată, dezgustat, revoltat, turbat – pentru a mai câştiga nişte bani – altfel decât lucrând în plasa lor murdară. Nepăsarea are deci cauze. Ele trebuie înţelese pentru a fi tratate. M-am gândit mult la cum ar trebui procedat pentru a sensibiliza românii la procesul distrugerii ţării lor. Am şi nişte idei, nişte proiecte. Dar ar trebui să fim mai mulţi, să formăm un curent – pentru a nu ne irosi în eforturi sterile.

G.G.: Alţi români, se declară ‘apolitici’, specificând că ei caută numai ‘Împărăţia Cerului’ – în special în unele curente neo-protestante fundamentaliste. Se poate ajunge la Împărăţia Cerului întorcând capul în partea opusă a atrocităţilor comise de comunişti (inclusiv faţă de unele curente neo-protestante)?

I.R.: Apolitismul e o ipocrizie, care a făcut mult rău şi care mă revoltă. Un eufemism pentru egoism, automulţumire şi nesimţire. E obligat cineva să ne clădească o lume corectă (inclusiv Isus Cristos)? Cine doreşte să profite de avantajele şi atmsofera unei societăţi structurate just, în care munca şi calitatea să fie recunoscute şi stimulate – trebuie să contribuie ei la stabilirea regulilor faste ale jocului. Ţineţi minte şi proverbul românesc: “Dumnezeu iţi oferă, dar nu îţi bagă cu de-a sila-n sac”? Cu privire la intelectualii ‘apolitici’ (pentru că sunt şi din aceştia destui): la începutul anului 1990 am fost refuzat de intelectualii pe care-i invitam să se implice în organizarea rezistenţei – în numele pasiunilor lor profesionale. Între timp s-au aranjat binişor, formeză o adevărată ‘opozantură’, plătită să latre din când în când, fără a muşca. M-am stăpânit atunci să-i intreb: dar eu şi alţii implicaţi “în stradă” nu aveam dreptul la a-ne împlini cariera şi conturile de bancă, în loc să le facem zob – într-o luptă pierdută din lipsă de combatanţi? O fac acum. Acuz! De aceea nu sunt simpatic multora. Important, ca să apară o luptă adevărată e să se afle că avem soldaţi, dar sunt conduşi de falşi generali.

Interviu consemnat de Gabriel Teodor Gherasim, New-York, 2008 (fragment)

Sursa: CERTITUDINEA

                                                                  Blog: Sevaciclon

February 16, 2012 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

MEMORIU PRESEDINTELUI – PROCESUL COMUNISMULUI

Cicerone Ionitoiu: Memoriu preşedintelui completului din dosarul 10635/1/2010/recurs la NUP-ul pronuntat in procesul comunismului (Cauza intitulată generic „procesul comunismului” – ORDONANŢĂ : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=919 ) prevazut pe 12 mai 2011 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Str. Batiştei, nr. 25, sector 2, cod postal 020934, Bucureşti, România.

Voi demonstra că tezele susţinute de procurorii Molcuţ şi Iacob, în deciziile pe care le contest şi le cer anulate, sunt incorecte şi necinstite.

In rezumat , ei sustin că :

1. Eventualul genocid (nu se face nici o referire în rezoluţii dacă el a avut sau nu loc, ca şi cum, de ani de zile, procuratura face cercetări inutile) – a încetat în 1964.

2. România a inclus genocidul între infracţiunile imprescriptibile de-abia în 1968, deci imprescriptibilitatea nu s-ar mai putea aplica genocidului comunist.

3. Se admite că termenele de prescriere au fost întrerupte (suspendate) până la 22 decembrie 1989, dar de atunci până în 2006 (când s-a creat dosarul 35/P/2006, transformat în 1304/P/2008), s-ar fi scurs 15 ani fără plângeri, care au condus la prescriptie.

   La care eu raspund, în drept, că :

4. Justiţia comunistă a asasinat în masă oameni nevinovaţi, deseori pentru “infracţiuni împotriva omenirii” imaginare şi neprevazute în codul penal.

5. Genocidul comunist a luat forma complexă şi continuată, din 1944 până azi (deci în orice caz, până după 1968, când a fost declarat imprescriptibil şi în codul nostru penal).

6. În 1968 (când şi comuniştii care au acaparat statul român au recunoscut imprescriptibilitatea) nu trecuseră decât patru ani din clipa în care -chipurile- ar fi încetat genocidul – care deci, nu apucase a se prescrie şi nu se mai putea prescrie din acel moment.

