De ce m-am întors în România – Sandra Pralong

June 06, 2011 in Români, uitaţi de România! de Blog Admin

Sandra Pralong, intoarcerea in Romania si determinarea de a descoperi bunul simt romanesc!

De ce m-am întors în România – Sandra Pralong

Sandra Pralong. De ce se întorc românii în România . Mi-aş dori ca, printre rânduri, această carte să ne îmbie să ne,, îndrăgostim din nou de România”. Problema României a fost prefăcătoria: am mimat că făceam lucrurile pentru un ideal comun, pe vremea comunismului; că făceam lucrurile de bunăvoie pentru construcţia unui om nou şi a unei ţări multilateral dezvoltate şi alte prostii de genul acesta. În fine, a venit momentul să nu ne mai prefacem. Şi e firesc să facem lucrurile pentru noi, fiindcă asta e premiza pe baza căreia funcţionează democraţia şi capitalismul: individul are interese pe care şi le apără.

Problema noastră e că nu ne dăm seama că suntem un pic autişti. Nu înţelegem că ne apărăm mai bine interesele respectând nişte reguli, convieţuind politicos, decât îmbrâncindu-ne şi călcându-ne pe bombeuri. Nu ne dăm seama de nişte lucruri pe care şi străinii le-au descoperit în câteva generaţii. Politeţea şi interesul bine temperat sunt mai profitabile decât legea junglei. Sunt lucruri fireşti. Noi am fost foarte lăutari. Cu mult talent, prindem după ureche, mimăm, dar o să ne dăm seama că lucrurile nu se fac aşa, trebuie puse pe fundaţii solide. De exemplu, nicio prosperitate nu e durabilă dacă nu e etică, fiindcă la un moment dat oamenii nedreptăţiţi se vor răzbuna. Va veni momentul când vei da socoteală, dacă nu tu, generaţiile care îţi urmează. Şi mai bine faci lucrurile cum trebuie de la început. În al doilea rând, cred că şi hoţii au nevoie de oameni cinstiţi să le păzească averea. Deci tot mai mulţi oameni îşi vor da seama că e nevoie să creezi o elită tânără şi competentă şi cinstită. Trebuie să ne ţinem promisiunile. Trebuie să avem caracter. Ca misiune educaţională, cel mai important este să formezi oameni de caracter. Ce altceva îţi poţi dori pentru un popor? Ce îmi doresc eu este ca tinerii care au atâta energie şi entuziasm să nu-şi piardă maniera lor unică de a privi lumea şi să nu devină cinici, blazaţi, cum sunt celelalte generaţii dinaintea lor.

Şi mai cred că această criză este salutară. Pare paradoxal, dar am ajuns la fundul sacului şi de aici nu ne putem trezi decât în responsabilitate, competenţă, principii, respectarea regulilor, dialog, toate acele lucruri pe care până acum am încercat să evităm să le facem. Din ce în ce mai mult se va pune problema pe care o exprima Kennedy: "Nu te uita la ce face ţara ta pentru tine, ci la ce poţi tu să faci pentru ea."

Această carte face parte din proiectul ,, Noi Paşoptişti”, care aşa cum am spus, îşi propune să coaguleze energiile celor care vor să transforme România într-o,, tara în care chiar merită să trăieşti” Dar nu poţi face ceva fără dragoste, fără să te investeşti trup şi suflet. Viaţa în străinătate e evident mai tihnită. Dar acolo trăieşti doar pentru tine. Nu laşi nimic în urmă, decât cel mult copiilor tăi. Aşa, contribuim la crearea unor structuri în ţara asta.. Fiecare coautor al cărţii este, în felul său un ,, Paşoptist” ce contribuie la modernizarea României. Am luat decizia să rămân în ţară, mi-am terminat teza de doctorat (despre influenţa culturii asupra societăţii civile în România) şi m-am izolat pe cât posibil de ce e rău şi vulgar, întorcându-mă la arta şi la frumos. Astfel, am început să mă apropii de miezul acela dulce şi bun al României, din care izvorăsc toate lucrurile mirifice pentru care preţuiesc această ţară. Nu am avut alte criterii de selecţie decât familiaritatea mea cu cele 39 de persoane să-şi împărtăşească povestea, dar am încercat pe cât posibil să dau glas atât unor valori consacrate, cât şi unor tinerii încă necunoscuţi. Ordinea cronologică a întoarceri în România: Atleta Sa Regală Principesa Margareta a României, Sandra Pralog, Dan Chisu (ian.’90), Neagu Djuvara, Paul Shlit, Gheorghe Zamfir, Mariana Nicolescu, Radu Gabrea, Dinu Zanfirescu, Adrian Niculescu etc.

