October 13, 2011 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

Politologul Dan Pavel, autorul unui amplu volum despre istoria CDR, a comentat pentru evz.ro cum l-a cunoscut pe Ion Diaconescu şi ce a însemnat acesta pentru PNŢCD.

"L-am cunoscut pe Ion Diaconescu în ianuarie 1990 când am fost la sediul PNŢCD să fac un interviu cu Corneliu Coposu. De atunci am fost pentru foarte mulţi ani destul de apropiaţi şi pentru că eram ziarist pe domeniul politic şi pentru că am descoperit că am eram absolvenţii aceluiaşi liceu din Bucureşti, Mihai Viteazu, dar şi ca cercetător. Ion Diaconescu a fost una dintre cele mai formidabile surse pentru cartea mea despre istoria CDR. Avea o memorie extraordinară. L-am întrebat despre asta şi mi-a spus că în închisoare, pentru a supravieţui, îşi exersa memoria. Practic tot ce mi-a spus pentru cartea despre CDR s-a regăsit apoi în volumele sale de memorie. Cei 17 ani petrecuţi în puşcărie îşi puseseră amprenta asupra lui. Mi-a povestit despre o vizită în SUA cum a reacţionat Bill Clinton când cineva din staff i-a spus că a stat 17 ani în puşcărie. L-a luat în braţe şi nu i-a mai dat drumul vreo 10 minute. A fost foarte impresionat", a declarat Dan Pavel.

Politologul spune că PNŢCD nu a reuit să identifice un urmaş de calibrul lui Coposu şi Diaconescu, aceasta fiind una din cauze care au dus la declinul acestui partid. Era un om foarte moral si care suferise foarte mult dar în acelaşi timp era om foarte optimist, privea partea bună a lucrurilor şi avea o ironie foarte fină, când explica ceva se ducea direct la esenţă. E o pierdere extraordinară.

"Ion Diaconescu era un om foarte sincer. Niciodată nu mi-a spus vreo minciună. Prefera să nu răspundă decât să mintă.

Seniorul PNȚCD Ion Diaconescu este înmormântat în cimitirul Bellu din Capitală, pe Aleea Artiștilor, lângă soția sa. Majoritatea celor care și-au luat rămas bun de la politician au fost oameni în vârstă, intelectuali, simpatizanți ai Partidului Țărănesc care și-au exprimat regretul că și-au pierdut un lider politic și un exemplu de viață. Sursa: EVZ.ro Blog: Sevaciclon

October 12, 2011 de Blog Admin

Fostul lider al PNŢCD, Ion Diaconescu, a murit, marţi seară, ca urmare a unor afecţiuni ale inimii. Ion Diaconescu avea 94 de ani.

Într-un interviu "La Masa Adevărului" acordat în 2008 jurnalistului George Rădulescu, liderul moral al ţărăniştilor, Ion Diaconescu, spunea că nici în perioada interbelică oamenii politici români nu respectau toate regulile democraţiei. În 2008, acumularea sălbatică de capital sugruma principiile, afirma Ion Diaconescu

Viaţa ultimului senior ţărănist

Cum l-au săltat comuniştii pe Ion Diaconescu în 1947: "Au dat năvală în camera mea 5 indivizi cu pistoale care strigau: «Mâinile sus!»" - Adevărul: Ce aţi face acum, dacă aţi avea conducerea executivă a PNȚCD?

• Ion Diaconescu: Sunt adeptul unei colaborări cu alte forţe politice, aşa cum am făcut deja în Convenţia Democrată. La noi, la partid, de când l-am pus pe picioare, porţile erau larg deschise, aproape nu aveai loc să te mişti în sediu de lume, iar acum porţile sunt ferecate şi trebuie aprobare specială ca să poţi intra, mai teribil ca la minister. Adică s-a creat o atmosferă de constrângere, de antidemocraţie.

• Domnul Marian Petre Miluţ a venit vreodată să se consulte cu dumneavoastră, să vă ceară părerea în chestiunea legată de eventualele candidaturi ale ţărăniştilor pe listele PNȚCD?

• Nu, nu a venit niciodată. La şedinţe am constatat de multe ori un lucru: când am fost categoric „contra”, a amânat şedinţa. Știind că părerea mea era potrivnică, m-am dus odată la sediu şi tot aşa cu escortă, cu portar, ca să ajung înăuntru că aveam întâlnire cu el. M-a întrebat dacă îmi place cum a reparat sediul. Eu i-am spus că nu-mi place că parcă ar fi o mânăstire părăsită, o pustietate. Mie îmi plăceau uşile toate deschise şi să nu mă pot mişca de lumea. Miluţ merge pe principiul lui Gigi Becali. Becali a spus ceva foarte interesant când a vrut să trateze cu noi şi ai noştri au pus condiţii: „Eu plătesc muzica, eu comand!”. Pe Gigi Becali îl înţeleg, dar tu, dacă te pretinzi preşedinte, dacă vrei să reprezinţi linia lui Maniu şi a lui Coposu, un asemenea comportament e de neacceptat. „Când ieşeam seara de la sediul central mă aşteptau câte unii pe stradă şi-mi spuneau cu vocea înceată: „Eu am dat o adeziune la dumneavoastră... O s-o găsească ăştia şi sunt nenorocit. Căutaţi-o şi distugeţi-o, vă rog!”. Atât de mare era frica.”

• Ce vă amintiţi din politica românească interbelică?

• În România interbelică era democraţie în mod oficial, se practica la un anumit nivel, dar şi atunci era departe de a fi acea democraţie care trebuie. Întotdeauna între cele două războaie mondiale fiecare guvern numit de Rege - Regele numea guvernul - primul act pe care-l făcea era dizolvarea Parlamentului. Se făceau alegeri sub conducerea noului guvern şi automat acesta câştiga.

Prima dată când a căzut un guvern în alegeri a fost în 1937 când Guvernul Tătărăscu, care fusese patru ani la putere şi fusese apoi repus în funcţie, nu a mai obţinut cei 40% necesari guvernării. Atunci, având 40%, luai odată jumătate din oficiu şi încă 40% din a doua jumătate.

Aşa se asigura o majoritate care să poată guverna coerent. Deci în 1937 a început dictatura regală. Rezultă că, în cei 20 de ani dintre cele două războaie mondiale, societatea românească se maturizase politic, începuse să se emancipeze de sub această presiune a puterii şi să înţeleagă faptul că ea este puterea. Aşa s-a întâmplat şi acum, după marea presiune comunistă.

• Deci frica a ieşit din „oasele” românilor.

• Îmi aduc aminte că atunci când am început să ne manifestăm după decembrie 1989 şi am ajuns la ţară în Muscel, a venit familia mea şi mi-a spus: „Fii atent ce faci că nu s-a schimbat nimic, tot ăştia sunt! Iar ajungi la puşcărie!”. Lumea era speriată şi, dacă vă aduceţi aminte, în ianuarie '90 a fost primul miting făcut de noi, prin care ceream ca FSN-ul să nu se transforme în partid politic. Să rămână un organism care reprezintă vremurile acestea, iar noi să le dăm tot concursul, dar să nu se transforme într-un partid politic.

Să nu se permanentizeze. A început să iasă zvonul că se transformă în partid politic şi atunci noi am făcut într-o duminică acea manifestaţie, pornind de la sediul nostru şi mergând până în Piaţa Victoriei. Și cum era o duminică însorită, tot centrul Bucureştiului a fost o mare de oameni care l-a speriat pe domnul Iliescu. Am ajuns la Palatul Victoria şi era speriat de lumea venită cu noi.

A fost o tocmeală lungă, ca noi să facem o declaraţie, dar în timpul acela a mobilizat camioane cu membrii FSN care au atacat oamenii din piaţă. Din momentul acela a început tensiunea, lupta de stradă. Și de unde la noi la sediu până atunci era o avalanşă nebună, fiindcă veneau oamenii să se înscrie, văzănd că au atacat sediile din provincie, lumea s-a speriat.

Când ieşeam seara de la sediul central mă aşteptau câte unii pe stradă şi-mi spuneau cu vocea înceată: „Eu am dat o adeziune la dumneavoastră... O s-o găsească ăştia şi sunt nenorocit. Căutaţi-o şi distugeţi-o, vă rog!”. Atât de mare era frica. Cred că cinci-şase oameni m-au abordat cu o asemenea chestiune.

„Toată lumea consideră că banul este totul”

• Cum vi se pare clasa politică actuală - mai slabă decât cea din anii '90 sau mai bine structurată ideologic?

• După mine clasa politică s-a mai emancipat, însă acum e subordonată banului. Acum toată lumea aceasta consideră că banul este totul. Nu vreau să dau exemple. Prin anii '95, înainte de a veni noi la putere, eram în Ardeal, în campanie electorală şi la un moment dat am o discuţie cu un cetăţean, care părea intelectual, şi-mi vorbea de domnul Iliescu, pe care îl critica. Iar eu îi spun: „Văd că dumneata îl critici pe domnul Iliescu, însă câteodată îl şi aperi.

