CONFESIUNILE UNUI FOST TORŢIONAR. Dureri înăbuşite la sectorul "Vizite"

March 13, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 18.01.2011 00:24:00

IOAN CHERTIŢIE, autorul "Confesiunilor"

La sectorul Vizite este, ca de obicei, forfotă mare. Aici este locul în care întâlnirile cu cei dragi sunt stropite cu oceane de lacrimi. Aici este locul în care coardele inimilor vibrează pe cărarea neplivită a amintirilor. Aici este locul în care se nasc visele, sunt plânse eşecurile dar mai ales este contemplată viaţa decizională…. La cabina 6, deţinutul Dobrotă discută cu fiul său: - De ce-ai venit singur? - Mama e bolnavă. De trei zile nu s-a ridicat din pat. Mi-a spus să-ţi transmit că nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, că îşi revine ea. Te roagă s-o ierţi că n-a putut face rost de tot ce-ai avut nevoie. La noi nu se găseşte mare lucru prin magazine. Ieri am stat trei ore la rând după care vânzătoarea ne-a anunţat că tocmai s-a terminat parizerul. Dacă o cunoşteam, poate avea… Peste tot e nevoie de pile… - Nu-mi mai aduceţi nimic. Mă descurc. Să vă ajungă vouă până vin eu acasă, că bine va fi. O să vezi… Se aşternU tăcerea. Tatăl puse capul ruşinat în pământ. Din când în când îşi îşi privea fiul, pe furiş. Deodată tresări şi îl întrebă îngrijorat: - Cine te-a zgâriat sub ochi? - M-am bătut cu unul, la şcoală… - Te-ai bătut? De ce? - Pentru că mi-a zis: “Tatăl tău este un puşcăriaş!”. Eu ştiu însă că nu-i adevărat. Mi-a spus mama că nici nu trebuia să te aresteze, pentru doi ştiuleţi de porumb. Te aşteptăm cu drag să vii acasă. Vasile şi Ioana sunt la bunica de când s-a îmbolnăvit mama… Sunetul strident al soneriei, ca râsul unei femei isterice, anunţă că vizita s-a încheiat. Dobrotă îşi petrecu feciorul cu ochii scăldaţi în lacrimi şi oftă prelung…

                                                    * * *

Proaspăt bărbierit, în haine vărgate, deţinutul Alexe, psihologul, aştepta nerăbdător la cabina numărul 1. Îşi freca mâinile de emoţie. Din când în când îşi mângâia părul care începuse să-i crească. Privirea îi era aţintită spre uşa de la intrare. Deodată îşi făcu apariţia o doamnă blondă, înaltă şi elegantă, care ţinea strâns de mână o fetiţă de şapte sau opt anişori. Cu părul cârlionţat şi ochii verzi ca smaraldul, părea un înger coborât de pe icoană. Când o văzu, Alexe încremeni. Era pentru întâia oară când venea fetiţa lui în vizită. O rugase pe soţie să n-o aducă, pentru a nu răsuci şi mai mult cuţitul în rana care nu se ştie dacă se va vindeca vreodată. Acum o revedea după trei ani. “Ce mare şi frumoasă s-a făcut!… Şi ce trăsături fine, delicate…” constată el, apropiindu-se şi mai emoţionat de geamul despărţitor. Mama o aşeză pe fetiţă pe scăunel, pentru a-şi vedea tatăl mai bine. Aproape că nu-l mai cunoştea, îmbrăcat în acele haine ciudate. Doar privirea de cărbune, blândă, luminată de bunătate şi înţelegere, îi mai aducea aminte de zilele în care se jucau împreună, cu ursuleţii din pluş. - Ce mai faci Alinuţa, prinţesa lui tăticu’? o întrebă Alexe, cutremurat de emoţie. La această întrebare, copila răspunse cu o candoare care mi-a răscolit întreaga fiinţă: - Am venit să-ţi aduc de ziua ta o floare şi să-ţi spun „La mulţi ani!”, tăicuţul meu drag. Fetiţa ţinea în mână o garoafă albă, pe care i-o arătă lui Alexe. Îşi apropie mânuţa de obrazul lui ca să-l mângâie, dar se lovi de geamul gros, despărţitor. - Dacă nu pot să te mângâi acum, te voi aştepta de Crăciun să vii să-mi împodobeşti bradul cu multe steluţe, zise ea, uşor dezamăgită. Deţinutul încercă să-şi stăpânească lacrimile, dar izbucni în hohote de plâns. Soţia îi spuse printre suspine: - Am vrut să-ţi fac o surpriză de ziua ta, dar cred că am făcut o greşeală aducând fetiţa aici. Te rog să mă ierţi! Momentul era tensionat. Oricum, vizita nu mai putea continua. Sufletul lui Alexe era prea răvăşit pentru a fi în stare să mai spună ceva. M-am apropiat cu blândeţe de Alinuţa, am luat-o în braţe, strângând-o cu putere la piept, am sărutat-o pe obrăjorii fragezi, apoi, prin gemuleţul ce despărţea biroul de cele şase cabine, am aşezat-o în braţele tatălui. - De ziua ta cred că meriţi o sărutare din partea fiicei dragi, îi spun sugrumat de emoţie. Alinuţa şi-a încolăcit repede mânuţele de gâtul tatălui, sărutându-l cu foc pe obraz. Alexe n-a putut articula niciun cuvânt. Doar lacrimile grele şi amare udau rochiţa roşie de catifea. “O, sfântă copilă nevinovată, degeaba îl aştepţi de Crăciun pe tăticul tău, că nu va veni. A fost amânat în comisie, deoarece un nene gardian i-a făcut raport de pedepsire pentru că l-a prins la apelul de seară în saboţi de lemn”. Aceste gânduri mă încercau când am ieşit tulburat peste măsură de la sectorul Vizite, acolo unde dramele se consumă în tăcere iar cei care rămân cu sufletele mutilate sunt copiii.

VA URMA

Sursa: Certitudinea Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon