Portalul :: Sindical

                 Acasa > Articole > Arhiva de Presa 1997 > Sindicalismul de parada
Sindicalismul de parada
Data 22/10/2010 16:07  Autor admin  Accesari 879  Limba Global

Luni, 22 septembrie 1997


Sindicalismul de paradă


Sindicatele din România de-abia îşi mai trag sufletul

 

Din când în când, ca un fel de tresărire dictată de orgoliu sau, pur şi simplu, de teama de a nu fi date uitării, sindicatele (adică marile centrale sindicale, cum le place să se numească Alfa, CNSLR-Frăţia, Blocul Naţional Sindical, Confederaţia Sindicatelor Democratice) pun la cale câte o „întâmplare sindicală“, dovadă că există, încă, şi se bat pentru apărarea drepturilor salariaţilor. Întotdeauna şi, în ultimul timp, cu atât mai mult, sindicatele din minerit au făcut notă aparte. Deşi, Cartelul „Alfa“ are printre federaţiile ce-l alcătuiesc şi o grupare sindicală a minerilor.

Aşadar, la intervale de timp dictate de subiective aprecieri ale liderilor sindicali, confederaţiile sindicale caută un prilej sau altul pentru a se mai vorbi despre ele. Aşa cum recent s-au petrecut lucrurile, când o înaltă personalitate a mişcării sindicale mondiale s-a aflat la Bucureşti. Un asemenea prilej nu putea fi pierdut. O întâlnire a câtorva lideri naţionali cu primul ministru şi cu alţi câţiva înalţi funcţionari guvernamentali, şi încropirea unei dezbateri nu putea decât să prindă bine, să lustruiască atât imaginea premierului, a Guvernului şi chiar a liderilor sindicali, care (vezi, Doamne!) sunt în permanent contact cu Guvernul, partenerul lor social cel mai important. ªi, la urma urmei, de ce nu s-ar demonstra organismelor internaţionale că atributele democraţiei (şi sindicatele ocupă într-o asemenea serie un loc privilegiat) nu numai că există la noi cu toată gama lor, dar şi funcţionează impecabil. Cu atât mai mult, cu cât, cu un asemenea prilej, premierul (el însuşi fost lider sindical) a ţinut să precizeze că, de când actualul Guvern e condus de domnia sa, colaborarea, dialogul cu sindicatele au fost fapte ale normalităţii, nicicând atinse la asemenea nivel de legătura sindicatelor cu guvernele precedente. La rândul lor, guralivii lideri sindicali (ca să dovedească, o dată în plus, solida democraţie ce fiinţează în această privinţă) au făcut şi unele observaţii critice. Impresia, nu mai încape îndoială, a fost copleşitoare.

Ce se întâmplă însă în realitate? Sindicalismul, la noi a ajuns unul de operetă. Reacţiile lui, de fapt, ale centralelor sindicale, au ajuns un fel de „protest de ochii lumii“ care, cum e şi normal, nu mai impresionează pe nimeni şi, în care, de asemenea, nici cei mai aprigi sindicalişti nu mai cred. Se tot aude - de pildă, sare câte un lider şi declară, că perioada de graţie acordată de sindicate Guvernului a expirat. De acum, gata, mişcările sindicale îşi vor spune cuvântul! Însă, nu imediat, ci cam pe la jumătatea lunii octombrie. De ce atunci şi nu acum, e greu de ştiut pentru altcineva decât cei care conduc astăzi destinul sindicalismului nostru. N-ar trebui apoi uitat că de prin primăvară sindicatele o tot ţin cu asemenea „ameninţări“ şi „ultimatumuri“. Ce se întâmplă în realitate e, cred, limpede, pentru toată lumea. E un fel de ridicolă şi amuzantă ameninţare a celui neputincios strivit de forţa brutei şi care înainte de a-şi da ultima suflare încearcă o „bărbătească sfidare“, strigând sugrumat: „ia-l de pe mine, că-l omor!“

După un asemenea scenariu, atât BNS cât şi CNSLR-Frăţia au declarat că „aşa nu mai merge“, adică aşa cum se derulează politica economică şi socială a Guvernului care ia decizii haotice în asemenea privinţă, şi la jumătatea lunii octombrie vor ieşi în stradă. Cu ce efect? Nu e dificil de anticipat de pe acum. Între timp, spre deruta deplină a marilor sindicalişti, au apărut zvonuri legate de o posibilă fuziune între CNSLR-Frăţia şi CSDR (confederaţia care l-a avut drept lider pe Victor Ciorbea, venit cu arme, cu bagaje, în numele „democraţiei sindicale“ de la CNSLR-Frăţia). Motivul? Noua lege a sindicatelor recunoaşte numai reprezentativitatea la nivel naţional pentru eventuale negocieri cu Guvernul, şi, deci, doar confederaţiile CNSLR-Frăţia, Alfa şi BNS. ªi ar mai fi un motiv (dezminţit ulterior de actualul lider al CSDR) - relaţiile tot mai tensionate dintre fostul şi actualul lider al acestei confederaţii (Victor Ciorbea şi Gelu Colceag). Ba, se mai aude şi de o altă fuziune între Alfa şi BNS.

Prinse, aşadar, de febra schimbărilor (doar ăsta este suportul moral, politic, social, economic şi psihic al întregii noastre existenţe la ora actuală) sindicatele şi-au pierdut şi menirea, şi puterea, dar şi elanul de a întreprinde ceva, de a-şi spune cuvântul în această aberantă transformare şi reformă patronate de Guvernul român. S-a spus, la un moment dat, că a luat fiinţă la nivel naţional un organism extrem de important, cu atribuţii complexe şi pentru sindicate în ceea ce priveşte procesul de reformă. Un asemenea organism tripartit (Guvern, Patronat, Sindicate) poartă denumirea de Consiliul Economic şi Social. Mi se pare imprudent şi de-a dreptul imoral să întreb ce se întâmplă cu acest organism, ce contribuţie au celebrele noastre centrale sindicale la activitatea (dar există vreuna) acestuia?

N-aş vrea să par ridicol, dar care este situaţia şi statutul sindicatelor (pe care teoretic se bazează confederaţiile cunoscute) din întreprinderi? Cât de ferm şi de motivat a apărut cuvântul lor în campania de lichidare a unor agenţi economici iniţiată de Guvern? Dar în cazul instituţiilor şi agenţilor economici neintrate încă în asemenea jocuri?

Din păcate, prin felul în care îşi gândeşte propria sa acţiune mişcarea sindicală a pus umărul la propria ei dizolvare. Talentul nostru de a crea forme fără acoperire reală nu se dezminte nici în cazul lor. E din ce în ce mai evident că sindicalismul românesc de-abia îşi trage sufletul, aflându-se la un pas de extincţie. Inutile declaraţiile încruntate din când în când, pe care le fac liderii sindicali, neputinţa lor a devenit nu numai evidentă, ci şi cronică, iar ameninţările cu ieşitul în stradă sunt nimic altceva decât semne ale impasului în care se află, vecin cu dispariţia organizaţiilor lor ca instituţii democratice.

Mihai Cernat

 

Nu este nici un comentariu.