Sunt acum alegerile, cu cine votezi?”. Și-mi spune: „Cum cu cine?! Cu domnul Iliescu!”. „Păi bine, zic, l-ai criticat şi îl votezi?”. „Păi pentru că e la putere. Ia şi dumneata puterea şi te votez!”, mi-a spus. În concepţia lui, cel care era la putere reprezenta ţara, iar opoziţia erau oamenii care făceau rău ţării.

Se confunda ţara cu aceia care o conduceau. Aşa a fost mentalitatea şi între cele două războaie mondiale. Au trebuit aproape 20 de ani ca lumea să se emancipeze şi să înţeleagă că ea deţine puterea. La alegerile din '90, puterea a avut 80%. Mulţi m-au întrebat: „Sunteţi sigur că acolo nu e vreun aparat care spionează cu cine ai votat?”. Masele erau speriate.

• E mai bine acum?

• Sub acest aspect, la ora actuală lumea s-a emancipat, lumea are mai mult curaj, dar tranziţia a permis crearea unor capitaluri pe căi mai puţin cinstite. Interesul e să se menţină o anumită conducere a ţării, o putere cu care detinatorii de capitaluri au relaţii.

Și toţi ceilalţi, care au venit cu nişte „mofturi” de democraţie integrală, de state sociale, sunt marginalizaţi. Aşa se întâmplă că o parte importantă a televiziunii, a presei, este dependentă de asemenea capitaluri care sunt în circulaţie.

Noi, cu principiile noastre vechi, sănătoase, suntem de nedorit şi suntem loviţi de aceia care au acumulat astfel de capitaluri. Aşa a murit Maniu în închisoare ca un martir, aşa a murit Mihalache, aşa am stat şi noi 17 ani în puşcărie, în numele unor principii. Acum noi nu putem renunţa la ele şi nu ar fi nici sănătos să o facem. Sunt convins că, încet-încet, societatea va evolua, generaţiile noi vor înţelege cum stau lucrurile şi aceste principii vor sta la baza societăţii viitoare.

• În ce orizont de timp întrevedeţi o maturizare a electoratului, o întoarcere către principiile pentru care aţi stat închis atâţia ani?

• Generaţiile se formează şi se educă progresiv. Brucan vorbea de 20 de ani. Fenomenul acesta de îmbunătăţire a calităţii morale a societăţii româneşti se face în timp, pe măsură ce apar generaţii noi, educate, formate complet într-o ambianţă liberă, de cinste. Mi se pare că o să dureze mai mult.

„Au trebuit aproape 20 de ani ca lumea să se emancipeze şi să înţeleagă că ea deţine puterea.”

„Era bine dacă făceam anticipate în 1997”

• Când v-aţi dat seama că schimbarea produsă în '89 este ireversibilă?

• În momentul în care au început schimbările în Rusia. Eu cel puţin aşa am văzut lucrurile. În momentul când a început politica lui Gorbaciov am zis: „Gata, am intrat pe un făgaş care va însemna salvarea, eliberarea întregului spaţiu sovietic în care suntem şi noi!”.

Politica lui Gorbaciov nu însemna o lepădare de comunism, dar el credea că, după 50 de ani de stăpânire comunistă, poate să introducă democraţia, să facă apel la toţi, dar în cadrul mare, comunist, care va rămâne pentru vecie. Aici a fost greşeala lui, greşeală care nouă ne-a convenit. În sistemul comunist tot capitalul, toate averile sunt în mâna statului. Individul nu are nici măcar o maşină de scris. Cum poate omul acela să-şi manifeste părerile când leafa lui şi tot ce are depinde de stat?

• Credeţi că, acum, liberalii au procedat corect faţă de PNȚCD? dat, Radu Câmpeanu i-a retras din Convenţie pe liberali şi a intrat în guvern cu Iliescu.
• Nu. Maniu a reînfiinţat, pentru momentul alegerilor din '46, alianţa cu liberalii de dinainte de război. În 1989 noi am reînfiinţat PNȚCD, iar ulterior liberalii au reînfiinţat PNL şi noi i-am sprijinit. La un moment

Pe chestia asta ei nu au luat nimic la alegeri. Pe urmă, după această înfrângere, i-am reprimit în Convenţie cu toate drepturile. Ca urmare la aceasta, când Convenţia s-a destrămat, între loviturile care ni s-au dat a fost cea a liberalilor.

Întâi ne-a dat o lovitură grozavă Emil Constantinescu, care era candidatul nostru ales preşedinte şi care s-a retras din cursă. Liberalii s-au retras din Convenţie. În condiţiile acestea, pentru noi, alegerile din 2000 au fost un dezastru. - Cine credeţi că poartă cea mai mare vină pentru faptul că la alegerile din 2000 PNȚCD s-a rupt de primul eşalon politic românesc?

• Noi am făcut peste 5 la sută şi normal intram în Parlament. Însă făcusem şi o alianţă care nu ne-a mai folosit la nimic. Dacă Constantinescu nu pleca, atunci alianţa avea valoare. Vinovate sunt toate aceste împrejurări teribile şi faptul că guvernarea dintre anii '96 şi 2000 nu a fost chiar a noastră. În acea alianţă PNȚCD a avut doar 19 la sută.

• De ce nu aţi acceptat propunerea domnului Ciorbea în '97 de a organiza alegeri anticipate, astfel încât PNȚCD să câştige peste 50% din voturi?

• Pentru că am făcut o şedinţă a Comitetului Central de Conducere şi aproape nimeni nu a vrut. Victor Ciorbea a hotărât să demisioneze. Era atacat îndeosebi de Băsescu. În această şedinţă, eu, în calitate de preşedinte al partidului, am propus să ne retragem şi să se ajungă la noi alegeri. Am supus la vot. Și la vot, Radu Vasile, Ciumara au fost contra. Din 80 şi ceva de membri, 70 au fost împotriva alegerilor anticipate.

• Credeţi că ar fi fost mai bine dacă erau anticipate?

• Era mai bine. Dar ăştia toţi se temeau. Unii ziceau: „Am stat în opoziţie 50 de ani şi prin aceste împrejurări am ajuns şi noi la putere. Acum, după un an şi ceva de guvernare, îi dăm cu piciorul?”. Și toţi aceia erau deputaţi. N-au vrut să piardă şi eu nu puteam să le impun demisia. Atunci s-a pus problema pe cine propunem noi ca prim-ministru în locul lui Ciorbea. Au fost propuşi Radu Vasile, parcă Ciumara şi încă vreo patru, cinci. A ieşit Radu Vasile, care avea o oarecare simpatie.

• A fost o mişcare inspirată desemnarea lui Radu Vasile?

• Sigur că nu. După puţin timp de la începerea mandatului său am intrat în conflict cu el. Până la urmă, tot partidul a trebuit să-i retragă sprijinul politic. Și am recurs la al treilea prim-ministru. Deci în acea guvernare a Convenţiei Democrate trebuie înţeles că una e când ai o majoritate şi alta când un cabinet este făcut din nu-ştiu-câte crâmpeie.

• Credeţi că domnul Ciorbea mai putea fi util PNȚCD?

• Nici cu el nu ne-am înţeles atunci. I-am spus: „Rămâi primar al Capitalei!”. El, nimic. S-a retras şi din Primăria Capitalei. În scurt timp a demisionat şi din partid. Pe urmă şi-a dea seama că nu merge şi a revenit în partid. L-am făcut în 2002 preşedinte al partidului. A stat un an, doi. Nemulţumit după alegerile din 2004, s-a retras. Trebuie să vă spun că eu, după moartea lui Corneliu Coposu, nu mi-am dorit să fiu preşedintele PNȚCD. Am fost fericit că l-am avut contracandidat pe Ion Raţiu. Am zis că poate iese Raţiu. Nu mă interesa. N-am suferit atât ca să ajung preşedinte de partid.

• Vasile Lupu, Andrei Marga, Victor Ciorbea, Radu Sârbu sunt nişte nume de care se leagă istoria recentă a partidului. Cum i-aţi aranja, acum, pe tabla de şah a politicii?

• La ora actuală, singurul care este încă pe linie şi se mai vede cu noi - ne dăm telefoane - este Ciorbea. Vasile Lupu era cu Miluţ şi nu ştiu la ora actuală care mai e poziţia lui. Iar mulţi alţii nu mai sunt activi în politică.

• Nu credeţi că au o datorie morală să strângă rândurile pentru a ridica partidul?

• Păi au, dar dacă nu vin, nu pot să-i forţez.

• Nici soluţia cu Gheorghe Ciuhandu preşedinte nu s-a dovedit prea inspirată...

• L-am ales pe Ciuhandu pe considerentul că era primar în Timişoara. Practic nu a fost o soluţie pentru că el nu poate fi primar în Timişoara şi preşedinte la Bucureşti. Pe vremea lui Coposu, pe vremea mea, în fiecare zi eram pe la sediul partidului. Acum trebuia să aştepţi câteva săptămâni să vină Ciuhandu de la Timişoara. Și aşa a apărut acest Miluţ.

