DA, AM FOST TORŢIONAR!

September 15, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin

Aceată carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? E clar – vor zice unii (şi chiar au zis) - , i-a scris-o altcineva! În plus, cum să aibă cineva, oricine, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ei bine, cartea aceasta va fi citită de foarte multă lume. Unii o vor face din curiozitate, alţii din dorinţa de a o înjura sau contesta, alţii pentru a cunoaşte şi învăţa. Dar, indiferent care e determinarea fiecăruia şi indiferent ce va înţelege sau va dori să înţeleagă fiecare, toţi cei care o vor citi vor afla adevărul întreg despre închisorile comuniste şi postcomuniste. Căci până acum s-a scris doar despre puşcările din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspective unui torţionar pocăit. “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu cumva mondială. (Miron Manega)

                                          ARGUMENT

Un sufocant sentiment de vinovăţie mi-a apăsat sufletul imediat după ce masca de ceară a miliţianului dur, bestial şi înfricoşător, s-a topit pentru totdeauna. În seara aceea, în camera supraveghetorului, am simţit cum viermele neadormit al conştiinţei roade, încet-încet, din sufletul chinuit de remuşcări. Durerile mele n-aveam curajul să le mărturisesc nimănui. De-abia în ianuarie 1990, la îndemnul fostului deţinut, prozatorul Vasile Dragomir, mi-am înmuiat peniţa amintirilor în cerneala francheţii, scriind, aşa cum m-am priceput şi atât cât m-a lăsat atunci conştiinţa, prima ediţie a cărţii Confesiunile unui gardian.

