CONFESIUNILE UNUI FOST TORŢIONAR. Sadicii de serviciu

February 22, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 14.01.2011 10:16:00

Fostul plutonier de penitenciar Ioan Chertiţie, primul torţionar din România care face mărurisiri complete, în paginile unei cărţi

Dintr-un potenţial inculpat, iată că devenisem victima recidiviştilor răzbunători, motiv pentru care comanda unităţii m-a investit cu şi mai multă încredere. Mărturisirile deţinutului Ziman nu numai că mi-au consolidat poziţia pe secţie, dar mi-au şi turnat în vene o nemărginită ură faţă de toţi hoţii. Gânduri rele şi duşmănoase alimentau zilnic acest sentiment precum focul sub cazan, spre a-i spori şi mai mult înfierbântarea. Pândeam momentul prielnic ca să-mi revărs lava mâniei peste aceşti parşivi care au vrut să mă alunge din colţişorul de Rai pe care mi-l făurisem pe secţia a patra.

Aici mi-am creat micul meu univers în care mă simţeam cu adevărat fericit. Fericit pentru că mă urau deţinuţii, ceea ce însemna că se tem de mine. Fericit pentru că eram stăpân peste destinele lor. Printr-un simplu condei puteam să le prelungesc şederea în puşcărie cu trei, cinci sau şapte luni. Ba chiar şi cu un an. Printr-un singur gest puteam să le sugrum orice gând, puteam să le ucid orice vis, orice speranţă… Prin câteva fraze puteam să le fac viaţa un calvar sau chiar să-i aduc în pragul sinuciderii… Dar câte nu puteam eu să fac pentru a nimici bandiţii, această “pleavă a societăţii”, cum le spunea adjutantul Spânu, care mă privea acum şi el cu alţi ochi. Pentru ca fericirea să fie deplină, în urma reorganizării schimburilor, am fost repartizat să lucrez cu mentorul meu, plutonierul Şchiopu. Chiar din prima zi acesta s-a apropiat de mine, a clipit şiret din ochii lui mici, vii, pierduţi în creţurile obrajilor şi mi-a spus cu viclenie: - Hai să mergem la pescuit…

• Unde să mergem? – i-am răspund mirat, urmându-l pe holul secţiei, ca un câine credincios.

• La pescuit… De borfaşi… Ia te uită că am şi găsit unul, îmi spuse satisfăcut, în timp ce se uita pe vizetă. Plutonierul deschide încet uşa camerei zece, apoi, cu un râs batjocoritor în colţul gurii, se adresează unui deţinut care tocmai sărea de la patul trei:

• Ha, ha, ha, băi tractoristule, iar ai fost la arat azi noapte? Nu ţi-am spus să nu te mai prind durnind? Apoi, cu o voce aspră:
• Ieşi afară! Lasă bocancii, că n-ai nevoie de ei! Hai mai repede! Repede, repede! Pas-alergător! Comenzile scurte şi ferme m-au făcut să-mi revină în minte prima întâlnire cu el, atunci când, în curtea de plimbare, mă pusese să fac instrucţie cu deţinuţii. Parcă îi auzeam vocea dispreţuitoare care m-a umilit: ”Fugi repede de aici în foişor, că acolo ţi-e locul!”. M-a cuprins deodată o sfială amestecată cu ruşine şi mă bucuram că pe holul secţiei era întuneric, pentru a nu mi se vedea obrajii îmbujoraţi. Ajunşi în faţa camerei, supraveghetorului, plutonierul Şchiopu m-a bătut prieteneşte pe umăr, zâmbindu-mi cu subînţeles. Un fior ciudat mi-a străbătut întraga fiinţă, fiind cuprins de o admiraţie vecină cu idolatria. În sfârşit intrasem în graţiile mentorului meu…. Fără să dea nicio explicaţie, plutonierul îi aplică deţinutului cu profesionalism un upercut de dreapta în stomac, Acesta, deşi era o namilă de om, deşirat şi uscat ca un peşte afumat, se clătină câteva clipe, apoi se prăbuşi pe ciment, cu un zgomot surd. O cizmă bine plasată în gura deţinutului l-a redus pe acesta la tăcere. Un şuvoi de sânge a ţâşnit din nasul borfaşului, care s-a prelins încet pe gât, oprindu-se pe cămaşa de pânză. Atunci am văzut cum faţa plutonierului se schimonoseşte şi, cu ochii injectaţi de ură, cu gura strâmbată într-un rânjet sălbatic, l-a lovit bestial cu bastonul, în trei reprize, până când i-a înnegrit pielea din creştet până în tălpi. Apoi, în timp ce-şi ştergea cu dosul palmei sudoarea de pe fruntea îngustă, mi-a întins ”negrocalmionul”, spunându-mi cu seninătate:
• Acum, să te văd de ce eşti în stare! Am avut o uşoară trerărire şi parcă un nod mi s-a oprit în gât, gata-gata să-mi taie respiraţia. Gândul mă ducea la curtea de plimbare, când Şchiopu îmi spusese cu aceeaşi seninătate: “Hai, du-te şi freacă-i un pic şi tu pe escrocii ăştia!”. Acum aveam ocazia să mă revanşez. Să-i arăt cine sunt cu adevărat. În fracţiuni de secundă l-am circumscris pe deţinut în ochii mei dispreţuitori, strivindu-l cu privirea plină de ură, apoi m-am năpustit asupra lui ca o pasăre neagră de pradă. Baierele rezervorului de agresivitate s-au deschis larg şi, dacă n-ar fi intervenit colegul meu, cu siguranţă trimiteam deţinutul pe lumea cealaltă. Satisfăcut că am demonstrat ceea ce era de demonstrat, dar mai ales că mi-am câştigat respectul idolului, am simţit – şi aveam s-o simt multe zile după aceea - cum pieptul mi se umfla de mândrie…

(Din volumul de memorii, în curs de apariţie, "CONFESIUNILE UNUI FOST TORŢIONAR" de Ioan Chertiţie)

Sursa:Certitudinea Autor: Ioan Chertiţie

                                  Blog: Sevaciclon