December 14, 2010 in Drepturile naturale de Blog Admin
Sediul ONU din New York
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat si proclamat Declaratia universala a drepturilor omului, al carei text îl publicam mai jos. Dupa acest act istoric, Adunarea Generala a recomandat statelor membre sa nu precupeteasca nici unul din mijloacele care le stau la dispozitie pentru a publica în mod solemn textul Declaratiei si "pentru a face astfel ca el sa fie distribuit, afisat, citit si comentat, în principal în scoli si în alte institutii de învatamânt, indiferent de statutul politic al tarilor sau teritoriilor".
Biroul Națiunilor Unite de la Geneva (al doilea după cel de la New York)
Preambul
Considerind ca recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume,
Considerind ca ignorarea si dispretuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi in care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvintului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie a fost proclamata drept cea mai inalta aspiratie a oamenilor,
Considerind ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta impotriva tiraniei si asupririi,
Considerind ca este esential a se incuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti intre natiuni,
Considerind ca in Carta popoarele Organizatiei Natiunilor Unite au proclamat din nou credinta lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si ca au hotarit sa favorizeze progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata in cadrul unei libertati mai mari,
Considerind ca statele membre s-au angajat sa promoveze in colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva,
Bruxelles – Parlamentul European
ADUNEAREA GENERALA proclama
Prezenta DECLARATIE UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, avind aceasta Declaratie permanent in minte, ca prin invatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atit in sinul popoarelor statelor membre, cit si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor.
Articolul 1.
Toate fiintele umane se nasc libere si egale în demnitate si în drepturi. Ele sunt înzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa se comporte unele fata de altele în spiritul fraternitatii.
Articolul 2.
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile si libertatile proclamate în prezenta declaratie fara nici un fel de deosebire ca, de pilda, deosebirea de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau orice alte împrejurari.
În afara de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic sau international al tarii sau al teritoriului de care tine o persoana, fie ca aceasta tara sau teritoriu sunt independente, sub tutela, neautonome sau supuse vreunei alte limitari de suveranitate.
Articolul 3.
Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.
Articolul 4.
Nimeni nu va fi tinut în sclavie, nici în servitute; sclavagismul si comertul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5.
Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degrandante.
Articolul 6.
Fiecare om are dreptul sa i se recunoasca pretutindeni personalitatea juridica.
Articolul 7.
Toti oamenii sunt egali în fata legii si au, fara nicio deosebire, dreptul la o egala protectie a legii. Toti oamenii au dreptul la o protectie egala împotriva oricarei discriminari care ar viola prezenta declaratie si împotriva oricarei provocari la o asemenea discriminare.
Articolul 8.
Orice persoana are dreptul la satisfactia efectiva din partea instantelor juridice nationale competente împotriva actelor care violeaza drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constitutie sau lege.
Articolul 9.
Nimeni nu trebuie sa fie arestat, detinut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10.
Orice persoana are dreptul în deplina egalitate de a fi audiata în mod echitabil si public de catre un tribunal independent si impartial care va hotarî fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzari în materie penala îndreptata împotriva sa.
Articolul 11
Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusa nevinovata pâna când vinovatia sa va fi stabilita în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale.
Nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului international sau national. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsa mai grea decât aceea care era aplicabila în momentul când a fost savârsit actul cu caracter penal.
Articolul 12.
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viata sa personala, în familia sa, în domiciliul sau în corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13.
Orice persoana are dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege resedinta în interiorul granitelor unui stat.
Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni în tara sa.
Articolul 14.
În caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil în alte tari.
Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmarire ce rezulta în mod real dintr-o crima de drept comun sau din actiuni contrare scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 15.
Orice persoana are dreptul la o cetatenie.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia.
Articolul 16.
Cu începere de la împlinirea vârstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie în ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea casatoriei, în decursul casatoriei si la desfacerea ei.
Casatoria nu poate fi încheiata decât cu consimtamântul liber si deplin al viitorilor soti.
