AM FOST TORŢIONAR! - Confesiunile unui gardian

April 22, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 20.01.2011 14:54:00

Ioan Chertiţie, autorul confesiunilor

Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)

I se spunea „Boierul”

Bucătarul şef al deţinuţilor, Toader Coman, căzu în cazanul cu melancolie. Cu o undă de regret în suflet, mi-a mărturisit: - Domnu’ major, eram mandatar la Popasul Prislop, situat într-un peisaj feeric al Maramureşului istoric, tocmai dincolo de Borşa. Linişte, aer curat şi locuri de vânătoare... La mine se găseau de toate: cafea, alune, băuturi fine şi ţigări din import. Mi se spunea Boierul. La etajul doi al popasului, puneam la dispoziţia marilor personalităţi ale judeţului cele şase cămăruţe pe care le aveam. Boşii nu rămâneau sensibili la orice japiţă sau jartea. Trebuia să le ofer musai crudităţi, trufandale. Îmi spuneau în glumă că medicul le-a recomandat să urmeze exemplul bărbatului trecut de patruzeci de ani, bolnav de holeră, care s-a tratat cu o “lepră” de nouăsprezece ani, vindecându-se în mod miraculos. “Tratamentul” nu începea până când ”bolnavii” nu se înfruptau din bunătăţile pe care cu atâta trudă mă străduiam să le procur. Chefurile şi orgiile se ţineau lanţ aşa că, pe zi ce trecea, aveam deplina convingere că orice voi face, mie nu mi se poate întâmpla nimic. Doar ţineam situaţia sub control… Boierul îşi aprinse o ţigară, apoi continuă: - Cadourile pe care le ofeream cu atâta generozitate în diverse ocazii, ca şi chefurile grangurilor, trebuiau plătite de undeva. Aşa că am fost nevoit să vând la suprapreţ unele produse. Nu mult. Doar atât cât să-mi pot recupera cheltuielile. Toată lumea era mulţumită, iar eu trăiam într-adevăr ca un boier. Din păcate, cercul boşilor se mărea. Zilnic apărea câte un şef mai mare sau mai mic, ba de la partid, ba de la miliţie. Până şi de la pompieri au fost. De cei de la Securitate nu vă mai spun… Coman îmi zâmbi cu subînţeles, apoi strivi ţigara în scrumiera improvizată dintr-o cutie de pateu. - Parcă era un lanţ din care lipsea ultima verigă, zise el într-un târziu, mângâindu-şi smocul de păr de pe chelia lucioasă. La un moment dat mi-am dat seama că nu pot să mai ies din acest cerc vicios şi presimţeam că viaţa de huzur se apropie de sfârşit. Ilegalităţile pe care le comiteam tot mai des au fost reclamate direct la Bucureşti, de către fostul meu şofer, astfel că, într-o dimineaţă, m-am trezit cu doi ofiţeri superiori din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei. În urma controlului efectuat, unitatea a fost închisă şi sigilată. Boierul îşi mai aprinse o ţigară. Îl urmăream cum trage cu sete din ea de parcă ar vrea s-o mănânce. - Credeţi că m-a ajutat vreunul dintre boşi? Nici vorbă! Au fugit toţi, ca şobolanii. La necaz nu te ajută nimeni, domnule… N-am avut pretenţia să mă salveze de la puşcărie, dar măcar să-mi transmită în arest nb semnal de încurajare căci, Doamne, mult contează în asemenea momente. Sau măcar să le fi ajutat pe fetele mele să se angajeze undeva. Dar n-au mişcat un deget… Dacă aţi şti câtă bătaie am mâncat pentru ei… - Cum adică? îl întreb contrariat. - Păi aşa… În arestul faimosului IGM mi-am pierdut identitatea. Pentru ei eram doar deţinutul 102. Acesta era numărul meu de inventar. Am avut onoarea să stau în camera 17, dormind chiar în patul celebrului Ştefănescu, cel cu vinurile… - Am auzit de el. - Căpitanii Chiriţă, Dincă şi Cocean mă băgau zilnic în camera de tortură. Îmi puneau în spate un tomberon tip raniţă, mă legau cu lanţurile şi cătuşele ancorate în perete, iar subofiţerii mă băteau până leşinam. Aruncau apoi găleţi cu apă pe mine, pe urmă îşi continuau activitatea. De cele mai multe ori mă scoteau de acolo într-o pătură militară şi a doua zi o luau de la capăt. Dar sub altă formă… - ?! - Mă băteau cu bastonul în talpa pantofilor ca să nu lase urme. Era înfiorător. O durere mai cumplită ca asta este întrecută doar de loviturile primite în testicule… Am avut parte şi de aşa ceva… În timp ce Boierul povestea, mă gândeam la toţi anii aceia în care eram stăpânit eu însumi de demonul bestiei. Mă gândeam la clipele în care simţeam ca un morfinoman care îşi caută drogul. Aşa îmi căutam eu deţinuţii ca să-i bat. Eram convins că şi eu eram erou principal în poveştile celor care au avut neşansa să mă cunoască în perioada aceea. Din nou simţeam o apăsare grea pe piept, pe suflet… - În cele mai fericite zile, continuă bucătarul şef, îmi puneau o măsuţă pe cap şi o loveau cu bastoanele până când leşinam. Urmau alte găleţi de apă… Pentru ca umilinţa să fie deplină, anchetatorii aruncau, dintr-o cutie plină, acele cu gămălie pe jos apoi mă puneau să le număr. Cred că primiseră ordin să mă extermine... Şi poate ar fi reuşit, dacă nu s-ar fi declanşat revolta muncitorilor de la Braşov. Domnu’ major, eu am stat doi ani şi două luni în arest, din care un an şi jumătate nu mi s-a acordat niciun drept. Am fost bătut, schingiuit, umilit, dar vă spun cu toată sinceritatea că suferinţele mele n-au însemnat nimic pe lângă ce au pătimit aceşti martiri de la Braşov. Parcă şi acum aud urletele sfâşietoare care probabil mă vor urmări toată viaţa… Nici nu vreau să-mi amintesc…. Boierul îşi şterse lacrimile care curgeau şiroaie pe obrajii rumeni. Parcă simt şi eu o fierbinţeală în colţul ochilor. - Totuşi nu-nţeleg de ce te-au bătut, rostesc, gâtuit de emoţie. Parcă aşteptând de mult această întrebare, Coman răspunse cu şi mai multă tristeţe în glas: - Au vrut să afle ce combinaţii am avut cu personalităţile judeţului care veneau pe la mine. Eram conştient că, dacă vorbesc, o să mă bată să tac, aşa că am preferat să îndur toate aceste grozăvii pe care vi le-am povestit. Nu ştiu dacă a meritat să fac acest sacrificiu, nu ştiu dacă merita să distrug nişte cariere ale unor oameni importanţi. Ştiu însă, cu siguranţă, că am înţeles mai bine ca oricare altul că într-adevăr prostia şi domnia se plătesc. De fapt, totul se plăteşte. Mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta. Şi uneori foarte scump….

Ioan Chertiţie

VA URMA

                                                      Blog: Sevaciclon