Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945)
January 12, 2011 in Romania si istoria de Blog Admin
Conferinţa de la Ialta (de fapt, în apropiere, la Livadia) a avut loc între 4-11 februarie 1945 şi a luat decizii de maximã importanţã pentru organizarea postbelicã a lumii. În momentul deschiderii lucrãrilor, cele trei mari puteri aveau şi o serie de obiective prioritare proprii. Poziţia sovieticã era consolidatã de faptul cã Armata Roşie înainta cu succes în Europa şi prin aceea cã Statele Unite doreau cu orice preţ antrenarea U.R.S.S. în rãzboiul din Pacific. Prin urmare, Stalin era decis sã obţinã, în schimb, concesii în soluţionarea diverselor probleme. Roosevelt spera în realizarea acordului tripartit pentru crearea cât mai repede a organizaţiei internaţionale, oricum înainte de încheierea rãzboiului din Europa. Pentru toate acestea, preşedintele era înclinat sã facã concesii. Churchill era preocupat mai ales de terminarea rãzboiului european şi de realizarea cooperãrii ulterioare pentru înfrângerea Japoniei. Ca urmare, nu manifesta preocupãri serioase pentru problemele reglementãrii pãcii sau ale creãrii organizaţiei internaţionale. Aceastã atitudine a fost blamatã de americani şi a dus la o evidentã rãcealã a acestora faţã de britanici.
Palatul Livadia - Crimeea
Liderii celor trei mari puteri, însoţiţi de miniştrii de externe şi de numeroşi consilieri politici şi militari, au abordat la Ialta o multitudine de probleme legate de continuarea rãzboiului din Europa, de reglementarea pãcii, de continuarea efortului comun pentru înfrângerea Japoniei, precum şi de crearea organizaţiei internaţionale. Discutarea aspectelor din urmã, atât de cãtre Stalin, Roosevelt şi Churchill, cât şi de cãtre miniştrii de externe, se înscrie organic în dezbaterile conferinţei, trebuind sã fie abordate în consecinţã. De altfel, declaraţiile publicate la încheierea lucrãrilor reflectã tocmai interdependenţa problemelor soluţionate. Cu toate acestea, datã fiind tematica analizei noastre, vom urmãri doar abordarea chestiunilor legate de crearea organizaţiei internaţionale: sistemul de vot în Consiliul de securitate; reprezentarea republicilor sovietice; mecanismul tutelei internaţionale şi pregãtirea conferinţei generale de constituire.
În a doua şedinţã plenarã, din 6 februarie 1945, Roosevelt a ridicat problema sistemului de vot în Consiliu şi l-a rugat pe Stettinius sã expunã formula de compromis deja adoptatã de britanici la întâlnirea din Malta. Secretarul de stat a declarat cã unanimitatea marilor puteri în toate deciziile legate de menţinerea pãcii era în acord cu responsabilitãţile speciale ale membrilor permanenţi în materie de securitate. Dar, reglementarea pacificã a oricãrui diferend internaţional devenise o problemã de interes comun, aşa încât toate statele membre ale organizaţiei trebuiau sã aibã dreptul de a-şi expune opinia. Or, aceasta era posibil numai dacã marile puteri, în situaţiile în care erau implicate într-o disputã, nu aveau drept de veto în discutarea acesteia. Împiedicarea, prin veto, a analizei oricãrei dispute în Consiliu putea afecta chiar procesul de creare a organizaţiei internaţionale. Prin urmare, aşa cum preşedintele Roosevelt sugerase, la 5 decembrie 1944, s-a propus urmãtorul sistem: deciziile Consiliului în materie de procedurã sã fie adoptate prin votul afirmativ a şapte membri, iar toate celelalte hotãrâri sã fie adoptate prin votul a şapte membri, inclusiv al tuturor celor cu statut permanent, cu precizarea cã o parte în disputã se va abţine de la vot.
Pentru susţinerea propunerii americane, Stettinius a prezentat un memorandum care menţiona şi cinci ipoteze, în care era necesarã unanimitatea marilor puteri, dar cu abţinerea de la vot a unei pãrţi în disputã şi anume: când o disputã ajungea într-un stadiu care afecta pacea lumii; când Consiliul cerea pãrţilor sã reglementeze o disputã prin mijloace adoptate de comun acord; când Consiliul recomanda pãrţilor metoda sau procedura de reglementare; când disputa avea aspecte juridice şi putea fi deferitã de Consiliu Curţii internaţionale; în sfârşit, dacã exista o agenţie regionalã însãrcinatã cu reglementarea disputelor, aceasta trebuia solicitatã sã analizeze cazul. În schimb, votul unanim al marilor puteri urma sã fie necesar mai ales în şase situaţii preconizate de documentul american, cea mai importantã fiind legatã de suprimarea pericolelor la adresa pãcii, pericole generate de eşecul pãrţilor de a soluţiona o disputã prin mijloace alese de ele sau sugerate de Consiliu, de orice fel de acţiuni ale unor state care ameninţau pacea. Votul unanim al marilor puteri mai era necesar în cazul recomandãrii adresate Adunãrii cu privire la admiterea de noi membri, suspendarea sau excluderea unui membru şi alegerea secretarului general; restabilirea drepturilor unui membru suspendat; aprobarea acordurilor speciale pentru afectarea de forţe armate şi facilitãţi în vederea acţiunilor comune; elaborarea planurilor pentru un sistem general de reglementare a armamentelor şi determinarea concordanţei dintre activitãţile şi scopurile unor organisme regionale cu cele ale organizaţiei internaţionale.