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului.
Articolul 17.
Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura, cât si în asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18.
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau împreuna cu altii, atât în mod public, cât sl privat, prin învataturi, practici religioase, cult si îndeplinirea ritualurilor.
Articolul 19.
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opniii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspândi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.
Articolul 20.
Orice persoana are dreptul la libertatea de întrunire si de asociere pasnica.
Nimeni nu poate fi silit sa faca parte dintr-o asociatie.
Articolul 21.
Orice persoana are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin reprezentanti liber alesi.
Orice persoana are dreptul de acces egal la functiile publice din tara sa.
Vointa poporului trebuie sa constituie baza puterii de stat; aceasta vointa trebuie sa fie exprimata prin alegeri nefalsificate, care sa aiba loc perioadic prin sufragiu universal, egal si exprimat prin vot secret sau urmând o procedura echivalenta care sa asigure libertatea votului.
Articolul 22.
Orice persoana, în calitatea sa de membru al societatii, are dreptul la securitatea sociala; ea este îndreptatita ca prin efortul national si colaborarea internationala, tinându-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari, sa obtina realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa si libera dezvoltare a personalitatii sale.
Articolul 23.
Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, precum si la ocrotirea împotriva somajului.
Toti oamenii, fara nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egala.
Orice om care munceste are dreptul la o retribuire echitabila si satisfacatoare care sa-i asigure atât lui, cât si familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata, la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala.
Orice persoana are dreptul de a întemeia sindicate si de a se afilia la sindicate pentru apararea intereselor sale.
Articolul 24.
Orice persoana are dreptul la odihna si recreatie, inclusiv la o limitare rezonabila a zilei de munca si la concedii periodice platite.
Articolul 25.
Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sanatatea si bunastarea lui si a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbracamintea, locuinta, îngrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de somaj, boala, invaliditate, vaduvie, batrânete sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, în urma unor împrejurari independente de vointa sa.
Mama si copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toti copiii, fie ca sunt nascuti în cadrul unei casatorii sau în afara acesteia, se bucura de aceeasi protectie sociala.
Articolul 26.
Orice persoana are dreptul la învatatura. Învatamântul trebuie sa fie gratuit, cel putin în ceea ce priveste învatamântul elementar si general. Învatamântul tehnic si profesional trebuie sa fie la îndemâna tuturor, iar învatamântul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit.
Învatamântul trebuie sa urmareasca dezvoltarea deplina a personalitatii umane si întarirea respectului fata de drepturile omului si libertatile fundamentale. El trebuie sa promoveze întelegerea, toleranta, prietenia între toate popoarele si toate grupurile rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activitatii Organizatiei Natiunilor Unite pentru mentinerea pacii.
Parintii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învatamânt pentru copiii lor minori.
Articolul 27.
Orice persoana are dreptul de a lua parte în mod liber la viata culturala a colectivitatii, de a se bucura de arte si de a participa la progresul stiintific si la binefacerile lui.
Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale si materiale care decurg din orice lucrare stiintifica, literara sau artistica al carei autor este.
Articolul 28.
Orice persoana are dreptul la o orânduire sociala si internationala în care drepturile si libertatile expuse în prezenta declaratie pot fi pe deplin înfaptuite.
Articolul 29.
Orice persoana are îndatoriri fata de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
În exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngradirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale într-o societate democratica.
Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.
Articolul 30.
Nicio dispozitie a prezentei Declaratii nu poate fi interpretata ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoana dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a savârsi vreun act îndreptat spre desfiintarea unor drepturi sau libertati enuntate în prezenta declaratie.
Încă din antichitate şi-au făcut loc unele idei privind o relativă, legalitate naturală” a oamenilor, fără ca ea să fie transpusa în plan economic sau juridic. Întâlnim asemenea preocupări în Grecia antică, la Hesiod (700 i.e. n) în lucrarea, Munci şi zile” în preocupările marelui jurist şi legiuitor Solon (594 i.e.n.)
La rândul lui, Pericle (490-429i.E.n.) afirmă;, Din punct de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile private, se bucura de egalitate pentru accesul la demnităţi, fiecare după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit...”
Preocupări care se înscriu în acelaşi contex se găsesc şi în lucrarea lui Platon (427-347i, e, n.), Republica” Generalizarea gândirii din Grecia antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel, Etică” şi, Politica” Amintesc şi de lucrările lui Cicero (106-43i.E.n.), Despre Republica”, Despre Regi”, Despre obligaţii”, despre cele ale lui Titus Lucreţius (95-55i.E.n.), Despre natura lucrurilor” precum şi cele a lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman.
În evul mediu (1215) Faimoasă, Magna Carta Libertatum” a pus bazele unui întreg şir de teorii privind protecţia omului. Anglia, Petiţia drepturilor” (1628) şi, Bill-ul drepturilor” exprima poziţia faţă de drepturile naturale ale omului şi susţine dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu s.a.
Philadelphia (1776), Declaraţia de Independenţă” a SUA-dreptul la libertate, fericire şi siguranţă. Revoluţia Franceză (1789), Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” prevede; egalitate în fata legi a tuturor persoanelor şi garanţii cu privire la reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia de nevinovăţie, libertatea cuvântului şi a presei şi art.17, a putea face tot ce nu dăunează altuia”.
În ce priveşte dreptul românesc amintesc ca momente importante., Pravila de la Târgovişte (1425), Pravila de la Putna (1581), cea de la mănăstirea Bistriţă (1618) cea de Galaţi de la începutul secolului al XVII-lea şi altele care se referă la unele prevederi prin care se apară omul, onoarea şi demnitatea să.
În anul 1652 la Târgovişte a fost tipărită, Pravila cea mare” care interzicea stăpânilor uciderea robilor.
Un pas important în domeniul protecţiei omului în ţara noastră l-a constituit, Codul Calimach” cunoscut sub numele de, Codica ţivila a Moldovei” (1817) Înscrise pe linia drepturilor omului, au fost şi, Regulamentul temniţilor” (1831) şi, Orânduieli îndeplinitoare ale regulamentul temniţelor” (1833).
Un moment de referinţă l-a constituit, Proclamaţia de la Islaz” (9/21 iunie 1848) care a desfiinţat cenzură şi a dat dreptul oricărui roman, de a vorbi, a scrie şi a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor” În anul 1852 s-a aplicat, Condica Criminală” întocmita în timpul domniei lui Barbu Ştirbei care statua, printre altele, principiul legalităţii incriminării şi împiedicarea comiterii abuzurilor”.
După unirea Principatelor, au fost elaborate, într-o concepţie nouă, umanista, Codul Civil din 1864 care a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, Codul Penal (1mai 1865), Codul de Procedura Penală (30 aprilie 1865).
Important ca în aceste coduri există prevederi valabile şi astăzi., principiul legalităţi pedepsei, al aboliri pedepsei inumane, dreptul la apărare, egalitate în fata legi..”
Un moment important în apărarea drepturilor omului l-a constituit şi apariţia Constituţiei de la 29 martie din 1923, care a consacrat o serie de libertăţi atât în plan cetăţenesc dar în mod deosebit în ce priveşte apărarea fiinţei umane, şi protecţia juridică a drepturilor omului., Declaraţia internaţională a drepturilor omului” elaborat în 1929 de Institutul de Drept Internaţional.
La data de 10 decembrie 1948 Adunarea Generală a ONU a adoptat, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” şi care, deşi nu este un tratat, a fost apreciată ca izvor al drepturilor omului de întreaga literatura juridică şi politică.
