"Confesiunile unui gardian": Toader Şteţca în puşcăria de la Baia Mare (II)

February 07, 2011 de Blog Admin Data publicarii: 12.01.2011 01:01:00

E luna lui cuptor. În curtea de plimbare, deţinuţii, tăcuţi şi cuminţi, se lasă mângâiaţi de razele blânde ale soarelui ce tocmai se suie în înaltul cerului. La capătul rondului de flori, stau de vorbă cu Toader Şteţca.

• Am auzit că la Revoluţie aţi fost singurul acceptat de către deţinuţi. E adevărat? mă întreabă zâmbind, fostul primar.

• Dintre subofiţeri, singurul, într-adevăr. Dar a mai fost cu mine şi locotenntul Păcuraru.

• Şi nu v-a fost nicio clipă teamă de ei? Am înţeles că au devastat puşcăria… Întrebarea parcă mi-a presărat sare peste o rană care nu se vindecase încă.

• Nu, nu mi-a fost frică… Până într-o zi, când…

Amintirile mă copleşesc. Încerc să le alung. Să le izgonesc. Ele vin însă ca un torent care îmi inundă întreaga fiinţă. Închid ochii. Din capătul holului întunecos aud un zumzet nelămurit, care-mi pătrunde în urechi. Neliniştea pune stăpânire pe mine. Constat că ceva nu-i în regulă. Pentru întâia oară sunt stăpânit de teamă. Stau câteva clipe nemişcat, privind, paralizat de spaimă, spre uşa care duce în vechea curte de plimbare. Tremur. Mă cuprind frigurile. Sentimentul vinovăţiei mă copleşeşte. În mintea mea răsar din fumul amintirilor, chipurile chinuite ale deţinuţilor pe care i-am torturat, la numai câţiva metri de mine. Revăd lanţurile nefiresc de groase de pe piciorul hoţului cu început de cangrenă… Revăd sângele de pe caldarâm cum se scurgea din capul borfaşului schingiuit. Apoi, simt cum viermele neadormit al conştiinţei mele îmi fură şi ultima rază senină din suflet. Mă cuprinde aşa, deodată, o dorinţă sinceră de împăcare, de eliberare, chiar cu preţul împlinirii profeţiilor lui Fulger: de a fi luat ostatic. Resemnat, stau cu braţele încrucişate, rezemat de grilajul uşii, aşteptând. Zumzetul sporeşte. Tresar. Din capătul coridorului, o mulţime de deţinuţi se îndreaptă cu paşi grăbiţi spre mine. Prin întunericul holului disting feţe cunoscute de borfaşi: Sache, Gulie, Uşchitu, Ianoşic. Deodată simt cum criminalul Petcu zis Coiotul, mă strânge puternic de braţ. Tremur. Mă cuprind iarăşi frigurile. Dinţii îmi clănţăne, fără să-i pot stăpâni. Simt sudoarea rece pe frunte. Ochii mi se acoperă de o ceaţă deasă, prin care-l zăresc pe criminal cum rânjeşte. Poate că m-aş fi prăbuşit acolo, lângă grilaj, dacă n-aş fi auzit, ca prin vis, o voce neaşteptat de blândă:

• Ce mai faceţi domnu’ plutonier? Nu v-am văzut de mult.

• !?

• Dar ce-aveţi, de sunteţi aşa palid? Strânsoarea criminalului m-a trezit la realitate. Toţi deţinuţii îmi zâmbeau. Atunci mi-am dat seama că numai în mintea mea era un complot.

  VA URMA Sursa: Certitudinea
  Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon