August 06, 2012 in Artă şi Cultură de Blog Admin

În memoria pianistei Mihaela Ursuleasa Monitorulexpres.ro publică, în memoria celebrei pianiste Mihaela Ursuleasa, articolul născut din interviul pe care ,,Copilul minune al Braşovului,, l-a acordat, cu multe declaraţii în premieră la ora aceea, în luna mai a anului 2003, reporterului Monitorul Expres, Camelia Onciu.

Copilul minune al Braşovului

Înainte de 1989, în lumea muzicii braşovene devenise extrem de cunoscută o puştoaică de numai 10 ani. Apărea pe scenă în mai toate concertele mari, alături de nume celebre. De-abia ajungea la pedale, clapele pianului păreau uriaşe pe lîngă degetele ei firave, dar cînta cu o plăcere care electriza publicul braşovean. Talentata şcolăriţă a urcat uşor treptele afirmării, devenind în scurt timp una din cele mai faimoase pianiste ale lumii, întrecîndu-şi de departe colegii de generaţie. Braşoveanca s-a stabilit în Austria, dar continuă să concerteze sub drapel românesc. Cînd revine acasă, în Braşov, îi place să viziteze locurile care îi amintesc de copilărie.

Bebeluşul de sub pian

Mihaela Ursuleasa s-a născut într-o familie de muzicieni. Tatăl cînta la pian şi acordeon, iar mama interpreta melodii de muzică uşoară. Erau un cuplu apreciat la restaurantul ARO. Încă de la vîrsta de doi ani, Mihaelei îi plăcea să se cuibărească sub pian atunci cînd părinţii repetau. „Ai mei începuseră să se îngrijoreze: «Să nu surzească copilul!»“, glumeşte Mihaela. Avea 5 ani cînd s-a încumetat să se aşeze la pianul din sufragerie şi să-i ceară tatălui ei s-o înveţe un cîntecel. În loc de „Melc, melc, codobelc“, a descifrat „Păpuşa bolnavă“ de Ceaikovski. Aşa a început drumul ei în muzica clasică.

Primul concert în clasa întîi

S-a apucat serios de studiu, cîte 8-10 ore pe zi. În rest, era un copil obişnuit şi îi plăcea să se caţăre prin copaci. A jucat într-o piesă de teatru în care trebuia să cînte şi la pian. Nu împlinise 7 ani cînd a ieşit pentru prima oară pe scenă, cu Concertul de Haydn, în Oradea. Apoi, a apărut în faţa publicului braşovean, alături de maestrul Ion Ionescu-Galaţi. Talentul micuţei în uniformă de elev începuse să atragă atenţia lumii muzicale. La numai 8 ani a avut primul ei mare concert la Bucureşti, transmis la radio în direct.

Copilărie furată

Profesoara Stela Drăgulin, cea care i-a îndrumat cariera, „îmi alegea să interpretez piese tip «copil-minune». Asta e bine, pînă la un punct. Mulţi pianişti-minune din lume, pe care îi şi cunosc, s-au ratat urmînd la nesfîrşit această metodă. Este obositor şi stresant. La un moment' dat nu mai poţi continua pentru că îţi lipseşte baza. Prin '87 îmi devenise foarte greu să fiu tot copil-minune. Dacă nu ajungeam la Viena, destinul meu ar fi fost altul“, spune Mihaela. „Cînd era mică, îi ascundeam ziarele care scriau de ea ca să nu şi-o ia în cap. Îi spuneam mereu: «Ai grijă, mîine poate să-ţi ia altcineva locul!». Poetul Petre Ghelmez spunea că e un copil genial. Eu îl corectam, e doar un copil muncitor“, povesteşte mama Mihaelei.

Studentă la 12 ani

La Viena l-a întîlnit pe Claudio Abbado, unul din mentorii spirituali ai tinerelor talente în muzică. Acesta a sfătuit-o să se concentreze pe studiu, oferindu-i o bursă de studii la Conservatorul din Viena. La 12 ani, Mihaela era studentă. „Nu mai aveam concerte, îmi rămînea timp liber şi pentru mine. Eram în sfîrşit tratată ca un copil normal. Meseria asta nu merge fără studiu, aşa că m-am pus pe treabă cu toată seriozitatea şi mi-am disciplinat viaţa“, povesteşte braşoveanca.