• Mai păstraţi legătura cu fostul preşedinte Constantinescu?

• Constantinescu mi-a spus, la o întrevedere pe care am avut-o, că îi propusese Ciorbea să preia preşedinţia PNȚCD. El a spus că nu-l interesează şi că l-ar interesa preşedinţia unui bloc, cum a fost CDR, format din PNL, PNȚCD şi AP. Și eu zic: „Dar AP-ul cine sunt?”. „Păi partidul meu”, îmi spune Constantinescu, dezamăgit.

• De ce credeţi că s-a opus doamna Doina Cornea congresului extraordinar la care a fost ales preşedinte Radu Sârbu în locul lui Marian Petre Miluţ?

• S-a zis că se va genera o ruptură. Bun, dar ne convine situaţia aceasta, ca partidul să facă această alianţă cu liberalii, de maniera asta? Adică demisionăm din PNȚCD, ne înscriem la liberali şi poate câţiva dintre noi vor ajunge deputaţi... Înainte de toate, am făcut 17 ani de puşcărie ca ţărănist şi acum să schimb partidul?

• Dar o alianţă cu liberalii în adevăratul sens al cuvântului aţi fi acceptat-o?

• Am spus-o din capul locului: chiar şi o alianţă cu partidul lui Băsescu. Care dintre partide mi-ar fi oferit condiţii mai bune în alianţă, pe acela l-aş fi ales. Sigur că, într-o vreme era de preferat Băsescu, pentru că era mai tare. Aveam şanse să obţinem locuri mai multe în Parlament.

• Vorbiţi despre PDL spunând „partidul lui Băsescu”. Credeţi că preşedintele îl controlează?

• Sigur că da. Nu cunosc eu toată bucătăria, dar aşa se vede. Oricum, e greşită chestia că dacă este preşedinte nu are dreptul să aibă un partid. El a fost ales prin acest partid. De acolo a provenit.

AMINTIRI

„În puşcărie, şi fără să vrei faci apel la Dumnezeu”

„În anii când stai de unul singur în celulă, în izolarea şi în suferinţele acelea, ai timp de rugăciuni. Fără să vrei făceai apel la forţele divine ca să te ajute.

Ca manifestare publică în puşcărie, trebuie văzuţi numai anii când stăteam cu alţii în celulă şi puteam lua pulsul întregii puşcării. Îmi aduc aminte ce îmi povestea, într-o celulă, un colonel care fusese pe timpului războiului în conflict cu comuniştii. În libertate, când încă nu luase puterea regimul comunist, colonelul acesta se găsea la Craiova, în justiţia militară.”

Convertirea generalului

„Comandantul întregii garnizoane pe Craiova era un general, parcă Aramă i se zicea. Și ăsta, ca să fie menţinut în poziţia aceea, se afişa ca om al regimului. La Bobotează mergeau undeva la malul apei, aşa era obiceiul, şi preotul, după ce sfinţea apa, venea şi îi boteza pe toţi.

Când a venit şi la general acesta a dat cu mâna peste busuiocul preotului. Era obligat că era militar să meargă la evenimentele religioase, dar în sufletul său nu credea. Între timp, cel care povestea a fost arestat şi condamnat pentru crime de război de bolşevici. A ajuns într-o cameră mare la Jilava, unde erau foarte mulţi ofiţeri. Ei l-au primit strigând: „A venit nea Firu!”.

Și deodată, dintr-un colţ, se aude: „Domnilor aţi putea să aveţi puţin respect faţă de rugăciunea unui coleg de-al vostru!”. Era generalul Aramă, care între timp fusese condamnat. Ăla care dăduse cu mâna peste busuiocul preotului făcea apel la Dumnezeu. În puşcărie, cred că 99 la sută din deţinuţi au fost credincioşi. Și după ce au trecut vremurile de prigoană mulţi au rămas cu credinţa.”

„În puşcărie, cred că 99 la sută din deţinuţi au fost credincioşi. Și după ce au trecut vremurile de prigoană mulţi au rămas cu credinţa.”

FOAMETE

„Poate că mori mai repede dacă te îmbuibi”

• Din observaţiile pe care le-aţi făcut, modul în care anchetatorii din temniţele comuniste se raportau la personalităţile închise acolo, trăda o răutate structurală sau mai întrezăreaţi şi urme de umanitate?

• Pe mine nu mă considerau o personalitate. Eram un tânăr inginer ajuns în conducerea tineretului PNȚCD. Cei care am supravieţuit, tineretul partidului, eram şi prea puţin cunoscuţi. Toţi bătrânii partidului au murit. La Aiud am aflat că a venit un nou subdirector, unul Dorobanţu, care fusese şofer în Târgovişte.

Când au venit comuniştii, şi-a format o bandă care stătea într-o cârciumă din Târgovişte şi când se afla că este o întrunire a PNȚCD se duceau cu camionul acolo, cu răngi, şi îi desfiinţau pe cei prezenţi. Au atacat şi la Târgovişte, dar cei de acolo s-au baricadat înăuntru şi au rezistat.

Ăsta ajunge director la Aiud. Și când trecea din celulă în celulă, întreba pe fiecare cum îl cheamă şi de unde e. La mine în celulă era un secretar şi un fost ministru de pe vremea lui Antonescu. Eu am spus că sunt din Bucureşti. A mers mai încolo şi a dat de Spineanu, care era şeful organizaţiei ţărăniste din Dâmboviţa. Când l-a văzut nici nu l-a mai întrebat, l-a luat la bătaie. Pe motiv că-l ştia el.

• Care a fost secretul supravieţuirii în temniţele comuniste?

• A fost tinereţea. Oameni de la 20 de ani până la 40 de ani... Dar au murit şi mulţi. Toţi care au intrat în puşcărie de la 60 de ani în sus nu au mai scăpat. Foarte puţini au scăpat. Au fost ani de foamete cumplită, dar poate că mori mai repede dacă te îmbuibi. Trebuia să ai, totuşi, o anumită vigoare ca să rezişti.

• V-aţi gândit vreo clipă că puteaţi să evitaţi temniţa?

• De multe ori, mai ales în anii în care am stat arestat singur în celulă. Am stat să aprofundez drumul pe care am mers. Am greşit sau nu am greşit. Și făcând toată analiza am zis că nu am greşit. Sigur că puteam să şmecheresc lucrurile, dar nu mai eram eu. Nu am greşit.

Am fost convins de lucrul ăsta. Îmi aduc aminte, ducându-mă la mine la Boteşti după ce am ieşit din puşcărie am constatat că rudele veneau şi stăteau de vorbă, restul oamenilor se fereau să nu fie văzuţi stând de vorbă cu mine. Ce rău te simţeai când vedeai că e unul la poartă şi când treceai pe uliţa aia se ducea repede în casă. Te simţeai părăsit de toată lumea asta.

• La câţi ani aţi ieşit din temniţă?

• În '64, la 47 de ani.

• V-au mai făcut comuniştii greutăţi după aceea?

• Cu diploma de inginer am mers la nu ştiu câte întreprinderi. Întrebau de unde vin. Le spuneam că din puşcărie. Unul mi-a făcut figura. Între timp am ajuns la Ascensorul. Care era o întreprindere a primăriei care făcea ascensoare în Bucureşti. Era mai puţin pretenţioasă şi avea şi un anumit grad de libertate. Și după ce intrasem la Ascensorul m-am dus la o clădire publică în care era un institut de proiectări mă întâlnesc cu un coleg de liceu, făcuse Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. Fusese premiantul clasei. Și mă întâlnesc cu el, ne îmbrăţişăm.

Știa despre peregrinările mele. Și zice unde eşti. Păi la Ascensorul. Ce salariu. 1.500. Zice, vai de mine, vii aici la noi, că te bag inginer la mecanicul-şef cu două, trei mii. Și îţi dau şi o jumătate de normă la proiectări. Zic, bine măi Costea. M-a dus la director. Directorul era un băiat tânăr, cumsecade, impresionat de suferinţa mea. Și m-a pus să fac o cerere. M-a trimis cu cererea la „Personal” să-mi pună un aviz. La „Personal” nu era şeful, era un băiat tânăr.

Se uită pe cerere. Zice: „De unde veniţi?”. „Păi din puşcărie”, îi răspund. Și cu tupeu îmi zice: „Păi vii din puşcărie şi îndrăzneşti să vii aici la noi?! Aici sunt secrete mari de stat!”. Era un institut de proiectări cu hârtie, cu stuful din Deltă. Mă duc înapoi şi le spun.

Erau şi ei oarecum îngrijoraţi, că făcuseră asta cu imprudenţă. Costea zice: „Eu mă duc mâine la minister şi ministrul-adjunct mi-e prieten - Toma Comănescu. O să-l rog să dea el un telefon la ăştia ca să pună avizul”. Și zic: „Dar Comănescu cine este? Păi unul care a fost inginer...”. Le spun că mi-a fost şi mie prieten bun.