SANDRA PRALONG. CARTE DE VIZITĂ 1989, New York. Este cel mai tânăr director al săptămânalului Newsweek, 1990 Revine în ţară pentru a pune bazele Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, 1998 Este consiliera preşedintelui Emil Constantinescu, responsabilă pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, 2000 Înfiinţează agenţia Synergy Communications, care oferă consiliere în strategie pentru Renault-Dacia, Erste Bank, Google, ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondială, 2006 Înfiinţează Fundaţia SynergEtica, dorind să insufle bucuria eticii şi a civilităţii tinerilor români, 2007 Comisia Europeană o invită să facă parte din grupul celor 10 intelectuali europeni care reflectează asupra provocărilor multilingvismului în Uniunea Europeană, 2008 Este numită Ambasador al Bunăvoinţei pentru Anul European al Dialogului Intercultural, 2009, Bucureşti. Înfiinţează Ambasada Artelor, pentru a promova contribuţia culturii româneşti la patrimoniul european. Sandra Pralong are un doctorat în ştiinţe politice obţinut la Institut de Sciences Politiques din Paris, şi două masterate (drept internaţional şi diplomaţie, la Fletcher School, Boston, şi filozofie politică, la Columbia University, New York). Sandra Pralong. De ce se întorc românii în România

Doru Braia – O viaţă pentru România!

Născut la 27 august 1951 la Bucureşti, Doru Braia se confruntă de foarte timpuriu cu vicisitudinile regimului comunist. Marcat de suferinţele tatălui şi ale bunicului său, încarceraţi pentru mulţi ani în puşcăriile epocii, adoptă făţiş o atitudine ostilă rigorilor „de partid şi de stat”, ceea ce-i atrage din partea autorităţilor şicanele caracteristice administraţiilor opresive. Cu foarte mare greutate, reuşeşte să absolve studiile liceale şi este apoi îndepărtat din rândul studenţilor la Drept, invocat fiind la Rectorat „dosarul” său de proscris.

În 1978 este obligat să părăsească ţara. Ajuns în Germania, îşi desăvârşeşte studiile şi ia parte activă la protestele Exilului faţă de condiţiile din România. Înfiinţează, în 1979, împreună cu alţi compatrioţi Liga pentru Drepturile Omului a Exilaţilor Români din Germania, din conducerea căreia va face parte până în 1990. Activitatea desfăşurată, evocată de presa occidentală (prestigiosul Süddeutsche Zeitung dedicându-i chiar rubrica Porträt, rezervată personalităţilor demne de luat în seamă), stârneşte şi mai mult înverşunarea Securităţii împotriva sa, care pune la cale asasinarea opozantului român, la începutul anului 1989. Serviciile de protecţie germane zădărnicesc planurile, reuşind să-l aresteze pe unul dintre cei asmuţiţi împotriva sa.

Revenit în România în primele zile ale anului 1990, se implică în acţiunile civice de amploare, fiind unul dintre cei mai vocali promotori ai Proclamaţiei de la Timişoara, cu al ei „Punct 8”, imperioasă condiţie pentru împlinirea năzuinţelor celor căzuţi eroic în Decembrie 1989. Face parte din conducerea Societăţii Timişoara şi publică numeroase articole împotriva văditei restauraţii postrevoluţionare. Expune la mitinguri organizate în toată ţara valorile democraţiei şi cere deconspirarea acţiunilor Securităţii în deceniile comuniste.