Concerte în toată lumea

La 16 ani a cîştigat marele premiu la festivalul Clara Haskil. „A fost o competiţie extrem de dură. Ceilalţi concurenţi aveau cu 10 ani mai mult decît Mihaela. Şi nu se acorda decît un premiu. Unul singur. Locurile 2 şi 3 nu existau“, povesteşte Puica Ursuleasa, mama Mihaelei. Din acest moment, a început să se contureze pentru Mihaela o carieră de excepţie. Au urmat zeci de concerte în toată lumea. Era invitată alături de personalităţi, cînta acompaniată ce le mai mari filarmonici. Dar cel mai mult îi plăcea să cînte împreună cu Abbado, cel care îi devenise bun prieten şi care vedea în micuţa braşoveancă o stea a muzicii clasice. În 1999, la 21 de ani, a absolvit cu Magna cum Laudae.

40 de spectacole pe an

Mihaela s-a mutat în Viena şi acum este cetăţean austriac. Stă chiar în centrul vechiului burg, între clădirea Operei şi Muzeul de Artă. Trăieşte din concerte. Jumătate din ele sînt în Germania, pentru că agenţia care o impresariază este din Hannover. „Un impresar bun se găseşte greu, eu sînt o norocoasă. Am peste 40 de concerte pe an: muzică de cameră, recitaluri, spectacole cu orchestre. Am constatat cu bucurie că în fiecare orchestră există cel puţin un instrumentist din România“, mărturiseşte Mihaela.

Căţelul meloman

Oriunde ar cînta, după concert, vin la ea români s-o felicite şi s-o întrebe ce mai e pe acasă. Mihaela vine rar în Braşov. Concertul de acum trei zile, a fost primul după 12 ani. Este foarte legată de casa ei din Braşov, de colegii de generală. Şi de căţelul Skipy. Bishonul s-a pierdut acum două săptămîni, dar un braşovean inimos l-a găsit. Skipy este un căţel călător. De cîţiva ani, face drumul Braşov-Viena, însoţit de mama Mihaelei. I-au spus „Skipy navetistul“. Skipy este şi meloman. Cînd Mihaela cîntă, el stă cuminte lîngă pian şi ascultă.

Scaunul cu trei picioare

Mihaela are multe amintiri din zecile de concerte. Avea 11 ani cînd avea de susţinut un concert în Bulgaria. „La repetiţii a mers foarte bine. În concert însă, cînd m-am apropiat de pian, am observat că scaunul avea un picior gata să cadă. Am făcut semne că scaunul nu e în regulă. Publicul a început să rîdă. Mi s-a adus un scaun de orchestră. Era prea jos pentru mine. Pînă la urmă s-a găsit un scaun de pian care m-a acompaniat tot concertul cu scîrţîieli“.

Chinezii ascultă muzică vorbind

La Braşov, a fost învăţată că trebuie să facă reverenţe în faţa publicului. Văzînd că lumea tot aplaudă, a continuat şi ea reverenţele. După cîteva minute, a intrat mama ei şi a scos-o de pe scenă pe micuţa de numai 7 ani. Cel mai ciudat i s-a părut concertul din Shanghai. Chinezii nu sînt educaţi pentru audiţie. În timpul spectacolului mîncau, vorbeau tare, mobilele sunau, iar copiii urcau pe scenă şi se jucau prinselea pe sub pian.

Pantofi, compoziţii şi amor rusesc

În timpul liber, Mihaelei îi place să compună poezii şi să plimbe prin Viena care i se pare că seamănă cu Braşovul. Citeşte mult. Cînd intră într-o librărie uită să mai iasă. Îi place şi muzica modernă, dar cea clasică este mai aproape de inima ei. A început să compună piese inspirate din muzica populară românească cu care speră să aibă succes. Gheorghe Zamfir şi Maria Tănase au plăcut austriecilor. Pe scenă, a renunţat acum doi ani la pantofii cu toc. se îmbracă simplu şi comod. Colecţionează pantofi, a strîns cîteva sute de perechi în debaraua ei din Viena. Îi place să danseze pe muzică latino-americană. Merge în discotecă cu prietenul ei, Alexei, un violonist născut în Rusia. La anul, Mihaela vrea să îi arate Braşovul. De dragul lui, s-a apucat să înveţe ruseşte.

Sursa: Monitorul Expres

                                                Blog: Sevaciclon

June 15, 2012 in Artă şi Cultură de Blog Admin

La 15 iunie 1889, Luceafărul se stingea pe pământ, ca să se aprindă pentru totdeauna pe cerul neamului românesc. Avea 39 de ani. Astăzi se împlinesc 123 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Ultimul romantic.

