INTERVIU CU IOAN ROŞCA: "Apolitismul e o ipocrizie, un eufemism pentru egoism, automulţumire şi nesimţire"
February 16, 2012 in Generaţia neînfrântã de Blog Admin
Motto: “Nu voi accepta niciodată să mă joc de-a ştiinţa pe suprafaţa unui pamânt în care oasele celor ce au luptat şi suferit pentru condiţia mea umană ZAC BATJOCORITE DE UITARE” (Ioan Roşca)
Personalitate debordantă, atât prin polivalenţele sale, cât, mai ales, prin nivelul de performanţă la care s-a manifestat, Ioan Roşca este, în acelaşi timp, un justiţiar intransigent, cu o atitudine morală de neclintit. Denunţând trădarea Revoluţiei, a părăsit România în 1992, emigrând în Canada, de unde a încercat să continue lupta pentru combaterea „tranziţiei criminale”. A revenit de vreo doi ani în ţară, pentru a şasea oară în 20 de ani. Este unul dintre cei care s-ar implica oricând într-o acţiune majoră de transformare a României. Nu e singurul şi, mai ales, nu e singur... Dacă stau să mă gândesc, sunt chiar mulţi, doar că nu se ştiu între ei. Dan Puric (care şi el face parte din „club”), spunea că între toţi oamenii care gândesc şi simt în aceeaşi direcţie, trebuie create punţi. CERTITUDINEA este o asemenea punte...
Gabriel Gherasim: Care este rolul dumneavoastra in incercarile de a se face un proces al comunismului?
I.R.: Din ziua de 22 decembrie 1989 m-am dedicat acestei cauze. În paralel cu încercarea de a provoca organizarea unei rezistenţe politice şi civice eficace împotriva neocomunismului cameleonic, am făcut demersuri ca să acordam fostelor victime atenţia, respectul şi sprijinul cuvenite. După ce am constituit Alianţa Opoziţiei din Neamţ, am cooperat şi mai strâns cu AFDPR Neamţ, rezultatul fiind descoperirea gropii comune de la Dealul Mărului. A urmat primul meu Apel pentru Procesul Comunismului. Activitatea noastra a scos din fire torţionarii, care şi-au descărcat ura reprimând brutal mitingul de comemorare a victimelor comunismului pe care l-am oganizat la Piatra Neamţ pe 16 februarie 1990 (în urma acestor evenimente oribile am intrat în a doua grevă a foamei şi am decis să părăsesc România, nerecunoscând statul condus de Ion Iliescu). Pe 7 septembrie 1991 am trimis o scrisoare deschisă congresului AFDPR în care am declarat că: “nu pot accepta participarea mea la constituirea eşafodajului ştiintific şi cultural românesc, în condiţiile în care societatea al cărui membru sunt nu este reabilitată prin consumarea unor acte elementare de dreptate, prin pedepsirea vinovaţilor şi despăgubirea morală a victimelor lor” şi că “nu voi accepta niciodată să mă joc de-a ştiinţa pe suprafaţa unui pamânt în care oasele celor ce au luptat şi suferit pentru condiţia mea umană ZAC BATJOCORITE DE UITARE”. Încercarea de a ma ţine de cuvânt m-a costat foarte scump, profesional, material şi sufleteşte. Am alocat acestei cauze trădate de prea mulţi, miezul acestor 16 ani irosiţi – având ca singură satisfacţie convingerea că fac ceva just. În septembrie 2004, după o întâlnire impresionantă cu domnul Cicerone Ioniţoiu şi o nouă înfruntare (la Montreal, în Piaţa României) cu tandemul Iliescu-Teodorescu “m-am reactivat” – lansând cele două spaţii Internet: “Procesul Comunismului, Contrarevoluţiei şi Tranziţiei Criminale” şi “Piaţa Universităţii distribuită”, revenind în România, pentru a participa la procesul intentat emanaţilor. Am făcut şi am scris mult în aceşti 16 ani. Am formulat platforme complete pentru combaterea comunismului şi efectelor sale. Am încercat să trezesc la acţiuni reale persoane care de 16 ani pozează în lideri anticomunişti, în analişti care disecă lupte trecute, evitând însă deschiderea unui front prezent. Nu mi s-a dat nici o atenţie. Nici un ziar din România nu a vrut să-mi publice sau semnaleze textele. Ca şi alţii îndepărtaţi de “moderaţi” – sunt prea “radical”. Probabil încă mă taxează de “provocator”. În ciuda consecvenţei eforturilor mele şi a posibilităţilor profesionale – nu am fost invitat în noile comitete, institute şi comisii (decât ca… suport tehnic) – deşi unii dintre membrii lor mă cunosc foarte bine. Nu vă zic asta din vanitate ci pentru că marginalizarea mea discretă, invizibilitatea mea fără leac, au cauze profunde, ce merită scrutate.