„Spune-i că e vorba de mine”. Ne-am despărţit şi a rămas ca el să vorbească cu Comănescu. După câteva zile îmi dă telefon Costea. Îmi spune am vorbit, i-a părut bine de tine, dar zice că nu e potrivit pentru tine postul ăsta. Deci îmi era prieten, era ministru, dar cum să intervină pentru un fost deţinut.

• Nu v-aţi gândit să plecaţi din ţară? Aţi avut posibilitatea?

• Păi nu aveam cum să plec, decât să fug.

• După ce aţi ieşit din închisoare, în '64, v-a trecut prin gând să plecaţi din ţară?

• Atunci nu. Doar înainte de puşcărie.

Cel mai redutabil adversar

„Nu am avut pe niciun adversar cum erau cei de pe vremea dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu, toţi conducătorii erau contrari puctului meu de vedere. Nu îi agream, dar nu îmi era în mână să mă răzbun, să-l ucid eu pe ăla. Sunt adeptul moralei creştine, înţelegătoare.

Marii lideri comunişti au devenit lideri mari într-un concurs de împrejurări, au suferit, au mers pe drumul ăsta şi au ajuns la concluzia că asta e calea cea bună. Și dacă o făcea din convingere era o victimă a societăţii, cum a evoluat societatea, cu ce idei a venit el în contact şi cum s-a imprimat asupra psihicului lui.”

„Nu am avut pe niciun adversar cum erau cei de pe vremea dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a lui Ceauşescu”

Briefing

„Sunt în relaţii bune cu Ion Iliescu”

• Ion Iliescu vă mai sună?

• Da, mă sună de ziua mea, de Sfântul Ion întotdeauna.

• Aţi rămas în relaţii amicale?

• Da, am rămas în relaţii bune şi nu numai cu el, cu toţi pentru că vrând-nevrând primul contact oficial a fost cu el, pe 12 ianuarie 1990, când ne-am dus la Palatul Victoria, partidul fusese recunoscut şi noi făcusem o declaraţie că spijinim FSN-ul. Era toată conducerea ţării acolo.

• Ce vă spunea Ion Mihalache în tinereţe?

• Îmi plăceau toate ideile lui. Era pornit de jos şi ajunsese unde a ajuns şi m-a impresionat acea tenacitate a lui, tărie de caracter.

• Cine vă mai vizitează dintre foştii lideri politici?

• Foarte puţini. În afară de familie, nimeni. Am legătură cu Ionescu Galbeni, cu Mihai Grigoriu.

• Preşedintele Băsescu vă sună?

• Nu, nu am avut nicio relaţie. De câteva ori am vorbit, când era ministru, dar mi s-au făcut diverse propuneri să discut cu el. Mie mi-e greu prin faptul că am ajuns la 91 de ani şi observ că nu mai ţin minte o serie de probleme. Dacă apelează la mine cu un telefon, îmi spun punctul de vedere dar ca să mai fiu activ politic în adevăratul sens al cuvântului nu pot.

Oamenii „din umbră”

„A fost Coposu. L-am avut în partid pe Nicu Adamescu care a ieşit din puşcărie foarte zdruncinat şi îmi fusese prieten foarte bun. M-am simţit legat de Ion Mihalache. Cu Maniu am vorbit de câteva ori, dar era diferenţă mare între mine şi el şi ca vârstă şi ca poziţie. Eu eram în conducerea tineretului şi atunci tineretul nu era aşa important ca acum. De Mihalache, pentru că îmi era şi rudă, mă ataşasem. Este personalitatea pe care aş pune-o pe primul loc.”

„De Mihalache, pentru că îmi era şi rudă, mă ataşasem. Este personalitatea pe care aş pune-o pe primul loc.”

CARTE DE VIZITĂ ION DIACONESCU

• S-a născut la 25 august 1917, la Boţeşti, judeţul Argeş si a murit la 11 octombrie 2011 • A fost de profesie inginer. • Membru al PNȚ din 1936. • După 1989, alături de Corneliu Coposu, reînfiinţează şi asigură conducerea PNȚCD. • Devine preşedinte al partidului după decesul Seniorului ţărănist. • A fost ales deputat în trei legislaturi (1990-2000). • Devine preşedinte al Camerei Deputaţilor în legislatura 1996-2000. • A fost deţinut politic vreme de 17 ani (1947-1964.)

Sursa: Adevarul.ro Dumnezeul sa-l odihneaca in pace!

                                                                    Blog: Sevaciclon 

August 09, 2011 de Blog Admin

În oraşul Făgăraş a fost proiectat filmul „Portretul luptătorului la tinereţe“, despre cel mai longeviv grup de rezistenţă din munţi, în timpul guvernării comuniste a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La film au venit rudele celor ucişi între anii 1948 şi 1962 de Securitate, surorile lui Gavrilă Ogoranu, cel mai căutat partizan al tuturor timpurilor, şi ultimul supravieţuitor al grupului, Ion Ilioiu (83 de ani).

În oraşul Făgăraş a fos

„… Aş vrea acum să invit pe scenă regizorul, pentru a-i înmâna un premiu de excelenţă, pentru iniţiativa de a aborda acest subiect, al rezistenţei anticomuniste făgărăşene, într-un film.“

Constantin Popescu urcă aproape cu timiditate pe scena Casei de Cultură din oraşul Făgăraş, ia microfonul şi, privind peste sala arhiplină, spune „mulţumesc, este o onoare pentru mine să mă aflu aici.“ În câteva secunde se sting luminile şi filmul „Portretul luptătorului la tinereţe“ începe să ruleze. Este a treia proiecţie de gală a peliculei abia lansate, pe 18 noiembrie filmul a fost prezentat în Capitală, la Cinema Studio, a doua zi la Cluj şi astăzi, pe 23 noiembrie, filmul şi echipa lui au ajuns la Făgăraş.

Este pentru prima dată când, după mii de ore petrecute în faţa arhivelor de securitate, a cărţilor de memorii şi mărturii despre rezistenţa anticomunistă din munţii Făgăraş dintre 1947 şi 1960, Constantin Popescu ajunge faţă în faţă cu urmaşii celor despre care a făcut filmul. Acum, în faţa ecranului stau surori, nepoţi, veri, mătuşi, vecini ai celor 12 tineri din Grupul Carpatin Făgărăşan, una dintre cele peste 1.000 de grupări de partizani anticomunişti din România. Unii dintre cei din sală au prins, copii sau adolescenţi fiind, perioada cruntă de după al Doilea Război Mondial, când la conducerea ţării se impune un guvern comunist, condus de Petru Groza, şi, odată cu el, ororile: Securitatea cu anchetele, maltratările şi hăituielile ei, închisorile, Canalul, teroarea. Grupul de rezistenţă Carpatin Făgărăşan, care cu timpul a devenit cunoscut ca „Grupul Ioan Gavrilă Ogoranu“, a fost unul dintre cele mai longevive: cei 12 tineri, majoritatea studenţi sau absolvenţi de facultate, au rezistat cu arma în mână aproape 10 ani în munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile.

Ascunşi în păduri, hambare, bordeie

Ogoranu a fost singurul care nu a fost prins de organele Securităţii timp de 27 de ani, lucru care îl face unic în istoria grupărilor de partizani de oriunde în lume.

Prima dată, regizorul a aflat despre Ogoranu acum doi ani, de la vicepreşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. A început să citească cărţile semnate de Ogoranu - opt volume, apărute sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“ - a studiat arhivele de securitate – nu mai puţin de 124 de volume cu 50.000 de file, ilustrarea perseverenţei furibunde a comuniştilor de a-l captura pe „bandit“ - şi scenariul a început să se contureze.

Ce a rezultat nu e o poveste, este mai degrabă o cronică, fapte reale, atestate documentar, pe care Popescu a vrut să le scoată la lumină, aşa cum le-a citit el pe hârtie. A ales să dateze secvenţele, ca într-un jurnal de front, şi confruntările dintre partizani şi soldaţii care îi urmăreau intră pe parcursul filmului într-un fel de rutină a repetiţiei. Îi vedem pe cei 12 – Andrei Haşu, zis Baciu, Ioan Chiujdea, Profesorul, Laurean Haşu, zis Leu, Ghiţă Haşu, Ioan Pop Fileru, Toma Pârău, Remus Sofonea, Ioan Mogoş, Ion Ilioiu, Gelu Novac, Gheorghe Şovăială – împuşcând sau fiind împuşcaţi, ascunşi în bordeie sub pământ, improvizând depozite de alimente, primite de la ciobani sau ţărani, spălându-se în râuri îngheţate, făcându-şi atele ca să-şi îngrijească rănile.

Se despărţeau în grupuri de patru sau cinci oameni, ca să nu rişte capturarea tuturor odată, păstrau legătura între grupuri prin bilete lăsate în locuri secrete, în scoarţa copacilor, încercau să afle informaţii despre mişcările de trupe ale armatei şi Securităţii. Mereu hăituiţi, se ascund în păduri, în hambare, în căpiţele de fân ale ţăranilor, în holdele de grâu, cu credinţa – şubrezită odată cu trecerea anilor – că americanii vor veni şi vor salva ţara de comuniştii înstăpâniţi.