Între timp, şi Churchill a fost convins de cãtre Eden sã susţinã punctul de vedere al S.U.A. Eden a argumentat recomandarea prin aceea cã dreptul de veto putea avea largi implicaţii, aşa încât se cerea o limitare a lui pentru a se oferi statelor mici posibilitatea de a se apãra liber. Formula americanã era convenabilã Marii Britanii, deoarece putea proteja interesele ei imperiale. Prin urmare, dupã intervenţia lui Molotov, Churchill a declarat cã guvernul sãu a analizat foarte serios propunerea americanã şi se declarã de acord cu ea, deoarece Propunerile de la Dumbarton Oaks aveau carenţe serioase prin aceea cã impuneau asigurarea poziţiei speciale a marilor puteri. Sugestia de compromis a preşedintelui înlãtura asemenea carenţe şi era în mãsurã sã asigure apãrarea intereselor Imperiului şi ale Dominioanelor. Este adevãrat cã pacea lumii depindea de acţiunea statelor mari, dar şi cele mici trebuiau sã aibã posibilitatea de a-şi exprima opiniile pentru a nu crea un regim de dictaturã a marilor puteri. Acestea trebuiau, în primul rând, sã serveascã interesele comunitãţii mondiale. Pentru a ilustra poziţia britanicã în cazul aplicãrii sistemului propus, Churchill a dat un exemplu: dacã China va revendica Hong Kong-ul, evident cã Marea Britanie se va opune, vor avea loc discuţii libere, dupã care în Consiliu se va adopta o decizie, dar fãrã votul britanic.
A luat apoi cuvântul Stalin, care a întrebat dacã Egiptul va fi membru al organizaţiei, întrebare la care Churchill a rãspuns afirmativ , precizând cã nu va fi membru al Consiliului decât dacã va fi ales. Stalin a întrebat din nou dacã orice membru al organizaţiei îşi va putea exprima opinia şi rãspunsul a fost afirmativ, cu sublinierea cã în situaţia în care era implicat, guvernul britanic, de pildã, nu va putea vota în situaţiile preconizate de memorandumul american. Din nou primul-ministru britanic a dat câteva exemple de posibile situaţii privind sistemul de vot propus de americani. În final, Stalin a declarat cã dreptul de liberã exprimare a opiniei nu avea mare valoare în sine, deoarece un stat ridica o chestiune nu pentru a o analiza, ci pentru a obţine o decizie. Prin urmare, chestiunea fiind mult mai serioasã decât asigurarea dreptului de a discuta, liderul sovietic a cerut o copie a memorandumului american, declarând cã-l va studia, deoarece pentru moment nu înţelegea pe deplin esenţa propunerii. S-a decis abordarea chestiunii la urmãtoarea plenarã.
Într-adevãr, la 7 februarie problema votului a fost reluatã, Molotov declarând de la bun început cã Uniunea Sovieticã accepta formula americanã, deoarece ea salva unitatea marilor puteri şi asigura cooperarea tuturor naţiunilor. Apoi, ministrul de externe sovietic a ridicat chestiunea reprezentãrii individuale a republicilor sovietice ca membri fondatori şi cu drept de vot în Adunarea generalã. Molotov a cerut ca trei, sau cel puţin trei republici sovietice (Ucraina, Bielorusia şi Letonia), ţinând seama de rolul jucat de ele în rãzboi, sã fie membre ale organizaţiei. În acest sens era invocatã situaţia Dominioanelor britanice, care cãpãtaserã treptat un statut internaţional independent. Preşedintele Roosevelt, care înainte de a pleca spre Ialta a declarat Comisiei pentru relaţii externe a Senatului cã menţinerea cererii sovietice privind reprezentarea individualã a celor 16 republici sovietice îl va face sã cearã reprezentarea individualã a celor 48 de state americane, a sugerat ca problema invitaţiilor la conferinţa generalã şi a reprezentãrii diverselor naţiuni sã fie discutate de cãtre miniştrii de externe prezenţi la Ialta. Churchill a fost de acord cu aceastã sugestie, subliniind, totodatã cã cele patru Dominioane britanice jucaserã un rol important în cadrul Societãţii Naţiunilor. Ele au intrat în rãzboi de bunãvoie, preciza el, şi, deci, nu puteau fi excluse dintr-o poziţie existentã de douãzeci şi cinci de ani. Primul ministru a declarat cã, personal, nu se opunea cererii sovieticilor, dar rãspunsul oficial britanic se putea da numai dupã consultarea cabinetului.
