AM FOST TORŢIONAR! Cotitura
September 22, 2011 in Iartă-ne, România! de Blog Admin
Această carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? E clar – vor zice unii (şi chiar au zis) - , i-a scris-o altcineva! În plus, cum să aibă cineva, oricine, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii.
Unii vor citi această carte din curiozitate, alţii din dorinţa de a o înjura sau contesta, alţii pentru a cunoaşte şi învăţa. Dar, indiferent care e determinarea fiecăruia şi indiferent ce va înţelege sau va dori să înţeleagă fiecare, toţi cei care o vor citi vor afla adevărul întreg despre sistemul penitenciar comunist şi postcomunist. Căci până acum s-a scris doar despre puşcările din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspective unui torţionar pocăit. “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu cumva mondială. (Miron Manega)
COTITURA
Viaţa mea lăuntrică era deformată de ură, de aceea mă înstrăinasem de toţi colegii mai în vârstă care-mi făceau observaţii asupra comportamentului meu faţă de deţinuţi. Cei sub ochii cărora am copilărit îmi spuneau adesea: - Măi, Ionele, nu mai bate hoţii cu atâta sălbăticie că s-ar putea să ai probleme într-o zi… Sunt şi ei oameni…
Îmi înşelam zilnic mintea, amăgind-o să intre în acea stare în care îmi luam dorinţele drept realizări. Până mai ieri mă consideram cel mai de temut gardian, dar când am ascultat înfiorat de ce este în stare Vieru m-a cuprins, aşa deodată, o ciudă amestecată cu otrava invidiei. Într-o zi, stăteam relaxat pe scaunul din camera supraveghetorului. Developam în minte cele mai cumplite torturi la care participasem. Auzeam ţipete, implorări, lovituri de baston. Vedeam sânge şi oase sfărmate. Peste tot mirosea a moarte. Mă vedeam aşa cum eram: mândru, semeţ, trufaş, neîndurător şi sadic… “Nu, nu cred că Vieru poate fi mai bestial decât mine…” m-am trezit vorbind singur. Deodată, gândurile de mărire mi-au fost întrerupte brusc de o bătaie în uşă. - Intră! strig iritat. - Să trăiţi, cetăţene sergent major, sunt deţinutul Manea, m-am prezentat la ordinele dumneavoastră… În activitatea de supraveghere eram ajutat, până la ora stingerii, de acest deţinut de la sistemul fără pază, care îmi era direct subordonat, având diverse atribuţiuni: supravegherea prin vizetă a modului în care deţinuţii penali îşi desfăşoară activităţile, strângerea creioanelor şi cărţilor poştale din camere, dar mai ales raportarea oricăror manifestări suspecte ale hoţilor. Manea fusese inginer la marea întreprindere bucureşteană Vulcan, fiind condamnat la şase ani pentru infracţiunea de delapidare. De fiecare dată când sosea de pe şantier, grija lui cea mai mare era să se prezinte regulamentar “la datorie”, cum îi plăcea lui să spună. Manea era singurul deţinut faţă de care aveam o oarecare slăbiciune, mai ales de când mi-a raportat că îl văzuse pe Piedone cum îl bătea cu coada de lopată pe Ziman, declarând că-i gata să depună mărturie oricând. Chiar dacă n-a mai fost cazul, n-am uitat că în acele momente delicate a dat dovadă de caracter. Cu toate că mulţi deţinuţi au încercat să-mi intre sub piele, chiar şi din rândul celor intelectuali, niciunul nu a reuşit să pătrundă în intimitatea gândurilor mele. Asta până când a apărut Manea. Pe lângă faptul că era cult, citit, inteligent, în mod paradoxal în preajma lui simţeam că sunt un alt om… - Data trecută parcă voiai să-mi spui ceva, dar se pare că ai uitat, îi reamintesc, făcându-i semn cu mâna să ia loc. - Era prea târziu… Se dăduse pregătirea pentru stingere…
- Înseamnă că e vorba de o chestiune delicată…
- Este atât de delicată încât poate fi rănită chiar cu petala unui trandafir…
- Poţi să-mi povesteşti acum. Mai sunt două ore bune până la stingere, îi spun, uitându-mă la ceas.