Va urma
Sursa : sevaciclon
Mircea Sevaciuc sau calmul eroismului
Scriu aceste rînduri încărcat de o greu exprimabilă emoţie, cu o săptămînă înaintea aniversării a douăzeci de ani de la acel moment formidabil, neaşteptat miraculos şi tragic care a fost sfidarea deschisă şi radicală a regimului comunist de către muncitorii braşoveni şi cetăţenii care li s-au alăturat. Îmi revin în minte clipele din toamna anului 1987 cînd am aflat de revolta de la Braşov. S-a dovedit atunci că şi în România este posibilă afirmarea a ceea ce Vaclav Havel a numit atât de frumos "puterea celor fără de putere". Înfrînţi, torturaţi, întemniţaţi, deportaţi, eroii de la Braşov au învins în fapt o dictatură ineptă, insolentă şi absurdă.
De îndată ce am obţinut mai multe date (lucram pe atunci la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, predam la University of Pennsylvania, colaboram constant la Radio Europa Liberă şi la Vocea Americii, fiind, totodată, alături de Paul Goma şi Michael Radu, redactor al revistei alternative de cultură AGORA, condusă de Dorin Tudoran, tipărită în SUA şi distribuită clandestin în ţară), am decis că trebuie să fac ceva pentru cei arestaţi. Regimul Ceauşescu, ajuns în faza de ultimă şi agresivă decrepitudine, nu avea reţineri la capitolul represiune. Ba chiar dimpotrivă. Am scris un comentariu editorial pe care l-am trimis la New York Times. Nu publicasem pînă atunci în cel mai prestigios ziar american. După cîteva zile, am primit un telefon de la redactorul paginii op-ed care mi-a spus că articolul meu, intitulat "Tremors in Romania" fusese acceptat şi urma să apară pe 1 decembrie. Între timp, se înmulţeau zvonurile privind lichidarea unora dintre militanţii mişcării, dar începeam să aflăm şi noi detalii privitor la dinamica a ceea ce se petrecuse. Pe 1 decembrie am cumpărat New York Times, am răsfoit în viteză ziarul şi am fost şocat să văd că articolul meu lipsea din respectiva pagină. Am telefonat de îndată, redactorul mi-a spus că au trebuit să amîne publicarea întrucît începuse intifada şi apăruseră alte priorităţi. Dar dacă textul are valoare analitică, mi-a spus el, va rezista şi va putea apare în cîteva săptămîni.
Articolul, afirmând răspicat faptul că revolta de la Braşov, prima mare mişcare socială antitotalitară din lumea comunistă după venirea la putere a lui Gorbaciov, semnifică începutul sfîrşitului regimului comunist din România, a apărut pe 30 decembrie, deci la exact patru decenii de la abdicarea forţată a Regelui Minai şi impunerea caricaturii groteşti de "dictatură a proletariatului" numită "Republica Populară Română". La Bucureşti, discursul solemn pe acest subiect a fost ţinut de numărul doi al regimului, "savanta de renume mondial", şefa cadrelor partidului, Elena Ceauşescu. Textul meu a fost imediat prezentat la "Europa Liberă", fiind o expresie a unei solidarităţi profunde cu cauza muncitorilor revoltaţi.
Mircea Sevaciuc a fost unul dintre eroii mişcării anticomuniste de la Braşov. Cartea pe care a scris-o este deopotrivă un document autobiografic şi o analiză riguros-critică a ce s-a petrecut în România ultimilor 17 ani. Sevaciuc scrie fără excese retorice, se fereşte de orice hiperbolă menită să-l propulseze sub reflectorul gloriei, aşează lucrurile într-o ordine clară, înţeleaptă şi convingătoare. Detestă orice formă de auto-victimizare şi recunoaşte cu deplină sinceritate unele erori (mai cu seamă legate de poate o prea generoasă relaţie de investire sentimentală în semenii săi). Povesteşte cum a ajuns să fie un participant cu un rol decisiv într-o mişcare demarată spontan, menită să schimbe istoria României. Descriind propriul itinerariu precum şi destinele unui grup de muncitori implicaţi în revolta din 15 noiembrie (Aurică Geneti, Radu Duduc, Gheorghe Duduc, Aurel Huian, Werner Sornmerauer), Mircea Sevaciuc reconstituie trasee existenţiale definitorii pentru refuzul abdicării morale. Citind această carte, exemplară prin concizie şi profunzime, mi-am amintit de Zbigniew Bujak, legendarul activist al "Solidarităţii" poloneze. Ca şi Bujak (pe care am avut bucuria să-l cunosc la o conferinţă în Florida acum cîţiva ani), ca şi Lech Wałesa, ca şi conducătorii grevei din Valea Jiului din vara anului 1977, Sevaciuc şi colegii săi au respins himerele propagandei oficiale, înţelegînd că tocmai dinspre clasa muncitoare poate veni lovitura decisivă împotriva tiraniei. În chip ironic, revolta braşoveană a început la uzinele "Steagul Roşu" (numele era un simbol al regimului comunist), tot aşa cum "Solidaritatea" s-a născut în 1980 la şantierele navale "Lenin" din Gdansk. Este de notat că muncitorii braşoveni erau la curent cu experienţa poloneză, în primul rînd graţie "Europei Libere".