Aceştia din urmă îi urmăresc cu o perseverenţă diabolică, pe toate căile posibile: armat, în aer – elicoptere – şi la sol, prin diverse tehnici operative – familiile lor anchetate şi persecutate, aruncarea în închisoare şi maltratarea oricui ajuta sau părea să ajute mişcarea lui Ogoranu. Pentru prinderea lor se pare că au fost mobilizate de-a lungul timpului cele mai numeroase trupe de Securitate şi Miliţie din istoria ţării.

„Le-am zis să mă omoare, că nu ştiu unde e“

Elena Gavrilă, sora lui Gavrilă Ogoranu, în vârstă de 73 de ani, este în sală, la vizionarea filmului. Înainte de a ajunge aici, s-a frământat toată ziua, întrebându-se dacă să vină sau nu. Pentru ea, teroarea a încetat abia după Revoluţia din decembrie 1989 şi a început când era un copil de 12 ani. Atunci, Ioan Gavrilă Ogoranu, absolvent al Facultăţii de Agronomie din Cluj şi al Academiei de Înalte Studii Economice Braşov, membru al Frăţiei de Cruce Negoiul, ia calea refugiului în munţi, împreună cu alţi tineri studenţi. Frăţiile de Cruce erau organizaţii de tineret ale Mişcării legionare, create prin hotărârea lui Corneliu Zelea Codreanu, având ca membri tineri, erau educaţi în spirit naţional şi ortodox. Toţi aceştia încep să fie vânaţi de regimul comunist consolidat.

„Venea acasă la noi Securitatea şi ziua, şi noaptea. Ne băteau, pe mine, pe mama şi pe sora mea, să zicem unde e frate-miu. O luau pe mama cu zilele, de nu ştiam nimic de ea. Odată au închis-o doi ani şi noi am rămas acasă, doi copii, eu de 12 ani şi soru-mea de 17. Primeam telegrame că mama a murit. Şi noi plângeam.“

Securiştii le-au instalat un microfon sub piciorul patului, l-au acoperit cu o scândură şi au tras firele până la Primărie, unde au instalat un ofiţer, la celălalt capăt al firului. Alţii, mascaţi în civil, patrulau ziua şi noaptea în împrejurimile ­curţii. „Noi nu vorbeam nimic în casă, ne spuneam şi rugăciunile în gând şi apoi ne culcam. Ne spusese un văr că ei aud tot ce spunem. La câteva zile oprea maşina în faţa casei şi coborau toţi şi ne întrebau unde e Ion. Ne înjurau şi ne spuneau că nu suntem vrednici să trăim. Apoi mai veneau unii care plângeau în faţa noastră şi ziceau că vor să meargă la frate-miu, să lupte cu el, alţii care spuneau că vin de la el şi că să îi trimitem mâncare.“

„L-am iubit şi am fost fraţi“

Ana Gavrilă, mama lui Ion, nu mai avea încredere în nimeni din sat şi le spunea şi celor două fete să facă la fel. Sătenii evitau contactul cu ele, pentru că îşi semnau trimiterea la carceră. „Dacă venea cineva la noi, îl ridica Securitatea. Ne mai ajutau unii la descărcat fân sau cartofi, sau la cosit, dar noaptea, pe ascuns. Ziua, toată lumea fugea de pe drum când vedea maşina. Opreau mereu la noi în poartă“, îşi aminteşte Eugenia, cealaltă soră a lui Ogoranu, în vârstă de 78 de ani. Reuşeau totuşi să scape vigilenţei comuniştilor şi să-i trimită mâncare în munţi. „Umblam cu bilete scrise, pe care mi le dădea mama, prin Berevoi, Pojorta, şi le puneam sub o piatră mare, într-un loc. I-am dus şi mâncare prin holde, pită, slănină, brânză... Mama mai primea veşti de la el“, spune Elena Gavrilă. „Odată, când mama era la închisoare, am mers la piaţă la Făgăraş cu nişte vecine. Aveam lapte, ouă, brânză, să vând ca să putem trăi. Eram în sanie, era iarnă şi pe drum ne-a oprit un miliţian şi a zis «care de aici e Gavriloaia, să se dea jos». M-a luat la Securitate, m-a legat cu fire de mâini şi m-a băgat la curent electric. Le-am zis să mă omoare, că nu ştiu unde e.“ A doua zi au lăsat-o pe stradă, la întâmplare, în mijlocul iernii.

Aşa au curs anii pentru cele trei femei, între bătăi şi anchete terorizante. Elena Gavrilă, mezina familiei, spune că pe ea, de fapt, a crescut-o Securitatea. Chiar şi când s-a căsătorit au venit după ea, şi au luat-o în repetate rânduri la anchetă, împreună cu soţul şi copilul mic. A divorţat de primul bărbat, care nu a rezistat presiunii psihice, s-a căsătorit a doua oară, şi anchetele au continuat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în familia Eugeniei Gavrilă, măritată o singură dată. Bătrână şi bolnavă, Eugenia nu a putut ajunge la proiecţia filmului, dar i-a povestit sora ei, a doua zi. Cele două surori nu şi-au văzut fratele 25 de ani. Întrebate dacă s-au gândit să reproşeze suferinţa pe care le-a cauzat-o, Elena Gavrilă a răspuns: „L-am iubit şi am fost fraţi.“

"M-a luat la Securitate, m-a legat cu fire de mâini şi m-a băgat la curent electric" "I-am dus şi mâncare prin holde.Mama mai primea veşti de la el"


Elena Gavrilă - sora lui Ogoranu

„Filmul ăsta e despre demnitate“

Cea care a înmânat pe scenă premiul regizorului este jurnalista Lucia Baki, de la „Monitorul de Făgăraş“. Ea l-a cunoscut personal pe Ioan Gavrilă Ogoranu pe când documenta subiectul rezistenţei anticomuniste. S-a pomenit la ziar cu un bătrân cu părul cărunt, care i-a propus să scoată împreună al treilea volum al cărţii sale, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“.

Erau deja anii 2000, iar Ogoranu era un om liber, care îşi ocupa timpul scriind: avea deja două volume de memorialistică, în care radiografiase ce se petrecuse în munţi cu el şi cu ceilalţi. Apoi, când a avut acces la dosarul lui de urmărire, a mai scos un volum, completând amintirile sale cu cifre şi date din miile de procesele verbale ale Securităţii. Este singurul autor din istoria literaturii române care după vârsta de 70 de ani a scris şi publicat peste 10 cărţi.

Salvat de Richard Nixon

Ogoranu a fost prins în iunie 1976 de regimul comunist care acum îl avea ca lider pe Nicolae Ceauşescu. Ceilalţi membri ai grupului fuseseră prinşi şi aduşi în faţa plutonului de execuţie, cu mulţi ani în urmă. Până în acel an, fotografia lui Ogoranu se găsea pe masa fiecărui miliţian. În ultimii ani, fugarul a stat ascuns în satul Gâltiu, judeţul Alba, în casa Anei Săbăduş, care i-a devenit şi soţie. Fusese deja condamnat în lipsă la pedeapsa cu moartea, în două rânduri. Asta l-ar fi şi aşteptat dacă nu ar fi intervenit direct la Ceauşescu preşedintele american Richard Nixon, obţinând graţierea lui.

„Era de o inteligenţă sclipitoare şi un talent înnăscut la scris. Cel mai mult am apreciat la el curajul. Noi, generaţia noastră, nu am putea face ce au făcut ei. Să respecte un principiu şi să nu se abată de la el, cu preţul vieţii“, spune Lucia Baki, care a petrecut timp cu Ogoranu, în ultimii ani ai vieţii lui, până în 2006, când se stinge, la 83 de ani.

Când proiecţia s-a sfârşit, oamenii adunaţi în Casa de Cultură din oraşul Făgăraş au ţinut un moment de reculegere pentru cei care au murit atunci în munţi sau în sate, refuzând să îşi trădeze semenii. Lucia Baki a citit apoi numele celor 12 tineri şi printre cei care au aplaudat a fost şi Ion Ilioiu, 83 de ani, singurul supravieţuitor al grupului Ogoranu (foto). Bolnav de Parkinson, Ilioiu nu şi-a revenit niciodată de pe urma torturii comuniste: a fost maltratat prin inducerea de stări extreme prin hipnoză şi 10 ani a fost închis la Aiud.