G.G.: Preşedintele României a declarat că îi trebuie “dovezi ştiinţifice” pentru a condamna comunismul şi genocidurile sale. Ce fel de dovezi ştiinţifice aţi oferi Preşedintelui României, şi/sau acelor sprijinitori idealişti ai comunismului din Vest, altfel chemaţi, “idioţii utili” (conform lui V.I. Lenin), – care sprijină comunismul şi după colapsul acestuia-, pentru ca aceştia să poată fii convinşi de necesitatea condamnării comunismului în România?
I.R.: Nu aveau nevoie de alte dovezi, pe lângă oceanul mărturiilor publicate. E o farsa, o diversiune – cu scopuri previzibile: să se simuleze corectarea situaţiei, pentru a se închide dosarul cu câteva scuze, fără alte implicaţii. Validându-se astfel subtil şi lucrările comisiei Wiesel – cu urmări morale şi pecuniare previzibile pentru poporul român. Cine cere azi dovezi? Cei care au au închis arhivele dupa 1989, condamnând definitiv victimele la moarte nemângâiată (vezi dispariţia lui Ion Gavrilă Ogoranu – unul din şirul celor care trebuie să dispară fără a strica “consensul” tăcerii) şi protejând îmbogăţirea călăilor şi urmaşilor lor?
G.G.: Cui credeţi ca îi e frica de un proces al comunismului în infrastructura României?
I.R.: Multora. Mai întâi vinovaţilor dinainte de 1989. Apoi profitorilor de după (făcând parte de altfel din aceeaşi reţea cu primii). Dar şi românilor care au asistat pasivi (sau chiar au contribuit) la distrugerea României în această Tranziţie Criminală. Nici cei care s-au proclamat “elite politice” şi “civice”, colaborând însă cu tovarăşii la legitimarea acestor 16 ani, mulţumindu-se cu mici chilipiruri şi poze contestatare inofensive, înfundând rezistenţa în sterilitate- nu doresc de loc să judecăm situaţia… din 2006 spre trecut. Vor să ne oprim la 1989, sau chiar prin 1964. Probabil că, după încă 20-30 de ani, se va aprinde şi interesul “analiştilor” pentru crimele perioadei actuale. Cam atunci vom fi invitaţi şi în arhive, ca sa aflăm cine a împiedicat eliberarea României după 1989.
G.G.: Si totuşi, ce s-a întâmplat în “Revoluţia” din 1989?
I.R.: Cea din 1989 a fost confiscată. Ştie toată lumea cum, de cine şi de ce. Cea din 1990 a fost trădată. Puţini ştiu cum, de cine şi de ce. Am luptat împotriva acestui furt şi a acestei trădări – cu efecte catastrofale asupra destinului României – şi am scris suficient. Ultimul meu gest este darea în judecată a marilor vinovaţi. Am depus un dosar enorm la procuratură (în cadrul anchetelor conduse de generalul Dan Voinea) – în susţinerea plângerii mele, legate de evenimentele din Piatra Neamţ (1990). Au inceput audierile martorilor. Dar ancheta merge greoi. Revoluţia începută în 1989 a agonizat şi s-a stins, în timp ce mulţi se intrebau retoric ce s-a întîmplat în decembrie, în loc să continue treaba începută atunci. Azi încă se consumă tacit acest eşec monumental, o ruşine de care naţiunea română nu se va putea spăla câteva secole.
G.G.: Exista un post-comunism în România, sau rămânem in neo-comunism?
I.R.: Nu sunt pasionat de terminologie. Deşi ştiu că e folosită eficace de “Ministerele Adevărului” (Orwell). Concentrându-ne pe sintagme (“comunism”, etc.) vom lăsa să ne scape din mână criminalii, travestiţi (transformaţi cameleonic) în capitalişti. Dar degeaba am alertat din 1990 opoziţia (PNL, PNŢ) că susţine teze şi acţiuni perfect convenabile tovarăşilor neo-patroni. Nu i-a intersat. Aveau alte agende (de recuperat nişte vile şi moşii – CU ORICE PREŢ). Cine are nevoie acum de stabilitate capitalistă pentru a-şi exploata liniştiţi prada? Foşti tortionari şi jefuitori îmbogăţiţi. Ei vor înnăbuşi în sânge orice revoltă populară a celor dezmoşteniţi, invocând legalitatea şi proprietatea. Şi asta pentru că “elita” anticomunistă care a monopolizat arena izolând într-un con de umbră luptătorii fară arme de marketing- nu a înţeles că întâi se duce la capăt o revoluţie şi apoi se poate trece la “normalizare”. “Fără violenţă” au ţipat poeţii dizidenţi în 1990. Si aşa a fost. Dacă nu se confiscă avuţiile acaparate în aceşti 16 ani prin şmecherii, de clica securicomunistă, nu se face decât operetă anticomunistă. Dar eu nu am reuşit să conving nici un partid să-şi asume o platformă justiţiară fermă, apărând populaţia dezmoştenită- şi trimisă direct în braţele Vadimo-Ilieşti.
G.G.: România a declarat că o să impună din acest an vize, etnicilor români din Basarabia. Acelaşi lucru va fii valabil şi cu etnicii români din Nordul Bucovinei, Herţa, Bugeac. Cui serveşte acest reînnoit apartheid al României, contra altor români?