Spovedania publică făcută în scris, fără pretenţii literare, mi-a eliberat pentru moment sufletul împovărat de căinţă sinceră. Am pornit de la greşelile mele făcute în cariera de supraveghetor, crezând că în acest fel voi veni în sprijinul Serviciului Reeducare din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Ba chiar aveam pregătită şi o dedicaţie: “Este o prostie să crezi că un educator needucat ar putea educa pe cineva!”. Din păcate, reacţiile celor care s-au simţit vizaţi în paginile acuzatoare, sau poate şocante, ale cărţii, au fost atunci puternice şi s-au manifestat pe diferite căi. Prin dezvăluirile făcute, am intrat în colimatorul şefilor din Direcţie, care nu m-au iertat pentru că am îndrăznit să ridic vălul de mister care a acoperit atâţia ani puşcăriile comuniste. În scurt timp, am devenit duşmanul de moarte al sistemului penitenciar şi, de aceea, trebuia să fiu eliminat sub orice formă. De acest lucru s-a ocupat căpitanul Furtună, astfel că, începând cu data de 1 august 1992, am fost trecut în rezervă. Ajuns în civilie, primul lucru pe care l-am constatat a fost acela că adevăraţii infractori se află în libertate, nu după gratii. M-am integrat însă repede în mafia alcoolului, trăind câţiva ani buni în preajma celui supranumit “Şoricelul”, primul “miliardar de carton” din Maramureş, care, la nivelul anului 1992, avea un profit net de trei milioane de lei pe zi. O sumă absolut fabuloasă. Şi asta numai pentru că a avut ideea genială de a dilua cu apă alcoolul dublu rafinat, pentru ca apoi să-l vândă ca vodcă de 38 de grade, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru. Perioada petrecută în această lume mai puţin cunoscută va face în curând obiectul unui roman care va stârni cu siguranţă multă vâlvă. Oricum, ceea ce am făcut în lumea interlopă, este greu de descris în cuvinte. Sunt foarte multe lucruri din vremea aceea care mă fac să-mi ardă obrajii de ruşine. Dar toate acestea n-au însemnat nimic pe lângă lupta crâncenă pe care am dus-o cu alcoolismul. În câţiva ani mi-am băut banii, sentimentele, maşinile, demnitatea. Totul… Când credeam că nu mai există nicio cale de scăpare, în mod miraculos, am avut marea întâlnire cu EL. Aşa cum a avut-o Saul pe drumul Damascului. De atunci totul s-a schimbat. Liniştea, pacea sufletească, mulţumirea şi fericirea după care am tânjit atât de mult, le-am putut dobândi numai după ce m-am apropiat cu adevărat de Dumnezeu. De-abia după ce L-am cunoscut mi-am dat seama cât sunt de vinovat faţă de cei din jur. Atunci mi-am revăzut sufletul rănit de mustrări şi sfios la orice atingere a păcatului. De-atunci am început să mă lepăd în fiecare clipă, puţin câte puţin, de omul vechi. Iată că, după douăzeci de ani, omul cel nou, spiritual, simte nevoia să-l deconspire pe cel vechi, pentru a-l compromite pentru totdeauna. Se spune că adevărul te face liber dar, uneori, nu înainte de a-ţi arăta cât de mizerabil eşti. Prin mărturisirile complete făcute în această ediţie a cărţii, mă simt într-adevăr eliberat de orice povară. Cei care vor citi confesiunile mele probabil că mă vor judeca. Mă vor urî. Mă vor dispreţui. Au tot dreptul s-o facă. Pentru mine, cel mai important lucru în viaţă este relaţia cu Dumnezeu. El este Judecătorul Suprem împotriva căruia nu avem drept la recurs. Important este ce crede El despre noi.Toate întâmplările din această carte sunt reale şi le-am descris aşa cum s-au petrecut ele. Cu mai mult sau mai puţin talent. Nu m-am considerat şi nici nu mă voi considera vreodată scriitor. Gândurile şi sentimentele le aştern pe hârtie doar atunci când simt nevoia să spun ceva. Cel puţin trei motive, dacă nu chiar patru, mă îndreptăţesc, cred, la această nouă şi ultimă ediţie, cu titlul uşor schimbat. Primul: Povestea cu doctoriţa de pe secţia femei, aşa cum s-a petrecut ea în realitate. Al doilea: Relaţia pe care am avut-o cu căpitanul Cernea, ofiţerul de contrainformaţii, datotită căruia am rămas în sistem. Al treilea: Mi-am dorit, încă din ediţia a doua, să-l introduc în paginile cărţii pe fostul primar din Săpânţa, Toader Şteţca, primul deţinut politic al României post-decembriste. Destinul nostru se aseamănă oarecum. Pentru că amândoi am îndrăznit să spunem lucrurilor pe nume, în anul 1992, eu am părăsit sistemul penitenciar iar el a părăsit România. Nu neapărat acesta a fost motivul pentru care ţineam să reconstitui întâlnirea noastră din penitenciar. Toader Şteţca a fost primul deţinut care mi-a vorbit într-un fel aparte despre Dumnezeu, avertizându-mă că fără Cristos nu putem să facem nimic. Atunci nu l-am înţeles, dar viaţa mi-a demonstrat câtă dreptate a avut. Şi lucrul acesta nu-l voi uita niciodată. Al patrulea motiv, dar nu cel din urmă: Dumnezeu mi-a scos în cale un OM minunat, în persoana domnului chestor, Ioan Băla, directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Domnia sa a înţeles mai bine ca oricare altul că eu, Ioan Chertiţie, cel care a copilărit în puşcărie, cel care şi-a descoperit identitatea în temniţă, trebuie să se reîntoarcă în penitenciarele româneşti. Pentru a-şi povesti viaţa. Pentru ca mai tinerii săi colegi să înţeleagă unde duc orgoliile mărunte, dar mai ales să priceapă că viaţa fără Dumnezeu nu are niciun sens. Da, am fost torţionar! Numai că acum am devenit o torţă pentru Cristos! Domnule general, pentru acest nobil gest, vă mulţumesc din toată inima!

Ioan Chertiţie, 22 ianuarie 2011

(Fragment din cartea “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, în curs de apariţie la Editura ŞTEFAN)

VA URMA

Sursa:Certitudinea.ro Blog:Sevaciclon