La scurt timp de la revenirea în ţară, a fost expulzat din nou de autorităţile abia instalate. Reuşeşte, cu ajutorul intervenţiilor occidentale, să obţină anularea interdicţiei de a se întoarce în România şi, din 1996, îşi restabileşte domiciliul în Bucureşti, unde îşi reia activitatea jurnalistică. Publică în ziare precum România Liberă, Ziua sau Cotidianul editoriale care îi reflectă convingerile, iar după anul 2000 depune eforturi pentru realizarea unei emisiuni TV.

Întoarcerea

  Cândva, prin 1978, am fost pus în faţa alternativei „Jilava sau pleci!”. Cunoscusem deja contondenţa Securităţii, trecând şi eu, ca atâţia alţii, prin câteva beciuri garnisite cu ciraci (nu cred că are rost să mă împăunez acum cu „vitejiile” mele din... „epocă”, n-am fost singurul!), motiv pentru care m-am mai lăsat o dată încătuşat şi condus cu „amabilitate” securistă până la graniţa României.

  Lăsam în urmă o imensă puşcărie, cu nume de ţară, şi câteva milioane de obidiţi ce-şi întortocheau „libertatea” printre deşănţatele slogane „de partid şi de stat”. Mi-am descărcat încă o dată năduful la trecerea frontierei şi, în acelaşi moment, explicabil, mi-am (supra)încărcat conştiinţa cu Datoria ce-o voi fi purtat cu mine într-un nemeritat şi dureros exil: aceea de a căuta printre cei „de dincolo” (de Cortina de Fier) avocaţi temeinici pentru năpăstuiţii azvârliţi în cea mai nedreaptă prăpastie a istoriei: Comunismul.

  Eram convins că nu voi mai apuca să-mi revăd vreodată ţara (cei care pretind că au prevăzut „Miracolul '89” sunt nişte aventurieri mentali − confirmaţi, iată!), dar nu îmi cruţam nici un efort pentru a convinge lumea că „independentul” Ceauşescu şi ai săi adulatori expuneau hilar o imensă escrocherie politică. Am ajuns astfel în... cabinete pe care le credeam inabordabile (Democraţia autentică înlesneşte accesul oricărui muritor la sferele înalte!) şi aşa am adus şi eu − lăsaţi-mă să cred! − o infimă contribuţie la subminarea celui mai abject regim pe care socoteli „geo-strategice” l-au hărăzit compatrioţilor mei. Mă mistuia dorul de acasă şi permanent visam o utopie. Care... (inimaginabil), totuşi, s-a împlinit!...

  Am revenit, aşadar. Pentru că mi se părea de-a dreptul pervers să continui să militez împotriva imperfecţiunilor (ce termen suav!) din ţara mea, de undeva de departe, fără să mă implic în reconstrucţia a ceea ce fusese distrus în cele mai sumbre decenii din istoria neamului din care (spre iritarea unora!) făceam şi eu parte. Mitinguri, pronunţii degajate, intervenţii ferme şi atitudini radicale (se vorbea, parcă, de o Revoluţie, nu-i aşa?!) mi-au atras în scurt timp oprobriul unei „anumite părţi” a intereselor politice (nici celelalte nu erau mai acătări, aveam să constat mai târziu) şi iată cum, în plină efervescenţă „democratică”, mă pomenesc expulzat din ţara al cărei cetăţean nu am încetat să fiu niciodată (militam împotriva unui regim, nu a ţării!). Se întâmpla la 2 aprilie 1990 (n-am să le-o iert niciodată „băieţilor cu ochi albaştri”!), după ce România devenise, datorită sacrificiului atâtor tineri, cea mai răsfăţată ţară de pe mapamond. Eram eliminat pentru a doua oară dintre ai mei. Dintre aceia, tăcuţi, care parcă aşteptau (credeam eu) să se găsească, în sfârşit, o „voce” care să le strige obida şi să curme (printr-un glas impetuos − altă utopie!) minciuna spre care erau împinşi, din nou, să-şi camufleze destinul.