Miniştrii de externe ai Uniunii Sovietice, Marii Britanii şi Statelor Unite s-au întâlnit la 8 februarie 1945 pentru a discuta cele douã chestiuni indicate de lideri: locul şi data conferinţei generale şi reprezentarea republicilor sovietice. Stettinius a propus ca reuniunea sã aibã loc în S.U.A., spre sfârşitul lunii aprilie 1945, fiind invitate toate statele care au declarat rãzboi inamicului comun. Au urmat discuţii care s-au încheiat cu acceptarea zilei de 25 aprilie pentru începerea conferinţei generale şi cu limitarea invitaţiilor la acele state care erau semnatare ale Declaraţiei Naţiunilor Unite înainte de încheierea reuniunii de la Ialta. Conferinţa generalã urma sã stabileascã membrii fondatori, iar delegaţiile americanã şi britanicã se angajau sã sprijine cererea sovieticã pentru admiterea individualã a douã republici unionale.
Chiar în dupã-amiaza zilei de 8 februarie 1945, în plen s-au abordat din nou chestiunile organizaţiei internaţionale. Prezentând punctul de vedere al miniştrilor de externe, Eden a adãugat cã aceştia au sugerat invitarea la conferinţa generalã numai a statelor care semnaserã deja Declaraţia Naţiunilor Unite, pentru a evita aderarea de ultim moment a unor state numai pentru a participa la conferinţa generalã. Stalin a precizat cã 10 dintre statele aflate în rãzboi cu Germania şi care deci urmau a fi membre ale organizaţiei nu aveau relaţii diplomatice cu Uniunea Sovieticã, aşa încât cooperarea lor viitoare devenea foarte dificilã. Roosevelt a apreciat cã existã probabil motive pentru care nu se stabiliserã relaţii diplomatice de cãtre statele în cauzã, dar cã participarea lor la reuniunile internaţionale proiectate va facilita corectarea situaţiei. Pe de altã parte, a subliniat preşedintele, Summer Welles a negociat cu statele sud-americane doar sã rupã relaţiile diplomatice cu Germania, nu sã-i declare rãzboi. Cele cinci-şase asemenea state au acţionat în consecinţã şi, deci, vor dori sã ia parte la conferinţa generalã. Roosevelt cunoştea aceastã situaţie şi a trimis, însã din ianuarie 1945, scrisori şefilor statelor respective, cu precizarea cã participarea la viitoarea reuniune era condiţionatã de declararea rãzboiului împotriva Germaniei. Numai Brazilia, Mexicul şi Ecuadorul se aflau în rãzboi cu Germania, în timp ce Paraguay, Peru, Venezuela şi Uruguay erau pe cale de a acţiona în acelaşi sens. Prin urmare, preşedintele aprecia cã era necesar ca şi aceste state sã fie invitate sã-şi punã semnãtura pe Declaraţia Naţiunilor Unite.
Principalele puncte ale convorbirilor au fost:
S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărtita în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc si o divizare a Berlinului în patru sectoare.
Stalin a fost de acord ca Franta să preia cea de-a patra zonă de ocupatie în Germania si Austria. Frantei i se acorda si un loc în Consiliul Aliat de Control.
Germania urma să fie supusă unei operatiuni de demilitarizare si denazificare.
Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.
A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Rosie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.
Granita estică a Poloniei urma să fie de-la lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante răsăritene din Germania.
Cetătenii Uniunii Sovietice si ai Iugoslaviei urmau să fie repatriati, indiferent dacă ei doreau aceasta sau nu.
Roosevelt a obtinut de la Stalin acordul de a participa la Natiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.
Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin si Kurile.
Milioane de rusi din Europa au fost fortati să se reîntoarcă în URSS.
Hotărârile Conferinţei de la Ialta, din 4-11 februarie 1945, erau interpretate de cercurile palatului ca venind în sprijinul poziţiei lor. Prin anii ’90 a fost descoperit într-o bibliotecă din Germania un petic de hârtie scris de Churchill şi aprobat de Stalin privind împărţirea sferelor de influenţă:
România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%;
Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%;
Iugoslavia - 50-50%;
Ungaria - 50-50%;
Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25%.
Blog: Seavaciclon