Odă (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei ’nălţam visători la steaua Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă! (Mihai Eminescu)

Versurile sale înfloresc în centrul universului nostru, al românilor.

Iar cei care au lăsat să le pătrundă, în suflet, măcar o rază din lumina sa de astru, nu au cum să nu şoptească măcar un vers scris de el, astăzi, la 15 iunie.

În Cartea de impresii a Memorialului de la Ipoteşti, locul în care, dacă te laşi purtat de legănarea codrului sau de parfumul teilor, poţi simţi că l-ai întâlnit pe Mihai Eminescu, s-au scris multe cuvinte de iubire pentru Poet. Reacţia vizitatorului este una de pioşenie, aproape.

Pentru că: "La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.(...)." Poate cele mai frumoase versuri închinate de un poet, Grigore Vieru, lui Mihai Eminescu. În ianuarie 1988, Grigore Vieru a ajuns, în sfârşit, în casa lui Eminescu: "Ai ajuns prea târziu la mine, am ajuns prea târziu la Tine, bădie Mihai, Te rog să mă ierţi. Sunt fericit că am, în sfârşit, norocul să-mi lipesc lacrima inimii de această eternă Icoană mereu născătoare de noi şi noi minuni româneşti". Grigore Vieru, 1.I.1988.

Un alt vizitator îi scria, într-un stil familiar: "Dragul meu Mihail, am trecut să văd ce mai faci. Am găsit fânul pus la uscat şi mormintele părinţilor tăi, am văzut liniştea verdelui şi umanitatea împletită cu divinul din fiinţa «argaţilor tăi». Îmi este foarte dor de tine, dar sper să ne vedem odată şi odată ca să putem sta de vorba mai mult decât data trecută.... Voi veni lângă tine plină de maci şi de frumoase spice de grâu. Aşa mă vei recunoaşte. Dacă vei citi cuvintele mele, bucură-te, pentru că te iubesc şi te aştept". Indescifrabil, 15 iunie 1995.

Eminescologul Petru Creţia scria, de data aceasta mai mult pentru vizitatori, dar poate şi mai mult pentru cei care încearcă să-l transforme în colb şi nu-i înţeleg acea lumină de astru. "Gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre poeţii cei mai puri şi mai înalţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice, iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei, toţi ai lui, noi cu înaintaşii şi urmaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva." 1 VIII ’91.

Îl vor iubi... "Pentru că noi, românii, suntem prin naştere eminescieni, eu simt astăzi emoţia reîntoarcerii la locul naşterii mele adevărate. Vă mulţumesc printr-o plecăciune de suflet că mi-aţi oferit prilejul de a trăi acest sentiment. Eusebiu Ştefănescu, azi –15-iunie-2000."

Citind cartea de impresii am primit o lecţie de patriotism şi una de dragoste de Eminescu: "Orice român trebuie să treacă prin Casa Eminescu, fie cea din simţirea lui, din opera citită, fie cea din urmele lăsate de Eminescu. Ferice de acei români care au avut acest drept de la naştere – să vină oricând la Ipoteşti. Ferice de mine că am ajuns aici. Va trebui să fac altceva de azi înainte. Încă nu ştiu bine ce anume. Dar ştiu – ceva mai mult decât până acuma. Valentina Butnaru, preşedintele Societăţii «Limba noastră cea romană» de la Chişinău. Aug.2001".

Poate că în fiecare an, la 15 iunie, pe la ora 16:30 (un martor povesteşte că la această oră a murit Eminescu după ce ar fi fost lovit în cap cu o piatră), ar trebui să se instituie minutul naţional de tăcere. Spre aducere aminte.

Autor: CARMEN ANGHE

Sursa: Jurnalul.ro Blog: Sevaciclon

March 15, 2012 in Artă şi Cultură de Blog Admin

Lucrările a doi artiști brașoveni de marcă vor fi expuse în Paris. Lucrările a peste 50 de pictori români vor fi expuse, de astăzi şi până pe 28 martie, la „Cité Internationale des Arts” din capitala Franţei.

Picturile vor putea fi admirate în şapte săli din clădire. Printre autorii acestora se numără Cornel Bârsan, Carmen Groza, Doina Botez, Emil Ciocoiu, Dorin Baba, Ilie Boca şi Cristina Ciobanu. Gabriel Stan şi Waldemar Mattis Teutsch, prezenţi şi ei pe lista pictorilor, vor reprezenta Braşovul la eveniment.