- N-aş vrea să mă interpretaţi greşit… Nu, e prea delicat… Nu, nu… Vă rog să mă înţelegeţi…
- Atunci, îţi ordon să-mi spui! am ridicat uşor glasul. Deţinutul a tresărit, s-a uitat drept în ochii mei, spunându-mi direct:
- Domnu’ major, din ziua în care am venit pe secţie, să tot fi trecut o lună, v-am studiat cu mare atenţie…
- Şi ce-ai constatat? - întreb, curios.
Ceva îmi spune că sunteţi un alt fel de om decât vreţi să păreţi… În acel moment, mi-am plecat uşor privirea, simţind cum îmi ard obrajii… - Toţii hoţii, a continuat el, spun că un miliţian mai al dracului ca dumneavoastră nu există în puşcărie… Un fior de plăcere a pus stăpânire pe mine, iar un zâmbet mi-a înflorit în colţul buzelor…
Eu însă, nu cred aşa ceva! Ochii scânteietori exprimă inteligenţă, iar manierele pe care le aveţi nu trădează comportamentul unui bădăran. Nu ştiu câţi au sesizat acest lucru, dar am convingerea că nu mă înşel. Şi, credeţi-mă, am avut în subordine mii de oameni. Am pretenţia că mă pricep o ţâră la psihologia oamenilor... Din postura în care sunt, nu-mi permit să vă dau sfaturi, dar n-ar fi rău să vă gândiţi că aceşti hoţi, bandiţi, boschetari, delapidatori sau cum vreţi dumneavoastră să le ziceţi, înainte de toate sunt oameni, apoi infractori… Văzând că înalţ sprâncenele a mirare, a continuat cu şi mai mult patos:
Da, sunt oameni… Nu ştiu de ce sunteţi atât de surprins. Gândiţi-vă că fiecare dintre noi avem o cărămidă în zidul puşcăriei. Nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul… De fapt, aţi văzut şi dumneavoastră cu câtă uşurinţă se poate ajunge în penitenciar. Încercaţi să descoperiţi ce se ascunde sub zeghea fiecărui deţinut şi veţi constata că până şi în cel mai necizelat suflet există cioburi de sensibilitate, altruism, păreri de rău, bunătate, sacrificiu, dar mai ales sete de a fi iubit… După o pauză calculată cu meşteşug, Manea a pus degetul pe rană:
Domnu’ major, nu vă lăsaţi influenţat de cei care n-au alte mijloace de exprimare în faţa hoţului decât bastonul. Cu tot respectul pentru domnul Şchiopu sau domnul Spânu dar, nu vă supăraţi, cultura lor generală n-ajunge nici măcar până la genunchiul broaştei… Dumneavoastră n-aveţi cum să vă comparaţi cu ei! Sunteţi reprezentantul unei noi generaţii, de aceea ar trebui să aduceţi ceva nou în mult trâmbiţata muncă de reeducare. Vorbiţi cu deţinuţii ca de la om la om şi cu siguranţă că, într-o zi, eforturile vă vor fi încununate de succes. Oricum, în niciun caz, respectul n-o să vi-l câştigaţi folosind bastonul. Acum înţelegeţi de ce v-am spus că lucrurile sunt atât de gingaşe? …
Vorbele lui Manea m-au lăsat fără replică. În noaptea aceea, am fost stăpânit de un sufocant sentiment de vinovăţie care era, de fapt, un semnal dureros trimis conştiinţei. Timp de doi ani devenisem masca pe care am proiectat-o în faţa tuturor: aceea de gardian neînduplecat, dur şi exigent. Mă bucuram în secret de aprecierile şefilor datorită acestui comportament şi nimeni nu s-ar fi gândit că aş putea fi altfel. Iată că acum a venit acest deţinut care mi-a călcat masca în picioare, împiedicându-mă să mă mai identific atât de uşor cu ea…
(Fragment din cartea “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, în curs de apariţie la Editura ŞTEFAN)
VA URMA
Autor: Ioan Chertiţie
Sursa: Certitudinea.ro Blog: Sevaciclon