Cei care au suferit şi cei care au trădat

„Filmul ăsta nu e o hagiografie“, spune regizorul Constantin Popescu (foto), pe drumul de întoarcere de la scara de bloc a domnului Ilioiu, pe care l-am însoţit acasă după proiecţie. Afară e noapte şi plouă torenţial. „Este despre demnitate, despre nişte oameni care au crezut în libertate, au fost convinşi că perioada comunistă a fost o nenorocire. Să rezişti în faţa torturii şi să nu îţi trădezi camarazii… Am citit undeva că unui om i-au fost smulse unghiile şi scoşi dinţii şi nu a trădat.“

Despre comentariile celor care anulează acest sacrificiu, judecând după apartenenţa tinerilor la mişcarea legionară, Popescu spune că e nevoie de dezbatere, de discuţie, pentru limpezirea acelei perioade din istorie, şi în niciun caz închiderea unei uşi şi abandonarea sau evitarea subiectului. Chiar dacă generaţia acelor vremuri istorice a pierit în mare parte, au rămas urmaşii lor, care poartă pecetea numelui. Iulia Baki spune că, până la urmă, istoria i-a împărţit în două. „În fiecare sat se cunoaşte totul, şi ei se împart şi acum în cei care au suferit şi cei care au trădat. Copiii de azi nu au nicio vină, dar suferă pentru ce au făcut atunci părinţii lor.“

Testamentul Grupului Carpatin-Făgărăşan

Era 1952, în Săptămâna Mare a Paştelui, când toţi membrii grupului trăiau. Au redactat testamentul adunaţi laolaltă pe muntele Buzduganu, în ecourile slujbei de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (...)

„Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, (...) de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

(...) Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. (...)

Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.“

Sursa:Adevarul.ro Autor: Roxana Lupu

                                                                                Blog:Sevaciclon

August 07, 2011 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

Clujeanul Iulius Filip a fost fortat, timp de 540 de zile, sa poarte lanturi la maini si la picioare, sa manance iarba fiarta si sa stea in picioare 17 ore pe zi, fiind condamnat pentru "propaganda impotriva oranduirii socialiste". Numele tortionarilor sai, pe care ii cunoaste foarte bine, au fost date publicitatii miercuri, in "Lista lui Secu", publicata de revista "Academia Catavencu". Documentele CNSAS publicate certifica faptul ca Iulius Filip a fost turnat la Securitate de colegi, vecini si oameni pe care ii credea prieteni. Clujeanul Iulius Filip (56 de ani) a fost arestat in iunie 1981. Fost maistru militar la o unitate din Floresti, Filip a intrat in vizorul Securitatii dupa ce a trimis scrisori critice conducerii Partidului comunist, precum si sindicatului polonez "Solidaritatea", prin care voia sa devina membru al celei mai puternice miscari anticomuniste din anii '70 - '80. Actiunile sale au deranjat autoritatile comuniste si pe sefii Securitatii clujene. Barbatul a fost dat afara din armata, dar s-a angajat la Atelierele IMMR "16 Februarie" ca lacatus mecanic, unde a fost dat in supraveghere maiorului Teodor Bodea, cel care monitoriza tot ceea ce se intampla in randul muncitorilor ceferisti clujeni. "Bodea a fost tartorul meu. In 1981 era maior si avea informatori peste tot, pe care ii platea cu 400 de lei pe luna. Facea rapoarte peste rapoarte despre mine", afirma Iulius Filip. In urma rapoartelor facute de Bodea, in iunie 1981 Filip a fost arestat.

Tribunalul Militar Cluj l-a condamnat, in februarie 1982, la opt ani de inchisoare pentru propaganda impotriva oranduirii socialiste. "M-au trimis la Rahova si m-au bagat intr-o celula cu criminali condamnati la moarte", isi aminteste detinutul politic. La Rahova, Filip a protestat prin greva foamei. "M-au declarat «bolnav psihic» si m-au transferat la Aiud. Aici m-au bagat singur intr-o celula de trei metri pe 1,5 metri. Fara pat si asternuturi. Patul era coborat doar noaptea. 540 de zile am stat cu lanturi la maini si picioare", a povestit Iulius Filip. Intre 05,00 si 22,00, detinutul era obligat sa stea in picioare, in caz contrar, fiind batut la sange. Sectia in care a stat inchis la Aiud era denumita "Exterminare". "Am ajuns la 39 de kilograme. Eram o stafie", afirma Filip. O interventie la un congres de la Madrid, in care oficialii romani au fost intrebati de situatia detinutilor politici din Romania, l-a determinat pe Nicolae Ceausescu sa le reduca acestora pedeapsa cu o treime. Astfel ca in 1987, dupa cinci ani si jumatate de temnita, Iulius Filip a fost eliberat, insa Securitatea a continuat sa-si faca treaba: "Mi-au pus «coada». Era un locotenent tanar, Dan Mucichescu. Nici macar nu se mai ferea de mine. Ma lua de acasa si ma insotea pana la serviciu. Iar de aici, acasa. Era umbra mea". "Umbrele" i-au pus si microfoane in apartamentul din Manastur: in prize si la bec - dupa cum reiese din dosarul sau de Securitate. "Baietii" nu l-au scapat nici o clipa din ochi pe Filip, mai ales ca incepuse sa o viziteze pe Doina Cornea. L-au fortat sa plece din Cluj. Dupa ce a fost eliberat, nici o "intreprindere socialista" din judet n-a mai vrut sa-l mai angajeze. "Mi s-a spus ca am de ales intre trei orase: Zlatna, Uricani si Cernavoda. Am ales Zlatna", a afirmat Filip. La Zlatna a stat mai putin de un an, dupa care a fost fortat sa plece. A mers la Orastie, unde n-a stat decat o saptamana, pentru ca "trecutul" sau a produs panica in randul directorilor de intreprinderi. Astfel, a plecat la Uricani, iar in gara Petrosani a fost arestat. "M-au dus in biroul Securitatii si mi-au spus clar: «N-avem nevoie de tine aici! Avem destule probleme cu minerii nostri, nu ne mai trebuiesti si tu!»", afirma Iulius Filip, care s-a intors cu familia la Cluj. La inceputul lui octombrie 1988, au primit o vizita. "Brusc, securistii si-au amintit ca avem o cerere de emigrare in Statele Unite, pe care o depusese sotia mea in 1985, cand eram inchis. Mi-au spus ca sunt de acord sa plec cu familia in State". Filip s-a intors in Romania dupa noua ani, iar in 2001 si-a scos dosarul de Securitate de la CNSAS. "Din dosar am aflat numele meu de cod: «Fodor». M-am cutremurat ce am citit. Vecini si colegi de serviciu, oameni pe care ii consideram prieteni, care ne vizitau de sarbatori, m-au turnat!", sustine Filip. Din blocul unde locuia, doar o familie din zece nu a dat note informative la Securitate: "Dureros, insa cel care m-a turnat cel mai vartos a fost unul Andreica, vecinul meu de palier si coleg de serviciu. Nu m-am simtit deloc bine dupa ce am citit intreg dosarul de Securitate. Chiar deloc...", adauga Iulius Filip. Reporterii cotidianului citat l-au intrebat pe Filip despre "calaii" sai, acesta amintindu-si de colonelul Ioan Ardelean, care in 1988 era seful Serviciului II la Inspectoratul Judetean de Securitate Cluj.

Sursa: Curierul National
Blog:Sevaciclon

August 07, 2011 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

Scrisoare pe care a adresat-o, în 1981, congresului Solidaritatea a făcut înconjurul Europei. Gestul i-a transformat viaţa într-un coşmar, care s-a terminat după 6 ani de puşcărie.

Povestea lui a început în 1980, când prin intermediul postului Europa liberă a auzit de sindicatul polonez Solidaritatea. „Mi-am zis atunci că e nevoie de o Soidaritate şi în România, mai ales că la noi fusese, deja, protestul minerilor din 1977, de la Lupeni. În 1981, Solidaritatea face primul congres al unui sindicat liber din ţările comuniste. Filip, de meserie maistru militar, care lucra ca lăcăturş la uzina 16 Februarie, s-a gândit să transmită un mesaj polonezilor. A scris trei scrisori, toate cu acelaşi conţinut: „Dorim succes deplin primului congres al unui sindicat liber din ţările socialste”, semnat „Iulius Filip, Cluj, România”. Una dintre scrisori a trimis-o prin Poşta Română, alta printr-un tren internaţional, iar cea de-a treia au dus-o nişte turişti polonezi, veniţi la Cluj. Mesajul clujeanului a ajuns unde trebuie. În 29 septembrie, în partea a II-a a congresului mesajul său este citit în plen, apoi preluat de toate marile agenţii de presă şi de Europa liberă.

Vestea că un român a reuşit să transmită un mesaj dincolo de graniţele ţării a ajuns şi în România. De atunci, viaţa acestuia s-a schimbat. Arestat de Securitate, el este la scurt timp eliberat. La o zi după intrarea în ilegalitate a sindicatului Solidaritatea, în 14 decembrie 1981, Filip este din nou arestat. Legat cu cătuşe de un alt dizident anticomunist, Ioan Teodosiu, care a dat un interviu ziarului New York Times, a fost dus a Rahova. Anchetarea sa a durat din 19 decembrie 1981, până în 8 februarie 1982. „Am fost încadrat la pactizarea cu forţele contrarevoluţionare din Polonia, adică la organizarea de acţiuni subversive împotriva statului, pentru care pedeapsa era de 15-20 de ani închisoare sau moartea”, îşi aduce aminte acesta. Anchetele durau până târziu în noapte, iar întrebările erau mereu aceleaşi.