Cartea este scrisă palpitant, însă evită, cum spuneam, accentul pe spectaculos. Auzim vocea protagonistului, precum şi vocile fiicei şi soţiei sale. Colegii despre care scrie devin personaje familiare. Eu unul am terminat de citit cartea convins că i-am cunoscut de-o viaţă. Pe Mircea Sevaciuc l-am întîlnit prima oară la Braşov, în 1991, cînd lucram împreună cu Dinu Tănase la documentarul regizat de acesta şi scris de mine, Condamnaţi la fericire - Experimentul comunist din România (Ed. Astra, 1991; filmul a fost difuzat pe piaţă în 1992). Am filmat şi la "Steagul Roşu", iar Mircea Sevaciuc apare în film povestind despre începutul revoltei. Ne-am reîntîlnit apoi la Washington. Am urmărit, cu unele întreruperi, derularea acţiunilor sale publice. Citind cartea, am înţeles ce s-a petrecut în perioada de după 1994-1995. Dezamăgirile lui Sevaciuc fac parte din acel conglomerat de decepţii, frămîntări şi mîhniri legate de ceea ce tot Havel a numit "coşmarul post-comunist". Minciuna comunistă a fost demascată, dar mentalităţile duplicitare, falsificarea relaţiilor umane, arivismul şi oportunismul nu au dispărut.
Cîteva elemente se cer accentuate. Mircea Sevaciuc probează irefutabil rolul Miliţiei în anchetarea şi maltratarea muncitorilor arestaţi. Este important acest lucru pentru a reuşi să stabilim adevărul privitor la această instituţie. Ne-am obişnuit să blamăm Securitatea (pe bună dreptate), dar uităm adeseori cît de funest-activă a fost Miliţia în represiune (inclusiv în chestiunea avorturilor ori asasinarea inginerului Gheorghe Ursu). Binomul Securitate-Miliţie a fost esenţial pentru funcţionarea aparatului represiv totalitar. Sevaciuc menţionează prezenţa la anchetă a generalului Iulian Vlad, personaj pe care pseudo-istoricii revizionişti încearcă să-l prezinte drept un "tehnocrat", ba chiar ca pe un spirit deschis, un fel de umanist deghizat în securist. Vlad a fost şeful Securităţii în ultima perioadă a dictaturii şi, împreună cu bruta infamă numită Tudor Postelnicu, a participat direct şi entuziast la efortul de lichidare a oricărei forme de opoziţie. Securişti zeloşi precum Vlad, Stamatoiu, Pleşiţă, Macri, Vasile Gheorghe, Mihalea, Nuţă etc. au fost cei care au lichidat in nuce orice tentativă de a înfiinţa în România forme de rezistenţă precum Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR) din Polonia. Efectele acţiunilor lor de atomizare a disidenţei şi de dezinformare sistematică s-au făcut simţite şi în anii de după revoluţia din decembrie 1989.