7. Chiar acceptând prescriptibilitatea genocidului împotriva poporului român (în timp ce altele, mai vechi, rămîn imprescriptibile…) trebuie aplicate întreruperi şi suspendări, pentru perioadele în care justiţia controlată de vinovaţi nu a permis victimelor să facă dreptate.

8. Sub nici o formă complicitatea procuraturii şi tribunalelor – care blochează dosarele de şase decenii, nu este motiv valid de prescriere, ci constituie o infracţiune împotriva justiţiei, care trebuie cercetată şi pedepsită.

In sprijinul acestor consideraţii de drept, atrag atenţia asupra următoarelor fapte şi dovezi, privind etapizarea infracţiunii complexe şi continuate reclamate de mine.

Etapa 1 (complotul cominternist, pina in august 1944). Etapa 2 (1944-1964 Cotropirea Romaniei si exterminarea românilor nesupuşi). Etapa 3 (1947-1989 Explotarea lagarului comunist). Etapa 4 Revolutia din decembrie 1989, deturnată ucigaş de FSN Revoluţia începută de popor, în care se striga “Jos comunismul !” şi “Fară comunişti!” a îngrozit pe cei care se fereau de judecată, fiind deturnată sub pretextul inventat al teroriştilor. Etapa 5 Tranzitia spre îmbogătirea criminalilor comunişti (1990-2011).

În ciuda tuturor încercărilor de falsificare a realităţii, şi această etapă de două decenii reprezintă o continuare a agresiunii comuniste. Ea a constat în:

a. Menţinerea puterii politice în mâinile comuniştilor/securiştilor regrupaţi în FSN, împiedincându-se prin orice mijloace eliberarea politică a României: deturnarea ucigaşă a revoluţiei, măsluirea brutală a campaniei electorale, reprimarea rezistenţei anticomuniste (de exemplu în Piaţa Universităţii)

b. Păstrarea controlului asupra instituţiilor statului (procuratură, justiţie, arhive, parlament, etc.) şi împiedicarea epurării lor de elemente criminale şi apariţiei unor legi care să sprijine dreptatea.

c. Blocarea judecării şi condamnării vinovaţilor, ascunderea dovezilor, recompensarea criminalilor din solda sistemului şi batjocorirea victimelor însetate de dreptate

d. Trecerea avuţiilor acaparate de statul comunist de la victime în buzunarele călăilor, care au ales capitalismul, pentru a putea dispune liber de prada jefuită

e. Distrugerea societăţii şi po****ţiei, în interesul comuniştilor îmbogăţiţi ilicit.

Nu e vorba numai de tăinuire, ci de complicitate, atunci când criminalii sunt acoperiţi cu pensii grase şi îmbogăţiţi prin privatizare, iar victimele sunt silite să piară în mizerie şi neputinţă. Istoria va avea toate dovezile, constatând că şi în această “epocă de tranziţie” genocidul comunist a continuat după 1989, făcând noi ravagii. Atrag atenţia că această parte a plângerii a fost cercetată şi documentată solid de colegul meu mai tânăr, Ioan Roşca, care şi-a dedicat 20 de ani denunţării crimelor comunismului, a pus la dispoziţia procuraturii un vast grupaj de probe privind continuarea infracţiunii comuniste după 1990 şi a alcătuit Comitetul pentru Reprezentarea Victimelor Comunismului, care l-a împuternicit să acţioneze întru reabilitarea adevărului şi dreptăţii. ………..cerem să nu mai fim batjocoriţi cu NUP-ri, în locul unei dreptăţi durabile, folositoare generaţiilor viitoare ca ghid de justiţie.

Salvarea din “sistemul” criminal instaurat de cei fără neam si Dumnezeu rămâne în REDEŞTEPTAREA ROMÂNIEI.