I.R.: Nu ştiu cât e de adevărat că Occidentul ne-a impus părăsirea Basarbiei şi Bucovinei – ca o condiţie de integrare. Posibil. Dar asta nu justifică nesimţirea unei generaţii care va ramâne în istorie ca trădătoare. Si nici ştergerea creierelor practicată pe ambele maluri ale Prutului – nu va fi o scuză, la scară istorică. Păcat de sufletul celor cazuţi pe frontul de est, păcat şi de plăieşii jertfiţi de Ştefan – pentru ca stranepoţii lor, mondializaţi subit, să ceară în genunchi dispariţia autonomiei României. Neamul românesc trebuia să găsească o ieşire în chinga dintre talpa represivă rusă (lovind din est) şi noul mercantilism (pragmatism) – lovind din vest. În numele “integrării”, noii stăpâni ai României se vor înţelege cu banda dinăuntru şi nu ne vor lasă să facem Procesul Comunismului.Trebuia măcar să cerem garanţii Europei că ne va respecta dreptul de a ne extirpa cangrena (sau chiar că ne va ajuta să o facem)- înainte de a se întinde şi la alţii. Dar cine să o facă?
G.G.: Un proverb românesc spune ca mai devreme sau mai târziu adevărul va ieşi la suprafaţă. Când credeţi ca va ieşi la suprafata Holocaustul Comunist din România/Moldova, care este parte marcantă din cei peste 1,000,000 de oameni ucişi de către comunişti, de la incepţia Partidului Comunist şi până în prezent (Cartea Neagra A Comunismului)?
I.R.: De ieşit, adevărul a ieşit parţial şi va mai ieşi, umplând poate mii şi mii de cărţi şi baze de date. Dar vă întreb eu: când va mai ieşi la iveală genul de români (oameni în general) care să citească cu interes aceste informaţii şi să acţioneze în consecinţă?
G.G.: Mulţi români din SUA/Canada care au venit în Nord-America exclusiv pentru motive economice (unii chiar din aparatele Securităţii şi al Comitetului Central), sunt nepăsători faţă de necesitatea cunoaşterii atrocităţilor comuniste din Ţară. De ce ar trebui totuşi să le pese?
I.R.: E greu să distingi părăsirea din motive economice de contestarea politică. Mulţi oameni oneşti nu au mai putut respira aerul fetid al Tranziţiei. Eu m-am întors acasă de 5 ori în ultimii 16 ani – în speranţa că voi participa la reluarea luptei. Şi a trebuit să plec din nou, de fiecare dată, dezgustat, revoltat, turbat – pentru a mai câştiga nişte bani – altfel decât lucrând în plasa lor murdară. Nepăsarea are deci cauze. Ele trebuie înţelese pentru a fi tratate. M-am gândit mult la cum ar trebui procedat pentru a sensibiliza românii la procesul distrugerii ţării lor. Am şi nişte idei, nişte proiecte. Dar ar trebui să fim mai mulţi, să formăm un curent – pentru a nu ne irosi în eforturi sterile.
G.G.: Alţi români, se declară ‘apolitici’, specificând că ei caută numai ‘Împărăţia Cerului’ – în special în unele curente neo-protestante fundamentaliste. Se poate ajunge la Împărăţia Cerului întorcând capul în partea opusă a atrocităţilor comise de comunişti (inclusiv faţă de unele curente neo-protestante)?
I.R.: Apolitismul e o ipocrizie, care a făcut mult rău şi care mă revoltă. Un eufemism pentru egoism, automulţumire şi nesimţire. E obligat cineva să ne clădească o lume corectă (inclusiv Isus Cristos)? Cine doreşte să profite de avantajele şi atmsofera unei societăţi structurate just, în care munca şi calitatea să fie recunoscute şi stimulate – trebuie să contribuie ei la stabilirea regulilor faste ale jocului. Ţineţi minte şi proverbul românesc: “Dumnezeu iţi oferă, dar nu îţi bagă cu de-a sila-n sac”? Cu privire la intelectualii ‘apolitici’ (pentru că sunt şi din aceştia destui): la începutul anului 1990 am fost refuzat de intelectualii pe care-i invitam să se implice în organizarea rezistenţei – în numele pasiunilor lor profesionale. Între timp s-au aranjat binişor, formeză o adevărată ‘opozantură’, plătită să latre din când în când, fără a muşca. M-am stăpânit atunci să-i intreb: dar eu şi alţii implicaţi “în stradă” nu aveam dreptul la a-ne împlini cariera şi conturile de bancă, în loc să le facem zob – într-o luptă pierdută din lipsă de combatanţi? O fac acum. Acuz! De aceea nu sunt simpatic multora. Important, ca să apară o luptă adevărată e să se afle că avem soldaţi, dar sunt conduşi de falşi generali.
Interviu consemnat de Gabriel Teodor Gherasim, New-York, 2008 (fragment)
Sursa: CERTITUDINEA
Blog: Sevaciclon