AM FOST TORŢIONAR! - Confesiunile unui gardian ("Bateţi-mă cu bastonul, vă rog din suflet!")
May 15, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin Data publicarii: 22.01.2011 23:33:00
Trei dintre cele cinci cărţi ale lui Ioan Chertiţie vor ieşi de sub tipar în cursul lunii februarie, la Editura STAND. Prima dintre ele va avea titlul “AM FOST TORŢIONAR! – Confesiunile unui fost gardian”. Celelalte două vor rămâne aşa cum au mai apărut (“Sighet. Apelul călăilor” şi “Coşmar şi mântuire”). Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian în acel lăcaş al terorii. Toate cele trei cărţi sunt spovedanii publice. În prima (“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”), unul dintre personaje este Toader Şteţca, primarul din Săpânţa, aflat la primul contact cu realităţile pseudo-democraţiei de după 1989. Toader Şteţca a fost primul deţinut politic al sistemului neocomunist. Întâlnirea dintre cei doi şi relaţia de solidaritate dintre călău şi victimă dau cărţii o încărcătură emoţională răvăşitoare şi o tensiune morală aproape mistică. Vom reveni cu amănunte şi, periodic, până la apariţia cărţilor, vom publica în CERTITUDINEA fragmente din tulburătoarele mărturisiri ale lui Ioan Chertiţie. (Miron Manega)
Ioan Chertiţie, autorul confesiunilor
„Bateţi-mă cu bastonul, vă rog din suflet!"
........................................................................................................................................
Într-o dimineaţă, imediat după deşteptare, şeful camerei numărul 35 mi-a raportat că, în timpul nopţii, deţinutul Rostaş a furat din cămara cu alimente – cambuză, cum îi spuneau ei - slănină, conserve şi ţigări, fiind surprins de plantonul din schimbul trei, pe la patru şi jumătate. Revoltat de cele întâmplate, l-am scos imediat pe Rostaş din cameră, ducându-l în birou. Am deschis nervos fişetul şi am luat de pe raftul de sus un raport de pedepsire. M-am aşezat la masă cu gândul de a-l completa şi când l-am întrebat pe deţinut cum îl cheamă, am constatat cu stupefacţie că spaima îi sugrumase glasul. Nu putea să articuleze niciun cuvânt. Dădea mărunt din buze de ziceai că este un peşte care se zbate pe uscat. Curiozitatea mă îndeamnă să-l studiez cu mai multă atenţie. Am observat că mânecile vestonului vărgat îi treceau cu mult peste degete iar bocancii încovoiaţi la vârf erau parcă nişte bărcuţe. Mic de statură, slab şi cu mustăcioară neagră, mi-a dat senzaţia pe moment că în faţa mea se află marele actor Chaplin. Prin minte mi-a trecut o secvenţă hazlie din filmul “Piciul” şi cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în râs. M-am întors cu spatele la deţinut, am închis ochii, mi-am muşcat buzele cu putere, apoi l-am întrebat cu o voce aspră: - De ce-ai furat, bă, din cambuză? Rostaş, care cu siguranţă mi-a sesizat zâmbetul înflorit în colţul buzelor, a răspuns cu seninătate: - Apăi, domnu’ majur, ştiţi, io nu-s căutat la vorbitor…. Nu-mi dă nimeni nimic, că sunt ţigan… - … Aşa că te-ai gândit să-ţi iei singur. Nu-i aşa? - Aşa e, mânca-ţi-aş! Dar mi se face o foame pe şantier de văd cimentul numa’-n culori… - Pentru ce eşti condamnat? - Apăi am furat şi io nişte găini… - Şi furi în continuare… - Ce să fac dacă am furtul în sânge? - De câte ori ai mai fost condamnat? - De zece ori, mânca-ţi-aş… - Pentru furtul de azi noapte, te condamn pentru a unsprezecea oară, îi spun cu seriozitate, arătându-i raportul de pedepsire. Când îl vede, ţiganul se pune în genunchi şi, cu palmele împreunate ca pentru rugăciune, mă imploră cu lacrimi în ochi: - Domnu’ major, mânca-va-ş gura, nu-mi faceţi raport, că intru peste o săptămână în a doua comisie. Vreau să fiu şi eu liber…. M-am săturat de atâta puşcărie. Mai bine bateţi-mă cu bastonul, că doar sunt obişnuit… Vă rog din suflet, înţelegeţi-mă! Derutat, bulversat