Cicerone Ioniţoiu, Paris, 27 martie 2011 (în cinstea Basarabiei) Text integral: http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=1279 Puţine lucruri a dezvoltat civilizaţia modernă atît de viguros, ca repertoriul tehnicilor de mani****re a cetăţeanului- spectator, consumator de sensuri fabricate la comandă. Simulacre, diversiuni, farse, manipulări, înşelăciuni – construiesc în conştiinţe imagini virtuale ale realităţii (socio-politice). Detalii:http://www.legiuneastraina.com/ginta/index.php

Procesul comunismului si tranzitiei – Intentat celor care au complotat contra intereselor României :http://www.universulromanesc.com/ginta/forumdisplay.php?f=624 Tradarea Basarabiei-E de mult timpul sa incetam resemnata noastra tacere: http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=518 Fauritorii României Mari – Omagiu martirilor – Basarabia – 27 martie 1918: http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=530

Provincii însîngerate – Identitatea istorica a Basarabiei si Bucovinei (cap-I-): http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=86 Provincii însîngerate – România era prinsa între doua ultimate (cap-II-) : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=153

Intre pseudo-condamnarea comunismului si pseudo-reconciliere : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=573 C. Cojocaru a taiat guvernantilor posibilitatea de a pretinde ca nu au stiut ce fac : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=553 Protest-sinteza adresat lui Clinton pentru primirea lui Iliescu : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?t=525 Politica : partide, ideologii, doctrine, concepte. Incursiune in retelele politico-economice, radiografia organizatiilor – organismelor specifice, finantare, structura de comanda, influenta, resurse umane, ideologie, doctrina, interes, etc. : http://www.universulromanesc.com/ginta/forumdisplay.php?f=215

Oligarhia : puterea, reţeaua, mafia, căpuşa/ Oligarhii de stat – centre alternative de putere reprezentate de serviciile informative… mafia-retelele, lumea interlopa, capusele: segment care se caracterizează fie prin avuţie, înrudire, putere militară sau influenţă politică…: http://www.universulromanesc.com/ginta/forumdisplay.php?f=503

Istoria ideilor politice – conceptele fundamentale ale gândirii politice/ Formele de guvernare, Raportul morala-politică, Statul naţional şi individualismul, Raportul dintre egalitate şi libertate, Omul de stat şi rolul acestuia, etc…: http://www.universulromanesc.com/ginta/forumdisplay.php?f=433

Ideologii, doctrine, filosofie politica, teorii politice/ Ideologia: expresia unui ansamblu de idei filozofice, politice, religioase, etc…formand un sistem mai mult sau mai putin corect de care face uz, un grup social, un individ sau un partid pentru asi atinge scopurile…: http://www.universulromanesc.com/ginta/forumdisplay.php?f=663

Sursa: www.procesul comunismului.ro Ioan Rosca

                                                                                        Blog: Sevaciclon 

January 24, 2012 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin Sâmbătă, 21 ianuarie, orele 22.10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viață Ioan Chirilă, combatant cunoscut în exilul român, participant -alături de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină- la acţiunea anticomunistă de la Legaţia Română din Berna, Elveţia, 14-16 februarie 1955. Cu permisiunea şi cu toată compasiunea alături de familia îndoiliată, a fiului – Ioan Chirilă jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma şi a celor apropiaţi, semnneaza Ion Dumitru, München.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază!

Ion CHIRILĂ – scurtă biografie

Ioan CHIRILĂ, s-a nascut la 27.12. 1931, în satul Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (actualmente Vaslui). Tatăl, Ioan CHIRILĂ (născut în 1905 la Crăsnăşeni, comuna Tătăreni, judeţul Fălciu (actualmente Vaslui), a fost preot ortodox la Crăsnăşeni şi Leoeşti şi a făcut doi ani de detenţie la canal (între 1951-1953) şi mai apoi alţi trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILĂ (născută DRĂGOI, în 1900 la Huşi, judeţul Fălciu – actualmente Vaslui), a fost învăţătoare la Crăsnăşeni, com. Tătăreni.

Ioan CHIRILA jr. a făcut şcoala primară şi elementară la Crăsnăşeni şi în Huşi, apoi liceul la Liceul “Cuza Vodă” din Huşi, trecând mai târziu la Şcoala “Profesională Economică”, tot din Huşi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 şi 1950 a fost parte componentă de frunte a organizaţiei de luptă anticomunistă, în ilegalitate “Cruciada albă”, cu sediul la Iaşi, condusă de Dr. Niculescu. În prima decadă a lunii iulie 1950, a fost emis de către Securitatea locală, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirilă şi a lui Dumitru Ochiu, bun prieten şi luptător în aceaşi cauză. Pe data de 31.07. 1950, împreună au părăsit satul natal şi în noaptea de 06.08.1950 au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autorităţilor jugoslave, fiind arestaţi şi ţinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În această teribilă închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit. După eliberare au fost duşi în oraşul Vârşeţ, pentru 4 săptămâni, după care am fost repartizaţi la lucru în diferite oraşe din Serbia. Pe data de 1 septembrie 1951, împreună cu Oliviu Beldeanu a reuşit să ajungă la Triest, unde a rămas în lagărul de refugiaţi “Gezuite”, până în octombrie 1953, când cei doi au reuşit să traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria şi Austria-Germania, ajungând la München. În decembrie 1953, împreună cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lângă graniţa cu Elveţia, de unde, după pregătiri minuţioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreună cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu, a participat la ocuparea legaţiei comuniste române din Berna, Elveţia.