  Nu m-am lăsat. Indiferent de durerile personale, cauzate de abandonarea oricărei raţiuni familiale (insolvenţa morală ne atinge pe toţi cei angajaţi, mai devreme sau mai târziu!), am renunţat la comodităţile vieţii de „dincolo”, din lumea normală, şi, după ce am rezistat vreme de câţiva ani crispărilor unui proces absurd (eu împotriva mai-marilor „democraţi” ai ţării mele!), pe care l-am câştigat, iată-mă din nou acasă. Aici, de unde nu am dorit să plec niciodată şi unde, indiferent de poftele unora sau ale altora, voi sfârşi (fiţi siguri, „băieţi”!) ceea ce am început acum mai bine de 30 de ani (Doamne, cât de greu se lasă urnite lucrurile, la noi, românii!). Adică, să deconspir oricare dintre mârşăviile ce au devenit între timp, vai!, emblema românismului (re)configurat pe cea mai imorală hartă a ultimelor două milenii.

  La ce am renunţat? Nici nu ştiu ce să răspund. Pentru că mi-e şi teamă de ieftinătatea argumentelor acelora care mă cred revenit parcă de undeva, de unde nu ar exista „nici durere, nici întristare, nici suspin...”. Nu, nu este în nici un caz aşa, chiar dacă viaţa perfect ordonată din care am descins pe malurile Dâmboviţei mi-a permis să devin, dintr-un simplu absolvent de liceu eşuat din lumea celor fără de lume, un îndeajuns de bine remunerat conductor-arhitect şi un jurnalist român pentru care slova liberă era la fel de curentă precum devenise aici, în România, lemnoasa scriitură a ştefan-gheorghiştilor de pripas. Construiam case pentru nemţi şi îmi „descărcam” opiniile în cele câteva gazete exilate sau la microfonul supraaglomerat al Europei Libere...

  Mă aflu, aşadar, în România din 1996. Exact din noaptea vestitei şi (atunci, doar atunci!) înflăcărantei „Schimbări”. Câţiva dintre noii puternici îmi sugeraseră vreo câteva funcţii destul de sus-puse (credeau, probabil, că aşa mi se va mai domoli vehemenţa), dar toate nu au fost decât vorbe-n vânt, doar cât să-mi dovedească bunăvoinţa înfrântă încă o dată de... „băieţi”. Nu-i nimic, mi-am zis compătimindu-i, şi, în cea mai dură noapte a vieţii mele, am luat hotărârea: rămân definitiv în ţara mea!. De atunci, nu am mai trecut niciodată graniţa (oare o voi mai face vreodată?). Mai multe au fost motivele: în primul rând, n-am vrut să le ofer oamenilor răi nici măcar o secundă de relaxare (trebuia să le fi văzut privirea atunci când m-au azvârlit, plin de vânătăi, într-un avion austriac), să le fiu ca un ghimpe aici, în „bârlogul” pe care „Ei” îl cred numai al lor; în al doilea rând, nici nu mai aveam unde să mă duc (familia mi se destrămase complet − exclusiv din vina mea şi-i voi purta Nanei veşnică recunoştinţă pentru răbdarea de care a dat dovadă!); în al treilea rând, gustasem deja de multe ori vilegiatura peste meridiane şi nici banii nu mă prea dădeau afară din casă (ar fi trebuit să mă înfrupt şi eu din jaful de la BANCOREX, de la Banca Agricolă, din „privatizări”, prin „Consilii de administraţie” fictive etc. etc. etc.?!).

  Într-o zi, l-am întâlnit pe regretatul Ion Raţiu. Era prin 1998. De doi ani, bântuiam prin locurile de baştină şi nu reuşeam să-mi găsesc nici un făgaş care să-mi asigure cât de cât existenţa (modestele mele economii, aduse din Germania, se topiseră văzând cu ochii) şi care să-mi dea putinţa împlinirii dezideratului pentru care luasem decizia de a-mi răsuci destinul. Venerabilul om politic mi-a înţeles zbuciumul (trăia şi el − imensă nedreptate!!! − dezamăgiri similare) şi mi-a oferit o rubrică în ziarul său, Cotidianul, împreună cu un onorariu destul de... onorabil. Încercam să punctez De pe margine (titlul rubricii mele săptămânale) ceea ce, voit sau nu, scăpa din vedere protagoniştilor democraţiei originale, dar care se constituia în încă un obstacol spre limanul creionat atât de şovăielnic (ehei, şi şovăiala poate fi „strategică”, nu-i aşa, „băieţi”!?). Îmi mistuiam sufletul în textele mele şi mă amăgeam cu speranţa că vor fi şi luate în seamă. Da', de unde!...