Mircea Sevaciuc oferă analize pline de bogate intuiţii ale modului în care ştiau comuniştii să denatureze însăşi natura actului legal (a se vedea subcapitolele Ce înţeleg comuniştii prin anchetă şi Ce înţeleg comuniştii prin proces). Nu mai puţin importante sînt concluziile de o stringentă actualitate la care ajunge acest muncitor devenit un gînditor politic în sensul cel mai autentic al noţiunii:
"Cartea de faţă este şi o carte a greşelilor de amploare istorică: greşeala tuturor celor de bună-credinţă care au crezut că sistemul comunist odată distrus va dispare - s-a dovedit că acest sistem, şi mă refer aici nu doar la activiştii lui, ci şi la ceea ce a urâţit el în noi toţi, acest sistem se poate perpetua în forme insidioase, dând ceea ce s-a numit cripto şi neo-comunism; greşeala tuturor celor de bună-credinţă care nu s-au unit la timp pentru a face faţă restauraţiei comuniste mascate. Apoi, această carte este a greşelilor noiembriştilor - nu am ştiut să rămânem uniţi şi nu am reuşit în zece ani de la Revolta noastră să ne păstrăm locul în istorie câştigat atunci, în noiembrie 1987. Cartea aceasta arată, şi am încercat sa fiu la fel de nemilos cum am fost cu ceilalţi, greşelile mele, un fost lider de confederaţie naţională sindicală: am fost prea încrezător, în cele două sensuri ale cuvântului, în unii oameni de lângă mine, şi în propria mea persoană. Cred ca s-a văzut din carte că toate greşelileseplătesc."
Volumul lui Mircea Sevaciuc este aşadar o mărturisire elocventă şi cît se poate de persuasivă, pe care eu unul am citit-o cu sufletul la gură. Fiinţă hotărîtă, un neşovăielnic din specia celor care nu se lasă umiliţi, cunoscînd exact sensul cuvintelor "solidaritate", "adevăr", "frăţie", Sevaciuc a fost uneori un personaj incomod. Dar unde scrie că apărarea propriilor convingeri se face în şoaptă? lată ce scrie soţia sa, Elena, despre Sevaciuc:
"Acum amândoi copiii mei sunt în Anglia. Mi-am pus problema dacă aş putea pleca să stau cu ei acolo, dar nu aş putea face asta decât dacă ar veni şi Mircea. N-aş putea sta fără el. Dar Mircea, deşi în ultimii 10 ani a preferat să stea într-un con de umbră şi să nu apară în spaţiul public, nu ar putea părăsi niciodată România. Nu ar pleca niciodată în Anglia decât în vizită. Mircea şi la ora actuală, în străfundul sufletului, nutreşte speranţa că va veni momentul să facă ceva notabil pentru România. Să schimbe ceva aici. El este un nemulţumit continuu şi acum, când şi-a pierdut şi copiii. Mircea mi-a mărturisit că nu va renunţa să găsească un răspuns la întrebarea Ce trebuie făcut ca tinerii să poată rămâne acasă?"
La ceasul cînd scriu aceste rînduri, sîntem bombardaţi cu ştiri teribile despre valul xenofob declanşat împotriva emigranţilor români din Italia. Nu comentez cauzele acestei explozii iraţionale (parte din ele direct legate de eşecul unor politici sociale în România post-comunistă). Voi spune însă că într-o Românie precum cea visată de Mircea Sevaciuc şi prietenii săi, tentaţia exodului în rîndul tinerilor va fi mult diminuată. Recomand această carte tuturor celor care vor să înţeleagă ce a fost comunismul, cum s-a născut şi ce a însemnat revolta anticomunistă de la Braşov, ce a fost represiunea şi, nu mai puţin important, care au fost şi, în parte rămîn, marile dileme ale post-comunismului românesc. Străin de orice ostentaţie, direct, deschis şi sincer, Mircea Sevaciuc ilustrează emblematic naturaleţea calmă a veritabilului eroism.
Vladimir Tismăneanu, Washington, DC, 7 noiembrie 2007