După 48 de ore de clarificări si tratative autorităţile elveţiene i-au asigurat că vor fi judecaţi în Elveţia şi nu vor fi extrădaţi în România (Republica Populară Română) – cum cerea guvernul comunist de la Bucureşti – fiind acceptată condiţia de recunoaştere a acţiunii lor paşnice, ca una cu un caracter de protest contra ideii comuniste de dictatură şi totalitarism.

     München, 22 ianuarie Ion Dumitru

    Parte din bibliografia ce poate fi consultată:

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958; Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu; Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti 1999 Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupra Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucureşti 2003.

Sursa:Gogea's Blog

                                                                              Blog: Sevaciclon

January 09, 2012 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

Sfârşitul anului 1944… 75.000 de etnici germani din România trebuia deportaţi, conform armistiţiului de la Moscova, din septembrie.

Calvarul etnicilor germani a început în 10 ianuarie 1945. 75.000 de saşi şi şvabi au fost luaţi de la casele lor şi înghesuiţi în trenuri. Au ajuns în Uniunea Sovietică. După cinci ani, doar 30.000 dintre ei s-au mai întors în România. Pentru ceilalţi, lagărele de muncă din URSS au fost ultima casă… Rozalia Niklaus este unul dintre supravieţuitori. 15 ianuarie 1945, localitatea Sântana, astăzi în judeţul Arad. Soldaţii bat la uşile gospodăriilor etnicilor germani… Din case sunt ridicate fete, femei, băieţi şi bărbaţi. Au ajuns şi la casa familiei Niklaus. Au năvălit şi le-au luat pe Anna, Barbara şi Rozalia. Degeaba tatăl lor a încercat să le explice că Rozalia nu avea încă 17 ani. "Nici nu ştiu ce erau, ruşi sau români, vorbeau româneşte. Eram atât de speriată. Trebuia să le ia pe cele de la 18 ani în sus, dar au luat pe cine au vrut. Tata le-a zis că nu am 18 ani. Au spus că îmi vor da drumul dacă nu am 18 ani. Ne-au luat pe toate trei. Împreună cu mine, Anna, ce avea 24 ani, şi Barbara – de 20. Ne-au dus la şcoală. Am stat acolo două sau trei zile, la grămadă. Dormeam cum puteam. Tot aduceau oameni din sat. Tot mai mulţi şi mai mulţi. Era frig. Nu au dat voie rudelor să se apropie de şcoală. Apoi am aflat că tata şi alţi vecini au cărat lemne la gară. După acele zile ne-au încărcat în camioane, supravegheaţi de santinele. Am fost în jur de 700 de persoane, mai multe femei", îşi aminteşte astăzi Rozalia Niklaus.

Cei aproximativ 700 de etnici germani din Sântana au fost încărcaţi într-un tren cu care se transportau vitele. Vagoanele au fost închise şi au pornit. Au mers 18 zile. În lagăr După 18 zile, trenul a oprit. Undeva în zona Dnepropetrovsk, Ucraina de astăzi. Încărcaţi în camioane şi păziţi de santinele, oamenii au fost duşi şi cazaţi în nişte blocuri bombardate. "Eram cam 2.000 de oameni. Ne-au cazat în nişte camere pline cu ploşniţe. Erau paturi suprapuse, cu saltele din paie. Dormeam câte două în pat. Toalete nu existau, trebuia să mergem afară în câmp. fiobolanii erau uriaşi", spune femeia. Mânca­rea invariabil, aceeaşi: două linguri de arpacaş, patru-cinci găluşte din făină de orz, ce arătau şi aveau gust ca de rumeguş, nişte varză opărită, câteodată conserve. "Ne era foame mereu. N-am văzut nici un magazin cât am stat eu acolo. Ne mai dădeau şi nişte peşte împuţit. Nici astăzi nu mai vreau să mănânc peşte, de la el am fost internată, de nu am ştiut de mine. Eram de-a dreptul fericiţi când găseam la gunoi nişte coji de cartofi, pe care le spălam şi apoi le fierbeam. Ouă şi lapte n-am văzut niciodată cât am stat în lagăr. Îmi amintesc că vorbeam între noi şi unii spuneau că atât îşi mai doresc să mănânce şunculiţe făcute ca la noi acasă. După ce ne-am întors acasă, o cunoştinţă a murit. A mâncat prea mult. I se micşorase stomacul în lagăr şi după ce a consumat atâta şuncă i s-a blocat stomacul".

Foamea ruşilor Era foamete mare şi la ei. "Atacau căruţele cu pâine, atât le era şi lor de foame. Într-o noapte, în lagăr, am auzit pocnituri. Veniseră ruşii, se revoltaseră. Fuseseră minţiţi că nu au mâncare din cauza noastră, că noi le luăm pâinea. Voiau să ne gonească din ţara lor. Abia după un timp au înţeles că nu noi am vrut să mergem acolo, că muncim şi că şi noi suferim de foame. Era aşa de mare foametea că băieţii au prins o pisică. Au omorât-o şi m-au rugat să le fac o supă pe ea. Le-am făcut, dar nu am putut să mănânc. Am luat o bătaie de la sora mea… Un văr a murit de foame. fii nu doar el. Aproape în fiecare zi se murea de foame", declară Rozalia Niklaus.

Pedepsită fiindcă primise ceva de mâncare Cum au ajuns în lagăr, etnicii germani au fost trimişi la muncă. Întâi la o fabrică ce fusese bombardată. Rozalia şi surorile sale au cărat molozul cu roaba. "Eram cam 50 de persoane, ne cunoşteam de acasă. De noi răspundea o santinelă, un bărbat şchiop. Ne înjura când treceau superiorii pe lângă el, altfel era un om cumsecade. Apoi am trecut la o fabrică de cherestea. Mergeam kilometri până la lucru, pe câmp, prin zăpada mare. Iernile de acolo sunt foarte grele. Am ajuns şi la o fabrică de cărămidă. Acolo erau şi deţinuţii lor politici, dar şi angajaţi civili. Ne-au şi mutat în altă parte, unde locuiam în barăci. Cu deţinuţi ruşi împreună parcurgeam tot procesul de fabricaţie al cărămizilor." În 1946, după ce au fost mutaţi în barăci, iar gard în gard cu lagărul era satul, deportaţii puteau ieşi. Aveau însă obligaţia să se întoarcă la ora 19 în lagăr. "Mergeam la o femeie, care avea o grădină. O ajutam, iar ea îmi dădea sfeclă, cartof, o coajă de pâine. Era foarte mult, având în vedere că toată ziua nu vedeam decât varză opărită şi arpacaş, o lingură, două, şi du-te la lucru. N-o să uit niciodată ce mi s-a întâmplat când am venit de la femeia aceea. Îmi dăduse nişte cartofi. A apărut comandatul. A văzut ce am. Mi-a luat cartofii şi m-a pedepsit."

Întoarcerea acasă Sunt momente în viaţă când nişte întâmplări banale ne schimbă cursul existenţei. Aşa a fost şi pentru Rozalia Niklaus. La un moment dat, croşeta nişte mănuşi pentru femeia din sat, pe care o ajuta la treburile gospodăreşti. Voia să se revanşeze pentru că femeia fusese bună cu ea. A apărut doctoriţa din comisia de evaluare, care a întrebat-o ce face. "I-am spus că îi croşetez nişte mănuşi femeii pe care o vizitam. Vorbeam deja ruseşte bine. Nevoia ne-a învăţat. Una dintre surorile mele plecase deja din lagăr. Era bolnavă cu inima. Barbara era şi ea suferindă cu ficatul şi deja ştia că va părăsi şi ea lagărul. În fine, doctoriţa a luat mănuşa ce era gata şi şi-a îndesat-o pe mână. Era o femeie frumoasă, blondă şi voinică. A dat din cap."