  Au trecut astfel vreo câţiva ani. S-a dus la cele veşnice „patronul” şi, într-o zi, am fost anunţat că, reconfigurat fiind manageriatul, îmi va fi scoasă din pagină rubrica. De la o zi la alta, redeveneam un exilat în propria ţară, susţinut fiind doar de devotamentul nepreţuit al aceleia care s-a hotărât (contrar oricăror raţiuni burgheze!) să-şi contopească viaţa cu a mea, câtă o mai fi. Singura avere care îmi rămăsese era Iubirea (îţi mulţumesc, Monica!); în rest, toate au devenit complet anapoda. Sănătatea mi s-a deteriorat vertiginos (două infarcte miocardice, ţinute însă în frâu de formidabilul medic Şerban Bălănescu); de locuit, n-am reuşit să găsim decât câţiva metri pătraţi pentru o chirie cât un salariu; colecţia de „nu”-uri la orice încercare de a-mi găsi un mijloc de subzistenţă se compara deja cu aceea a unui filatelist împătimit şi, colac peste pupăză, am mai rămas şi fără identitate oficială (îmi expirase paşaportul, iar carte de identitate era imposibil să primesc, pentru că la noi nu se consideră că ai avea un domiciliu stabil decât în cazul în care ai primit vreodată pomana comunistă prin intermediul ICRAL sau ai furat şi tu postdecembrist, împăunându-te apoi cu o proprietate „capitalistă”, sau, cândva, ai trimis pe careva la Canal, Sighet, Jilava sau Aiud şi acum te-ai proţăpi în avuţia amărâtului). Un simplu (şi normal!) contract de închiriere privat-privat nu are (încă) în România nici o însemnătate, indiferent dacă peste o jumătate dintre europeni îşi confirmă doar astfel stabilitatea. Deh, suntem în UE, nu-i aşa!?...

  Şi mi s-a mai întâmplat ceva, ca un corolar al dezamăgirilor mele „patriotice”. Exasperat de (supra)precaritatea stării materiale în care ajunsesem, m-am îndreptat spre „debarcaderul” deja familiar, redacţia Cotidianului. Speram, în faţa disperării mele, să întâlnesc o cât de câtă solidaritate de breaslă jurnalistică şi să-mi fie din nou înlesnit accesul la pronunţia publică, la „paiul” prin care mai puteam respira. Ei bine, cei mai „academicieni” dintre academicienii noştri nu au găsit altceva de cuviinţă decât să-mi ofere acelaşi onorariu ca bătrânul Raţiu, dar... să nu scriu! Adică, să accept tăcerea plătită, pentru a nu perturba cumva vânturile ce se profilau la orizontul lor atât de... mercantil, după cum am aflat ulterior. Pentru mine era ca o condamnare! Le-am mulţumit pentru „generozitate” şi am refuzat implicarea într-o mârşăvie comisă tocmai de aceia care, până atunci, îmi treziseră speranţa că sunt ultimii care ar mai păstra tonusul ce m-a animat şi pe mine atât amar de vreme. Credeau, probabil, că-şi vor fi confirmat deja „principialitatea” şi-şi vor putea permite, din Olimpul lor caţavencian, oareş'ce devieri morale care, chiar dacă vor fi strivit pe unii ca mine, să le asigure şi lor Jeep-urile şi limuzinele la care visau de când erau mici, foarte mici...

  Trăiam o perioadă sumbră, suma dezamăgirilor depăşind-o cu mult pe cea a speranţelor, şi cu fiecare zi ce trecea deveneam din ce în ce mai convins că am militat o viaţă pentru un popor ce n-a existat decât în imaginaţia mea. Răspunderea, fireşte, îmi aparţine exclusiv!...