şi îngândurat, stau câteva minute bune în cumpănă. Clipele se urnesc greu, ca bolovanii. Îl privesc pe deţinut cum îşi şterge lacrimile cu mâneca murdară de la veston. Nimic nu este teatral în gesturi şi vorbe, de aceea simt că mă aflu într-o situaţie mai mult decât delicată. Sinceritatea lui mă face să cad dintr-o extremă în alta. Tentaţia de a-l bate cu bastonul îmi dă târcoale, dar regulamentul militar îmi interzice folosirea lui ca mijloc de sancţionare. Un raport de pedepsire i-ar fi ucis visul de a fi liber la următoarea comisie, care l-ar fi amânat din nou. Mă plimb în jurul deţinutului ale cărui haine penale îi dau un aer de cerşetor. Privindu-i mustăcioara neagră, gândul mă duce din nou la Chaplin. De această dată îmi vine în minte o scenă emoţionantă din ”Luminile oraşului”, când tânăra florăreasă îşi recapătă vederea datorită vagabondului care semăna izbitor cu acest deţinut. Inexplicabil, mă cuprinde un fel de milă amestecată cu teama de a nu fi surprins de ofiţerul de serviciu. Trebuia să iau cât mai grabnic o decizie. Bastonul de cauciuc sau raportul de pedepsire? That is the question, aceasta-i întrebarea, cum spus-a celebrul Hamlet. Aşa cum stau, nehotărât, deodată îmi vin în minte frazele mentorului meu, plutonierul Şchiopu, care mi-a explicat în curtea de plimbare, pe un ton prietenesc, după ce auzise cât sunt de exigent pe secţie: ”Băiete, să ştii de la mine că acela nu-i supraveghetor care nu ştie să bată cu bastonul. Numai aşa îţi vor şti hoţii de frică!”… - Ridică-te! îi ordon deţinutului, în timp ce iau bastonul agăţat de robinetul caloriferului. Spre surprinderea mea, văd că Rostaş mă aştepta déjà, cu palma dreaptă întinsă. Simt cum un val de emoţie îmi inundă întreaga fiinţă. Era pentru întâia oară când foloseam “negrocalminul”, cum îi spunea adjutantul Spânu. Ca să nu observe deţinutul că îmi tremură mâinile, controlez tacticos flexibilitatea bastonului, în care se simţea sârma de oţel din interior. Înghit de câteva ori în sec, lăsând să se rostogolească prin mintea mea, de-a valma, cuvintele lui Furtună: ”Hoţul este ca o fiară. Îţi face bucuria când ţi-e lumea mai dragă. Decât să plângă mă-ta, mai bine să plângă mă-sa!”. Îl privesc pe bandit cu ochii injectaţi de ură. Ridic ”negrocalminul” până la nivelul umerilor şi lovesc cu sete palma dreaptă care aştepta întinsă. Un zgomot ciudat a răsunat în întreaga încăpere. Ceva asemănător cu efectul pe care îl produce o palmă sănătoasă aplicată obrazului cu tenul fin. Au urmat alte lovituri la fel de puternice ca şi prima, însă deţinutul nici n-a clipit. Când am vrut să-i mai aplic o lovitură, banditul şi-a retras mâna, iar eu am lovit în gol. - Aţi ajuns la zece “felii”, domnu’ major. Acum urmează haialaltă, îmi spuse el cu seninătate. Mi-a întins şi palma stângă, suportând cu stoicism fiecare lovitură. De fapt îşi dăduse singur pedeapsa, deoarece nu aveam de gând să-l lovesc şi în “haialaltă” palmă. Deja obosisem, pentru că nu aveam antrenament. După epuizarea celor zece “felii” pe care le-am numărat cu atenţie, deţinutul şi-a frecat palmele muncite făcând câteva mişcări cu degetele, apoi mi-a spus cu bucurie: - Mulţumesc frumos, domnu’ major… Să vă trăiască familia, să aveţi parte numai de fericire. Dacă îmi făceaţi raport sigur mă amânau în comisie. Situaţia mi se părea de-a dreptul hilară. În timp ce îl conduceam pe hol, îmi imaginam cum ar arăta un film în care gardianul bate hoţul cu bastonul, iar acesta îi mulţumeşte din inimă. Cu zâmbetul pe buze l-am băgat în cameră, fără să spun absolut nimic. Eram convins că va povesti el mai departe tot ceea ce i s-a întâmplat.
(Fragment din cartea de memorii "AM FOST TORŢIONAR! - Confesiunile unui gardian" de Ioan Chertiţie, in curs de aparitie la Editura STAND).
VA URMA
Autor: Ioan Chertiţie Blog: Sevaciclon