Mânuşa care i-a salvat viaţa "S-a dus la sora mea şi i-a spus că e bolnavă şi va fi trecută pe listă să plece, dar că eu croşetez nişte mănuşi pentru o femeie din sat şi pentru asta urma să mai petrec încă un an şi jumătate în lagăr. Am aflat şi i-am explicat doctoriţei că mănuşile erau pentru ea, dar că nu am vrut să îi zic nimic, pentru că era vorba despre o surpriză. I-am dat mănuşile şi am fost trecută pe listă. Dacă nu i le-aş fi dat, sunt convinsă că aş fi rămas acolo încă ceva vreme." După trei ani şi jumătate petrecuţi în lagăre de muncă, Rozalia a aflat că va fi trimisă acasă: "Ne-au strâns într-o curte. Ne-au spus că vom părăsi lagărul. Ne-au strigat pe fiecare în parte şi ne-au dat bani. Eu i-am primit pe cei mai mulţi, 120 sau 130 de ruble. Am luat de ei doar pâine şi conserve. Ne-au îmbarcat într-un tren lung de nu îi vedeai capătul, până la Marea Neagră era. La graniţă ne-au controlat, au aruncat tot. Nu ne-au lăsat nici măcar o poză, un act, nimic. Eu am scăpat cu o poză, pe care am adus-o acasă. La Focşani ne-au dat jos din tren şi ne-au dus la o cazarmă. Acolo ne-am spălat, ne-am curăţat hainele. Peste ani, unul dintre băieţii mei a făcut armata în Focşani. Am mers să îl vizitez. Era militar în cazarma în care, în 1948, am oprit la întoarcerea din Uniunea Sovietică".

Comuniştii luaseră tot Rozalia şi sora sa Barbara au ajuns acasă, la Sântana la 2 iulie 1948. Acasă, părinţii rămăseseră fără aproape nimic. Comuniştii le-au luat pământul, căruţa, caii, vacile, tot, până şi grâul din pod. Au rămas doar cu un petic de pământ lângă casă. Surorilor nu le-a spus nimeni de ce a trebuit să participe la "reconstrucţia" Uniunii Sovietice. Rozalia a plecat de acasă. Nu putea să rămână acolo, era prea multă sărăcie. A plecat la Arad, apoi câţiva ani mai târziu a venit la Hunedoara. Aici şi-a cunoscut soţul, cu care s-a căsătorit în 1956. Au avut împreună trei copii, o fată şi doi băieţi.

Autor: MONALISE HIHN

Sursa: Jurnalul National

                                                          Blog: Sevaciclon

December 18, 2011 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin O viată dedicată democratiei si valorilor sale Fostul preşedinte ceh Vaclav Havel a decedat la vârsta de 75 de ani, informează AFP. Acesta a decedat în somn, potrivit purtătoarei sale de cuvânt, Sabina Tancevova.

Artizan al "Revoluţiei de catifea" anticomuniste din 1989 şi preşedinte al Cehoslovaciei, apoi al Cehiei din 1989 până în 2003, Havel s-a confruntat cu nenumărate probleme de sănătate în ultimii ani.

O pneumonie tratată în mod necorespunzător în închisoare, la începutul anilor '80, şi un cancer pulmonar i-au dat multe bătăi de cap. În plus, acesta avea și probleme cardiace

Vaclav Havel a fost una dintre cele mai apreciate voci ale dizidenţei anticomuniste din întreaga lume.

Fiu al unor capitaliști bogați, Havel are de suferit de pe urma comunismului încă din adolescență. Nu îi este permis să facă studii universitare, așă că merge la cursuri de seral. La vârsta de 15 ani își descoperă pasiunea pentru poezie. Scrierile sale sunt influențate de Kafka, chiar dacă operele acestuia erau interzise în acea vreme.

După satisfacerea serviciului militar, lucrează ca mașinist la un teatru din Praga (Teatrul pe balustradă - Divadlo Na Zábradlí) și studiază arta dramatică prin corespondență. După lovitura de stat organizată și condusă de Moscova din 1948 familia sa își pierde proprietățile și este considerată pro-germană și acuzată că a colaborat cu ocupantul (acuzație formulată în ziarul comunist Rudé Právo din 23 februarie, 1989). Lui Havel i se pun tot felul de piedici, dar urmează cursuri de liceu la seral și intră la Univesitatea Tehnică Cehă în 1957. Prima piesă reprezentată a fost Petrecerea din grădină (1963), iar cea mai cunoscută piesă a sa este Largo Desolato.

Lider al Revoluţiei de catifea

În 1968, anul Primăverii de la Praga, este dat afară de la teatru. Activismul său politic îl costă cinci ani de închisoare. Această dizidență a culminat în momentul publicării Cartei 77, un manifest politic scris pentru a acuza arestarea membrilor grupului de muzică psychedelică Plastic People of the Universe. Teoria sa politică cea mai articulată și mai onorată este cea a "Post-Totalitarianismului" (vezi: puterea celor fara de putere), un termen utilizat pentru a descrie viața socială și politică după încheierea "minciunii comuniste".

A fost un suporter pasionat al rezistenței nonviolente, teoretizată altădată de un celebru politician indian, Mahatma Gandhi. A fost unul dintre liderii Revoluției de Catifea din 1989 și devine președinte după primele alegeri libere. Pe 29 decembrie 1989, fiind deja președinte al Forumului Civic, a fost ales președinte al primului Parlament liber. Vaclav Havel, in decembrie 1989, la Praga

Un mare președinte

Primul preşedinte al Cehoslovaciei post-comuniste (1989-1992), apoi al Republicii Cehe (1993-2003), Vaclav Havel a ghidat democratizarea ţării sale, apoi aderarea sa la NATO (1999) şi pregătirile pentru integrarea în Uniunea Europeană, finalizată în 2004.

După expirarea mandatului său în februarie 2003, în pofida sănătăţii sale fragile, dramaturgul şi fostul disident anticomunist al Cartei 77 s-a consacrat luptei pentru drepturile omului în Cuba, Belarus, Myanmar şi Rusia

Sursa: Cotidianul.ro

                                                   Blog: Sevaciclon

December 17, 2011 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

„Tu spui c-a fost iubire-adevărată?/Eu cred c-a fost o scurtă nebunie“ – Ion Minulescu.

M-aș bucura să pot spune că toți brașovenii îl cunosc. Din păcate nu este așa. Nu-i cunosc nici drama, nici puterea de a supraviețui temnițelor comuniste. Fostul deținut politic brașovean nu are doar o poveste cutremurătoare, ci și una incredibilă, care dacă nu ar fi adevărată, ar trebui inventată și făcut un film care, în mod sigur, ar câștiga premii internaționale. Octav Bjoza a fost ținut în viață de o iubire de care, o spun cu certitudine, puțini pământeni au avut parte.

Culmea, această poveste incredibilă am găsit-o nu în ziare pretins quality sau în vreun documentar istoric, ci în revista Kamikaze, într-un context contemporan, unde se făcea o paralelă cu „iubirea“, mai bine zis scandalul sexual de la Liceul Jean Monnet din Capitală, declanșat la Predeal.

În continuare, vă las plăcerea de a lectura un alt fel de „Love Story“.

tinut la izolator trei

Octav Bjoza, la 19 ani, cand a fost arestat

Octav Bjoza: Înainte de a mă aresta, cînd eram elev, la vîrsta de șaisprezece ani, am cunoscut o fetiță care avea treisprezece ani, pe nume Carmen Sireteanu. A fost dragoste la prima vedere. Ne-am împrietenit, bilețele de dragoste, au trecut anii, eu am plecat la facultate. Cu o lună și ceva înainte de arestare, îi trimiteam cîte o vedere în fiecare zi, parcă aveam presimțiri. În fiecare scriam altceva, doar două lucruri se repetau: „Te iubesc“ și „mi-e dor de tine“. Aveam să ne revedem după patru ani și patru luni de pușcărie. În pușcărie, gîndul la iubita mea Carmen m-a făcut să supraviețuiesc, să prind puteri cînd eram la un pas să leșin de sfîrșeală. În toate celulele prin care am fost dus, peste tot, i-am scrijelit numele pe un perete: Carmen. L-am scrijelit cu o coadă de lingură de lemn, iar cînd n-am avut lingură, l-am scrijelit cu unghiile, pînă mi-a dat sîngele. Numele ei a fost ca o icoană pentru mine. Devenisem celebru printre ceilalți colegi deținuți. Nu de puține ori m-am întîlnit prin închisori cu prieteni care-mi știau obiceiul și-mi spuneau: „Băi, Octave, am văzut că ai trecut prin izolatorul cutare, la Gherla, că am văzut scrijelit Carmen pe o piatră!“.Fusesem

săptămîni, cu mîncare la trei zile o dată. Primeam o zeamă chioară la trei zile. Am supraviețuit în izolatorul ăla doar cu gîndul la iubita mea. În Balta Brăilei ne-au ținut iarna în niște saivane de oi, în niște gropi de un metru săpate în pămînt, cu acoperiș de stuf deasupra. Și oile cred că ar fi tremurat de frig acolo. Am supraviețuit cu ochii la numele lui Carmen, pe care l-am scrijelit pe o grindă. Primeam puteri nebănuite gîndindu-mă la ea. Închipuie-ți un om la 48 de kilograme, flămînd, slăbit, înghețat, împingînd o roabă cu pămînt de vreo 200 de kilograme, aproape pe verticală, că așa ajungeam să le ducem cînd digul ajungea la cota finală de patru metri. Simțeam că mă prăbușesc, că nu mai pot. Mă gîndeam la Carmen și parcă prindeam puteri, parcă împingea și altcineva roaba aia cu mine. Și uite, tot așa au trecut zilele, anii mei grei de pușcărie.