Opt ani de închisoare pentru 11cuvinte

Deşi dosarul său era terminat în 8 februarie, de abia în 1 martie i se aduce la cunoştinţă, în celula în care era reţinut, că estecondamnat la 8 ani de închisoare, 4 ani de interdicţii (la vot sau participare a manifestări publice), a fost degradat la soldat şi a trebit să pătească cheltuielile de judecată. Mutat de la Bucureşti la Jilava, apoi la Aiud, detenţia lui Filip nu a fost una uşoară. A fost ispitit, de nenumărate ori să îşi toarne colegii de celulă, să devină colaborator al Securităţii, dar ma ales să-i pară rău pentru ceea ce a zis şi făcut. Toate în schimbul unui regim de închisoare mai lejr, pachete sau vizite. Iuius Fiip le-a arătat, însă, torţionarilor săi, că Solidaritatea nu este doar un cuvânt din dicţionar. „Eu nu aveam dreptul nici la creion, hârtie, carte, radio, nimic. Eram numai eu cu rugăciunile mele”, spune acum, cu seninătate clujeanul. În 1988 i-au dat drumul din închisoare, însă Iulius Filip scrie, alături de alţi disidenţi români, un nou mesaj în 13 puncte, adresat Conferinţei generale europene de la Viena. De data aceasta, comuniştii nu l-au mai închis. I-au dat 10 zile să plece din ţară. Iuius Filip s-a întors din SUA în 1997 şi locuieşte la Cluj, unde îşi îngrijeşte mama octogenară.

Sursa: Adevarul.ro Autor: Bianca Pădurean

                                                                Blog: Sevaciclon

August 01, 2011 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin

Născut la 27 august 1951 la Bucureşti, Doru Braia se confruntă de foarte timpuriu cu vicisitudinile regimului comunist. Marcat de suferinţele tatălui şi ale bunicului său, încarceraţi pentru mulţi ani în puşcăriile epocii, adoptă făţiş o atitudine ostilă rigorilor „de partid şi de stat”, ceea ce-i atrage din partea autorităţilor şicanele caracteristice administraţiilor opresive. Cu foarte mare greutate, reuşeşte să absolve studiile liceale şi este apoi îndepărtat din rândul studenţilor la Drept, invocat fiind la Rectorat „dosarul” său de proscris.

În 1978 este obligat să părăsească ţara. Ajuns în Germania, îşi desăvârşeşte studiile şi ia parte activă la protestele Exilului faţă de condiţiile din România. Înfiinţează, în 1979, împreună cu alţi compatrioţi Liga pentru Drepturile Omului a Exilaţilor Români din Germania, din conducerea căreia va face parte până în 1990. Activitatea desfăşurată, evocată de presa occidentală (prestigiosul Süddeutsche Zeitung dedicându-i chiar rubrica Porträt, rezervată personalităţilor demne de luat în seamă), stârneşte şi mai mult înverşunarea Securităţii împotriva sa, care pune la cale asasinarea opozantului român, la începutul anului 1989. Serviciile de protecţie germane zădărnicesc planurile, reuşind să-l aresteze pe unul dintre cei asmuţiţi împotriva sa.

Revenit în România în primele zile ale anului 1990, se implică în acţiunile civice de amploare, fiind unul dintre cei mai vocali promotori ai Proclamaţiei de la Timişoara, cu al ei „Punct 8”, imperioasă condiţie pentru împlinirea năzuinţelor celor căzuţi eroic în Decembrie 1989. Face parte din conducerea Societăţii Timişoara şi publică numeroase articole împotriva văditei restauraţii postrevoluţionare. Expune la mitinguri organizate în toată ţara valorile democraţiei şi cere deconspirarea acţiunilor Securităţii în deceniile comuniste.

La scurt timp de la revenirea în ţară, a fost expulzat din nou de autorităţile abia instalate. Reuşeşte, cu ajutorul intervenţiilor occidentale, să obţină anularea interdicţiei de a se întoarce în România şi, din 1996, îşi restabileşte domiciliul în Bucureşti, unde îşi reia activitatea jurnalistică. Publică în ziare precum România Liberă, Ziua sau Cotidianul editoriale care îi reflectă convingerile, iar după anul 2000 depune eforturi pentru realizarea unei emisiuni TV.

Întoarcerea

Cândva, prin 1978, am fost pus în faţa alternativei „Jilava sau pleci!”. Cunoscusem deja contondenţa Securităţii, trecând şi eu, ca atâţia alţii, prin câteva beciuri garnisite cu ciraci (nu cred că are rost să mă împăunez acum cu „vitejiile” mele din... „epocă”, n-am fost singurul!), motiv pentru care m-am mai lăsat o dată încătuşat şi condus cu „amabilitate” securistă până la graniţa României.

Lăsam în urmă o imensă puşcărie, cu nume de ţară, şi câteva milioane de obidiţi ce-şi întortocheau „libertatea” printre deşănţatele slogane „de partid şi de stat”. Mi-am descărcat încă o dată năduful la trecerea frontierei şi, în acelaşi moment, explicabil, mi-am (supra)încărcat conştiinţa cu Datoria ce-o voi fi purtat cu mine într-un nemeritat şi dureros exil: aceea de a căuta printre cei „de dincolo” (de Cortina de Fier) avocaţi temeinici pentru năpăstuiţii azvârliţi în cea mai nedreaptă prăpastie a istoriei: Comunismul.

Eram convins că nu voi mai apuca să-mi revăd vreodată ţara (cei care pretind că au prevăzut „Miracolul '89” sunt nişte aventurieri mentali − confirmaţi, iată!), dar nu îmi cruţam nici un efort pentru a convinge lumea că „independentul” Ceauşescu şi ai săi adulatori expuneau hilar o imensă escrocherie politică. Am ajuns astfel în... cabinete pe care le credeam inabordabile (Democraţia autentică înlesneşte accesul oricărui muritor la sferele înalte!) şi aşa am adus şi eu − lăsaţi-mă să cred! − o infimă contribuţie la subminarea celui mai abject regim pe care socoteli „geo-strategice” l-au hărăzit compatrioţilor mei. Mă mistuia dorul de acasă şi permanent visam o utopie. Care... (inimaginabil), totuşi, s-a împlinit!...

Am revenit, aşadar. Pentru că mi se părea de-a dreptul pervers să continui să militez împotriva imperfecţiunilor (ce termen suav!) din ţara mea, de undeva de departe, fără să mă implic în reconstrucţia a ceea ce fusese distrus în cele mai sumbre decenii din istoria neamului din care (spre iritarea unora!) făceam şi eu parte. Mitinguri, pronunţii degajate, intervenţii ferme şi atitudini radicale (se vorbea, parcă, de o Revoluţie, nu-i aşa?!) mi-au atras în scurt timp oprobriul unei „anumite părţi” a intereselor politice (nici celelalte nu erau mai acătări, aveam să constat mai târziu) şi iată cum, în plină efervescenţă „democratică”, mă pomenesc expulzat din ţara al cărei cetăţean nu am încetat să fiu niciodată (militam împotriva unui regim, nu a ţării!). Se întâmpla la 2 aprilie 1990 (n-am să le-o iert niciodată „băieţilor cu ochi albaştri”!), după ce România devenise, datorită sacrificiului atâtor tineri, cea mai răsfăţată ţară de pe mapamond. Eram eliminat pentru a doua oară dintre ai mei. Dintre aceia, tăcuţi, care parcă aşteptau (credeam eu) să se găsească, în sfârşit, o „voce” care să le strige obida şi să curme (printr-un glas impetuos − altă utopie!) minciuna spre care erau împinşi, din nou, să-şi camufleze destinul.

Nu m-am lăsat. Indiferent de durerile personale, cauzate de abandonarea oricărei raţiuni familiale (insolvenţa morală ne atinge pe toţi cei angajaţi, mai devreme sau mai târziu!), am renunţat la comodităţile vieţii de „dincolo”, din lumea normală, şi, după ce am rezistat vreme de câţiva ani crispărilor unui proces absurd (eu împotriva mai-marilor „democraţi” ai ţării mele!), pe care l-am câştigat, iată-mă din nou acasă. Aici, de unde nu am dorit să plec niciodată şi unde, indiferent de poftele unora sau ale altora, voi sfârşi (fiţi siguri, „băieţi”!) ceea ce am început acum mai bine de 30 de ani (Doamne, cât de greu se lasă urnite lucrurile, la noi, românii!). Adică, să deconspir oricare dintre mârşăviile ce au devenit între timp, vai!, emblema românismului (re)configurat pe cea mai imorală hartă a ultimelor două milenii.

La ce am renunţat? Nici nu ştiu ce să răspund. Pentru că mi-e şi teamă de ieftinătatea argumentelor acelora care mă cred revenit parcă de undeva, de unde nu ar exista „nici durere, nici întristare, nici suspin...”. Nu, nu este în nici un caz aşa, chiar dacă viaţa perfect ordonată din care am descins pe malurile Dâmboviţei mi-a permis să devin, dintr-un simplu absolvent de liceu eşuat din lumea celor fără de lume, un îndeajuns de bine remunerat conductor-arhitect şi un jurnalist român pentru care slova liberă era la fel de curentă precum devenise aici, în România, lemnoasa scriitură a ştefan-gheorghiştilor de pripas. Construiam case pentru nemţi şi îmi „descărcam” opiniile în cele câteva gazete exilate sau la microfonul supraaglomerat al Europei Libere...