  Şi totuşi, s-a mai aflat cineva care a sesizat că aş mai avea multe de spus, iar de ascultat s-ar mai găsi (măcar) vreo câteva mii de compatrioţi. O întâmplare fericită (nunta prietenului Cătălin Micula − îi mulţumesc încă o dată pentru invitaţie!) m-a adus în faţa patronilor Centrului Naţional Media, ei înşişi dezrădăcinaţi cândva din cauza vicisitudinilor comuniste. Viorel Micula mi-a înţeles imediat argumentele, am bătut palma şi aşa a luat naştere emisiunea Talk-Şoc, de la N24, unde încerc de fiecare dată să confirm mottoul pronunţat: „Nimeni nu are putere împotriva Adevărului, decât pentru Adevăr!” (Apostolul Pavel, Epistola II-a către Corinteni, cap. 13).

  Pe măsură ce timpul trece, resimt totuşi efectul absenţei mele îndelungate din România. O criză identitară ce mă va urmări, probabil, tot restul vieţii: eu nu sunt nici de dincolo, dar nu mă mai simt a fi în deplinătatea personalităţii mele nici de aici! Şi nu cred că numai eu mă confrunt cu această destul de incomodă situaţie. Deh, soartă de repatriat!...

  Cu toate acestea − cei care mi-au făcut onoarea de a lectura textul de mai sus ar putea avea, bănuiesc, destule argumente de contrazicere −, mulţumesc în fiecare zi Domnului că m-a readus acasă, pentru că, vorba imensului Nichita Stănescu, şi pentru mine, „patria mea este Limba Română!”. Şi oare unde în lume mai poţi fi răsfăţat (sau chiar înjurat!) atât de savuros pe româneşte decât aici, unde şi ea, Limba, s-a născut?! Indiferent de sacrificii, de umbrele unei renaşteri chinuite sau de meschinăriile noastre ancestrale, ale românilor, sunt hotărât să-mi sfârşesc zilele în... patria mea! De fapt, pentru asta am revenit şi nimeni sau nimic de pe această lume nu mă va putea determina să renunţ la desăvârşirea visului meu de-o viaţă: Întoarcerea!

,,Tremors în România" New York Times 30.12.1987.V. Tismăneanu

Despre Revoltă muncitorească anticomunistă din 15 noiembrie 1987 de la Braşov, şi despre lideri din grupul celor

,, 61” Omul cu Casca Alba- Aurica Geneti, Gheorghe Duduc, Werner Sommeraurer, Mircea Sevaciuc, Radu Duduc, Aurel Huian, Iosif Fărcaş, Ricu Marian etc, şi poveştile lor au fost cuprinse în volumul ,, 15 Noiembrie 1987 – Ziua Demnităţii” (2007) coordonator Catalina-Loredana Sevaciuc.

 Postul de Radio Europa Liberă a transmis ştirea despre revoltă după două zile. Mass-media internaţională, Vocea Americii, B.B.C., New York Times, Le Figaro, Corriere della Sera, Liberacéon, La Stampa etc.) a alocat mari spaţii evenimentului. Informaţiile despre revoltă de la Braşov culminând cu arderea tabloului lui Ceauşescu, vor face înconjurul lumii şi îi vor uni pe românii de pretutindeni, pentru prima dată după 45 de ani de la instaurarea comunismului în România.

În Germania la Munchen, în fata ambasadei României, cu prilejul împliniri unui an de la Manifestaţia anticomunistă de stradă din Braşov, mai mulţi romani în frunte cu Doru Braia sufletul acţiuni, au declarat ziua de 15 noiembrie „Ziua Internaţională de Solidaritate cu Poporul Român”. Deasemenea romanii din diaspora s-au solidarizat şi protestat împotriva regimului securisto-comunist a lui Ceauşescu, în fata ambasadelor României din: Noua Zeelandă, Australia, Canada, S.U.A., Franţa, Italia, Anglia, etc

Fiind dintre cei care putea fi,, călcat de tractor” am mulţumit după decembrie’89 în numele meu şi al celorlalţi colegi deportaţi tuturor persoanelor din ţară şi străinătate care au avut o atitudine tranşantă în eliberarea României de comunism. Doina Cornea, Silviu Brucan, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Victor Frunză, Vasile Gogea, Adrian Niculescu, Petrică Moldovan, Doru Braia etc.

    Mircea Sevaciuc 

                                                      Blog: Sevaciclon