Rep.: Ați primit vreun semn că și domnișoara Carmen se gîndea la dumneavoastră în anii de detenție?

O.B.: Da. După șase luni de detenție, în celula alăturată a fost adus tatăl meu, arestat și el. Și tatăl meu a reușit să-mi transmită următorul mesaj: „Carmen te va aștepta, chiar de va fi să faci toată pedeapsa!“. Apoi au trecut trei ani și nu mai știam nimic de acasă. În perioada aia s-a dat dreptul unor deținuți să primească pachete de acasă. Eu n-am primit acest drept, dar mi-a dat un coleg cartea lui poștală pe care am trimis-o acasă scriind: „Vă pup pe toți, inclusiv pe Carmen“. Peste cîteva săptămîni am primit un pachet în care era un săpun de față marca „Carmen“. De la iubita mea, semn că nu m-a uitat. Am păstrat săpunul intact și se poate vedea astăzi la expoziția pe care am deschis-o la Brașov. Un alt cadou impresionant mi l-au făcut colegii de suferință de la lagărul Grindu. Primeam porții mici de pîine și marmeladă. Nu ajungeau să saturi un copil, darămite niște oameni care munceau din greu. În secret, cîțiva colegi deținuți au început să strîngă pîine, s-o usuce și să facă pesmet din ea. Au strîns de asemenea de la fiecare cîte un pic de marmeladă. Eu nu am știut de ce fac ei asta. Pe 1 septembrie am aflat de ce. Mi-au dăruit un mic tort din pesmet și marmeladă pe care scria: „Lui Carmen și Octav de la prietenii lor“. Era ziua iubitei mele în acea zi și colegii mi-au dat acest mic tort drept cadou. Îl făcuseră cu mari sacrificii, renunțaseră la parte din prea puțina lor hrană și, în plus, dacă aflau gardienii, ar fi fost aspru pedepsiți. Cînd am văzut tortul, am rupt-o la fugă de fericire prin lagăr. Tot de un 1 septembrie am mai pățit ceva. Eram în Deltă și ne-au scos la tăiat de stuf. Mergînd încolonați, am văzut sub o tufă ca un buchet de lăcrămioare. Nu știu de ce,le-am smuls și am mers cu ele în mînă în coloană. Carmen Bjoza

Am fost pentru cîteva ore un schelet cu un buchet de lăcrămioare în mînă, între alte schelete. La un moment dat, am realizat că în acea zi era 1 septembrie, ziua iubitei mele. Lăcrămioarele înfloresc primăvara, cum de înfloriseră toamna? O anomalie a naturii! Mi-am spus că poate au înflorit pentru mine, ca să i le dau lui Carmen, care împlinise în acea zi douăzeci de ani. Am ascuns buchetul în paie, în pămînt, unde am putut, l-am purtat cu mine pînă am ieșit din pușcărie și i l-am dus, chiar dacă florile se uscaseră între timp. Este expus la Brașov și acest buchet de flori uscate.

Rep.: V-ați căsătorit cu Carmen imediat ce ați ieșit din pușcărie?

O.B.: La scurt timp, după șase luni de la eliberare, căci mă așteptase și ea, după cum îmi transmisese prin tatăl meu în arest. Și fusese și ea anchetată de Securitate în privința cazului meu.

Rep.: De ce nu devin oamenii ca dumneavoastră un model?

O.B.: Nu-i bagă nimeni în seamă. Eu fac însă un lucru. Organizez mici întîlniri cu elevii de liceu în Brașov. Le vorbesc despre pușcăriile comuniste, despre demnitate, despre iubire adevărată, le povestesc și ce v-am povestit dumneavoastră acum. De fiecare dată cel puțin zece fete pleacă plîngînd de la aceste întîlniri. Asta pentru mine înseamnă că mi-am atins scopul, că au înțeles că pe lume există și altceva decît ușurătate.

 Sebastian Dan

Sursa: Newsbv.ro

                                               Blog: Sevaciclon