Mă aflu, aşadar, în România din 1996. Exact din noaptea vestitei şi (atunci, doar atunci!) înflăcărantei „Schimbări”. Câţiva dintre noii puternici îmi sugeraseră vreo câteva funcţii destul de sus-puse (credeau, probabil, că aşa mi se va mai domoli vehemenţa), dar toate nu au fost decât vorbe-n vânt, doar cât să-mi dovedească bunăvoinţa înfrântă încă o dată de... „băieţi”. Nu-i nimic, mi-am zis compătimindu-i, şi, în cea mai dură noapte a vieţii mele, am luat hotărârea: rămân definitiv în ţara mea!. De atunci, nu am mai trecut niciodată graniţa (oare o voi mai face vreodată?). Mai multe au fost motivele: în primul rând, n-am vrut să le ofer oamenilor răi nici măcar o secundă de relaxare (trebuia să le fi văzut privirea atunci când m-au azvârlit, plin de vânătăi, într-un avion austriac), să le fiu ca un ghimpe aici, în „bârlogul” pe care „Ei” îl cred numai al lor; în al doilea rând, nici nu mai aveam unde să mă duc (familia mi se destrămase complet − exclusiv din vina mea şi-i voi purta Nanei veşnică recunoştinţă pentru răbdarea de care a dat dovadă!); în al treilea rând, gustasem deja de multe ori vilegiatura peste meridiane şi nici banii nu mă prea dădeau afară din casă (ar fi trebuit să mă înfrupt şi eu din jaful de la BANCOREX, de la Banca Agricolă, din „privatizări”, prin „Consilii de administraţie” fictive etc. etc. etc.?!).

Într-o zi, l-am întâlnit pe regretatul Ion Raţiu. Era prin 1998. De doi ani, bântuiam prin locurile de baştină şi nu reuşeam să-mi găsesc nici un făgaş care să-mi asigure cât de cât existenţa (modestele mele economii, aduse din Germania, se topiseră văzând cu ochii) şi care să-mi dea putinţa împlinirii dezideratului pentru care luasem decizia de a-mi răsuci destinul. Venerabilul om politic mi-a înţeles zbuciumul (trăia şi el − imensă nedreptate!!! − dezamăgiri similare) şi mi-a oferit o rubrică în ziarul său, Cotidianul, împreună cu un onorariu destul de... onorabil. Încercam să punctez De pe margine (titlul rubricii mele săptămânale) ceea ce, voit sau nu, scăpa din vedere protagoniştilor democraţiei originale, dar care se constituia în încă un obstacol spre limanul creionat atât de şovăielnic (ehei, şi şovăiala poate fi „strategică”, nu-i aşa, „băieţi”!?). Îmi mistuiam sufletul în textele mele şi mă amăgeam cu speranţa că vor fi şi luate în seamă. Da', de unde!...

Au trecut astfel vreo câţiva ani. S-a dus la cele veşnice „patronul” şi, într-o zi, am fost anunţat că, reconfigurat fiind manageriatul, îmi va fi scoasă din pagină rubrica. De la o zi la alta, redeveneam un exilat în propria ţară, susţinut fiind doar de devotamentul nepreţuit al aceleia care s-a hotărât (contrar oricăror raţiuni burgheze!) să-şi contopească viaţa cu a mea, câtă o mai fi. Singura avere care îmi rămăsese era Iubirea (îţi mulţumesc, Monica!); în rest, toate au devenit complet anapoda. Sănătatea mi s-a deteriorat vertiginos (două infarcte miocardice, ţinute însă în frâu de formidabilul medic Şerban Bălănescu); de locuit, n-am reuşit să găsim decât câţiva metri pătraţi pentru o chirie cât un salariu; colecţia de „nu”-uri la orice încercare de a-mi găsi un mijloc de subzistenţă se compara deja cu aceea a unui filatelist împătimit şi, colac peste pupăză, am mai rămas şi fără identitate oficială (îmi expirase paşaportul, iar carte de identitate era imposibil să primesc, pentru că la noi nu se consideră că ai avea un domiciliu stabil decât în cazul în care ai primit vreodată pomana comunistă prin intermediul ICRAL sau ai furat şi tu postdecembrist, împăunându-te apoi cu o proprietate „capitalistă”, sau, cândva, ai trimis pe careva la Canal, Sighet, Jilava sau Aiud şi acum te-ai proţăpi în avuţia amărâtului). Un simplu (şi normal!) contract de închiriere privat-privat nu are (încă) în România nici o însemnătate, indiferent dacă peste o jumătate dintre europeni îşi confirmă doar astfel stabilitatea. Deh, suntem în UE, nu-i aşa!?...

Şi mi s-a mai întâmplat ceva, ca un corolar al dezamăgirilor mele „patriotice”. Exasperat de (supra)precaritatea stării materiale în care ajunsesem, m-am îndreptat spre „debarcaderul” deja familiar, redacţia Cotidianului. Speram, în faţa disperării mele, să întâlnesc o cât de câtă solidaritate de breaslă jurnalistică şi să-mi fie din nou înlesnit accesul la pronunţia publică, la „paiul” prin care mai puteam respira. Ei bine, cei mai „academicieni” dintre academicienii noştri nu au găsit altceva de cuviinţă decât să-mi ofere acelaşi onorariu ca bătrânul Raţiu, dar... să nu scriu! Adică, să accept tăcerea plătită, pentru a nu perturba cumva vânturile ce se profilau la orizontul lor atât de... mercantil, după cum am aflat ulterior. Pentru mine era ca o condamnare! Le-am mulţumit pentru „generozitate” şi am refuzat implicarea într-o mârşăvie comisă tocmai de aceia care, până atunci, îmi treziseră speranţa că sunt ultimii care ar mai păstra tonusul ce m-a animat şi pe mine atât amar de vreme. Credeau, probabil, că-şi vor fi confirmat deja „principialitatea” şi-şi vor putea permite, din Olimpul lor caţavencian, oareş'ce devieri morale care, chiar dacă vor fi strivit pe unii ca mine, să le asigure şi lor Jeep-urile şi limuzinele la care visau de când erau mici, foarte mici...

Trăiam o perioadă sumbră, suma dezamăgirilor depăşind-o cu mult pe cea a speranţelor, şi cu fiecare zi ce trecea deveneam din ce în ce mai convins că am militat o viaţă pentru un popor ce n-a existat decât în imaginaţia mea. Răspunderea, fireşte, îmi aparţine exclusiv!...

Şi totuşi, s-a mai aflat cineva care a sesizat că aş mai avea multe de spus, iar de ascultat s-ar mai găsi (măcar) vreo câteva mii de compatrioţi. O întâmplare fericită (nunta prietenului Cătălin Micula − îi mulţumesc încă o dată pentru invitaţie!) m-a adus în faţa patronilor Centrului Naţional Media, ei înşişi dezrădăcinaţi cândva din cauza vicisitudinilor comuniste. Viorel Micula mi-a înţeles imediat argumentele, am bătut palma şi aşa a luat naştere emisiunea Talk-Şoc, de la N24, unde încerc de fiecare dată să confirm mottoul pronunţat: „Nimeni nu are putere împotriva Adevărului, decât pentru Adevăr!” (Apostolul Pavel, Epistola II-a către Corinteni, cap. 13).

Pe măsură ce timpul trece, resimt totuşi efectul absenţei mele îndelungate din România. O criză identitară ce mă va urmări, probabil, tot restul vieţii: eu nu sunt nici de dincolo, dar nu mă mai simt a fi în deplinătatea personalităţii mele nici de aici! Şi nu cred că numai eu mă confrunt cu această destul de incomodă situaţie. Deh, soartă de repatriat!...

Cu toate acestea − cei care mi-au făcut onoarea de a lectura textul de mai sus ar putea avea, bănuiesc, destule argumente de contrazicere −, mulţumesc în fiecare zi Domnului că m-a readus acasă, pentru că, vorba imensului Nichita Stănescu, şi pentru mine, „patria mea este Limba Română!”. Şi oare unde în lume mai poţi fi răsfăţat (sau chiar înjurat!) atât de savuros pe româneşte decât aici, unde şi ea, Limba, s-a născut?! Indiferent de sacrificii, de umbrele unei renaşteri chinuite sau de meschinăriile noastre ancestrale, ale românilor, sunt hotărât să-mi sfârşesc zilele în... patria mea! De fapt, pentru asta am revenit şi nimeni sau nimic de pe această lume nu mă va putea determina să renunţ la desăvârşirea visului meu de-o viaţă: Întoarcerea!

Sursa: De ce m-am întors în România – Sandra Pralong

                                                                  Blog:Sevaciclon