Artiştii au fost selectaţi de curatorul salonului, Anne-Michelle Vrillet. „Aceas­tă expoziţie este primul eveniment de acest gen, care reuneşte munca pictorilor care trăiesc în România, dar şi a celor din diaspora, stabiliţi în Europa”, a declarat Vrillet. Printre cei 55 de români participanţi se numără şi artişti stabiliţi în Franţa, Belgia, Germania, Spania, Italia şi Bulgaria. Salonul de pictură “România contemporană” aduce în acelaşi loc lucrări de orientări artistice suprarealiste, hiperrealiste, neosimboliste, postmoderniste, dar şi piese de artă abstractă, gestuală şi conceptuală.

Evenimentul a fost organizat de Asociaţia Culturală Internaţională “Soleil de L’est” şi se desfăşoară sub înaltul patronaj al Excelenţei sale Bogdan Mazuru, ambasadorul României în Franţa, şi al lui Nöel Coret, preşedintele Salonului de Toamnă “Grand Palais Paris”. Organizatorii şi-au propus să ofere o altă imagine a ţării noastre.

Sursa:NEWSBV

                                                                       © Blog: SEVACICLON

January 16, 2012 in Artă şi Cultură de Blog Admin

Chiar dacă au trecut 123 de ani de la moartea lui, marele poet Mihai Eminescu rămâne în mintea și sufletul românilor. Anul acesta, în 15 ianuarie, se împlinesc 162 de ani de când geniul a venit pe lume.

Mihai Eminescu, născut ca Mihail Eminovici, a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Poetul s-a născut în 15 ianuarie 1850, la Ipotești. Mihai Eminescu și-a trecut, într-un registru al membrilor Junimii, data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți, unde acesta a studiat, este trecută data de 14 decembrie 1849.

Mihai Eminescu, marele poet român

Mihai Eminescu, marele poet român

Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani.

Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca 15 ghenarie 1850, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești.

Copilăria lui Mihai Eminescu

Poetul și-a petrecut copilăria la Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, fiind un copil liber, care iubea natura și oamenii deopotrivă.

Nici până în ziua de astăzi nu se știe unde a făcut Eminescu primele două clase, deși există presupuneri că a fost într-un pension particular. Între anii 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775.

Deși avea o situație foarte bună la învățătură, tânărul Mihai Eminescu a părăsit definitiv cursurile în 16 aprilie 1863. Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

Casa memorială Mihai Eminescu din Ipotesti

Casa memorială Mihai Eminescu din Ipotești

Debutul poetului în literatură

Primele manifestări literare ale lui Mihai Eminescu au fost în anul 1866, într-o revistă dedicată morții profesorului de limba română, Aron Pumnul.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană.

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii.

Între 1872 și 1874 a fost student extraordinar la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova.

Festivalul de Artă si Poezie Mihai Eminescu

Festivalul de Artă și Poezie Mihai Eminescu

Veronica Micle, marea iubire a poetului

Desi nu se cunoaște cu exactitate anul întâlnirii poetului cu Veronica Micle, se pare totuși că în 1872 cei doi s-au întâlnit la Viena. Aceasta este cunoscută ca fiind marea dragoste a poetului, pentru care a scris o mulțime de poezii de dragoste.

În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că anul acesta e într-adevăr un an nefast din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg.

În anul 1880 scria familiei că se simte bolnav trupește dar mai ales sufletește. Tot în acel an a renunțat la căsătoria plănuită cu Veronica Micle.

S-a mutat la București, în anul 1877, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

O boală dură

Mihai Eminescu nu a publicat nicio poezie în anul 1882.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În perioada iulie – august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În urma unui consult medical, în 9 noiembrie 1886, a fost transferat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară.

Bustul lui Mihai Eminescu în curtea bisericii Trei ierarhi dinIasi

Bustul lui Mihai Eminescu în curtea bisericii Trei ierarhi din Iași

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.

Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: Dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut.

În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Moartea geniului literaturii române

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București.

Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania Mai am un singur dor.

După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D. Laurian rostește al doilea discurs funebru.

Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub teiul sfânt din cimitirul Bellu cum scria chiar Caragiale în necrologul său, În Nirvana.

                               Cele mai cunoscute poezii

                        Volum de poezii de Eminescu

Volum de poezii de Eminescu

Nu există persoană în România care să nu fi citit vreodată o poezie scrisă de marele poet. De altfel, poeziile lui sunt studiate la școală, de când copiii învață să citească și până în clasa a XI-a.

Cea mai cunoscută poezie a lui Mihai Eminescu este Luceafărul, poezie care are 98 de strofe, scrisă în anul 1883.

Alte poezii celebre: Mai am un singur dor, Somnoroase păsărele, Freamăt de codru, O, rămâi, Revedere, La mijloc de codru, Scrisoarea I, II, III, IV, V, Adio, Doină, Criticilor mei, Mai am un singur dor, Când amintirile…, Sara pe deal, Atât de fragedă…, Floare albastră, etc

Mai am un singur dor, Mihai Eminescu

Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.


Şi nime-n urma mea
Nu-mi plânga la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbra de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pamânt
În singuratate-mi.

de Andreea Gabrian Sursa: Oglinda de vest Blog: Sevaciclon

January 04, 2012 in Artă şi Cultură de Blog Admin

În data de 4 ianuarie 1877 s-a născut, la Braşov, scriitorul Sextil Puşcariu, filolog şi istoric literar celebru, membru al Academiei Române (m. 1948). A fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român de origine aromână (macedoromână). A urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, la actualul Colegiu Național „Andrei Șaguna”, după care a pleacat pentru studiile superioare universitare în Germania, la Leipzig (1895 -1899), apoi în Franța, la Paris (1899 – 1901) și în Austria, la Viena (1902 – 1904). Devine doctor în filosofie al Universității din Leipzig în 1899, respectiv docent privat pentru filologia românească la Universitatea din Viena (1904 – 1906). Mai multe despre Sextil Pușcariu AICI.

Tot în 4 ianuarie, dar în 1970, a încetat din viaţă actorul Mişu Fotino (tatăl), fondator al Teatrului de Stat din Braşov. (n. 1886). Mihai Fotino tatăl (sau Pap, după cum îi spunea fiul său), actor celebru şi director al Teatrului din Cernăuţi, a fost cel care i-a insuflat vlăstarului său dragostea de teatru. De altfel, micul Mişu a debutat în teatru la o vârstă la care ceilalţi copii începeau şcoala: 7 ani.

Sursa: Newsbv.ro Sursa: Sevaciclon

December 04, 2011 de Blog Admin

Extraordinar! După 20 de ani, misterul ,,Miracolului de la Braşov”, cum il denumea scriitorul şi politologul Stelian Tănase, poate fi dezlegat. Duhul Sfânt al Maicii Domnului a fost prezent şi in sala Teatrului Dramatic, în 8 septembrie 1990, întruchipat într/o floare aflată în mâna unui copil, când a declanşat ,,împăcarea istorică” între reprezentanţii muncitorilor şi intelectualilor din România. Amintesc că, atunci, a avut loc simpozionul ,,Primei Întruniri a Rezistenţei Române”, desfăşurat în zilele de 7 şi 8, urmaă, în 9 septembrie 1990, de un miting in Piaţaa Sfatului, din iniţiativa Mişcării ,,15 Noiembrie 1987” - presedinte al mişcării fiind subsemnatul. Constat astăzi că există o legătură tainică între ,,Miracolul”de acum fix 20 de ani şi iniţiativa de azi a braşovenilor care au promovat şi realizat în fapt ca Sfânta Fecioară Maria să fie oficial Ocrotitoarea Municipiului Braşov. Nimic nu este întâmplător şi iată că, în aceşti ani, când dezbinarea românilor are un caracter mult mai profund şi mai tragic, asemenea iniţiative capătă contur. Un contur cu atât mai subtil şi mai trainic, cu cât acesta impune ideea că românii îşi pot salva ţara şi unitatea numai prin mijlocirea credinţei străbune. Credinţă din care Maica Domnului face parte cu putere, dragoste şi puritate, încă din primele zile ale încreştinării apostolice valahe. Ca un arc peste timp, Mircea Brenciu şi Gabriel Stan, martori la ,,momentul mirific”de acum două decenii, au contribuit major ca acest Cadou de la Dumnezeu să devină o realitate pentru braşoveni: Sfânta Fecioară Maria - Ocrotitoarea Municipiului Braşov.

Mircea Sevaciuc

                                                                       Blog: Sevaciclon