Portalul :: Sindical

                 Acasa > Un manifest tulburător al chirurgului Florin Chirculescu pag 3

PROBLEMELE ROMÂNEŞTI

Problema pachetului de asigurare de bază este cheia sistemului nostru de sănătate. Care este oferta statului sau/şi a caselor de asigurări pentru acest pachet? Este oare o ofertă 0, ca în USA, ceea ce implică să plăteşti foarte mult? Este o ofertă completă, ca în Marea Britanie, dar care te obligă să aştepţi? Este oare o ofertă „mutuală”, de tip francez, la care 82% din pacienţi plătesc asigurări suplimentare, în condiţii de 11% din PIB direcţionaţi către sănătate?

Răspunsul corect pe care o să ţi-l dea decidentul român (fără să mintă!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de când decidenţii se feresc ca de dracu să stabilească plafonul ofertei de bază. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât să stai de vorbă cu medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiaşi bani, să beneficiezi şi de operaţii pe cord deschis? Vei primi un pachet de bază pentru un salon curat, de cel mult două persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsă de locuri?

De ce nu ştim care este valoarea pachetului de bază? Foarte simplu: pachetul de asigurări de bază este elementul de negociere critic, care permite statului român să vândă o afacere de 5 miliarde de dolari anual unor societăţi de asigurări care, spre deosebire de alte ţări europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiţii publice. Dacă, tu, pacient român, ai avea de făcut o afacere, ai proceda la fel ca societăţile de asigurări. Ai stabili abia după cumpărare pachetul minim de servicii, iar acesta va fi extrem de scăzut, astfel încât să poţi să-ţi taxezi clienţii în vederea obţinerii unui profit maxim, pe o investiţie publică distrusă în mod sistematic, în acelaşi fel în care au fost abandonate alte industrii şi întreprinderi româneşti. Totodată, ai lansa tot soiul de fumigene pe piaţă, legate de calificarea medicilor şi de plata lor, astfel încât să-i salarizezi cât mai jos pentru că, nu-i aşa, legea română îţi permite profit fără ca tu să-ţi asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligă să concurezi pentru pacienţi, statul român nu te obligă să-ţi ridici contribuţiile prin propriul tău efort, statul român doreşte doar să facă un cadou asiguratorilor pentru că el, statul român, se doreşte incompetent.

Numai că voi, pacientul şi medicul român, vă aflaţi la celălalt capăt al afacerii. Şi vă mai paşte, pe amândoi, încă un set de cheltuieli de care habar n-aveţi. Pe lângă pachetul de bază pe care Ministerul Sănătăţii şi CNAS nu au catadicsit să-l facă public, statul mai are un as în mânecă la vânzare: costurile per serviciu medical. Vă reamintesc ce am spus mai sus: CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu plătească toţi pacienţii şi ca să subevalueze fiecare caz rezolvat... Ce anume le permite acest lucru?

Absenţa standardelor de cost. Nici o structură responsabilă cu sănătatea nu a fost interesată în ultimii 22 de ani de o operaţiune economică elementară: stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacă o apendicită banală costă efectiv, să zicem, 1000 de lei, nimeni n-o să împiedice un decident să stabilească, în absenţa unor standarde de cost, că ea nu costă decât 900 de lei şi să nu-ţi dea ţie, pacient, doar această contravaloare, pretinzând că restul până la 1000 îţi sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau că ar trebui să ţi-i recuperezi chiar de la medic.

Pentru cine nu mă crede, să întrebe Ministerul sau CNAS: cât costă o arteriografie, să zicem, la Iaşi? Dar la Bucureşti? Există diferenţe de preţ? Dacă da, de ce? Realitatea este că absenţa standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului.

Absenţa standardelor de cost mai este „bună” la ceva: în absenţa lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau casă de asigurări, poate să pretindă că protocoalele de diagnostic şi tratament sunt valide în ţara noastră şi că este doar vina medicilor că nu au fost introduse încă. Dar, ce te faci dacă afli că respectarea protocoalelor are costuri prea mari faţă de câţi bani catadicseşti să dai (investeşti) în sistem şi că tu, stat, sau casă de asigurări, nu ai puterea financiară de a le susţine?

Vei introduce... lista de aşteptare, asta vei face. Vei introduce lista de aşteptare specifică sistemelor naţionale de sănătate, chit că tu ai pretenţia să te numeşti societate privată de asigurări. Şi atunci, ne întrebăm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât decidenţii?

 

CONSIMŢĂMÂNTUL PROPRIU-ZIS

Aşadar, ce vă doriţi? Un sistem bazat pe asigurări, care va presupune mai mulţi bani scoşi din buzunar, sau un sistem naţional de sănătate, care presupune liste de aşteptare? Veţi dori un sistem de asigurări care, în peisajul românesc se pretează extrem de uşor la cartelizare şi la umflarea preţurilor, sau un sistem naţional care, prin monopolul său şi prin obiceiurile pământului, se asociază cu politica de achiziţii la nivel înalt prin comision?

Indiferent ce ai dori, însă, şi indiferent ce opinii ai, nu uita că sănătatea nu are culoare politică. Şi nu face rabat de la următoarele întrebări simple, la care orice politician va trebui să-ţi răspundă:

1) Ce pachet de bază îmi oferi, ca să ştiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?

2) Vrei să-mi oferi un sistem public de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?

3) De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât să ştiu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?

4) De ce nu-mi explici ce înseamnă un sistem naţional de sănătate şi de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce ţări precum Marea Britanie şi Canada se bazează pe un asemenea sistem?

5) De ce nu-mi plăteşti doctorii aşa cum sunt plătiţi oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece din ţară şi să mă trateze la mine acasă şi peste câţiva ani, fără ca eu să recurg la alte expediente?

6) De ce refuzi să aloci serviciilor de sănătate măcar 7% din PIB?

7) Dacă vei aloca 7% din PIB sănătăţii, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea asta?  

Ei, bine, dacă tu, politician, o să-mi răspunzi vreodată la aceste întrebări fără să te refugiezi în termeni tehnici şi în justificări stupide, poate că am să semnez acest consimţământ informat – dar dacă nu....

Ei, bine, dacă nu, eu o să te întreb mereu:

- Tu chiar îţi propui să ai grijă de sănătatea mea, sau te interesează doar votul meu?

Iar când o să te întreb asta, o să-ţi aduc aminte că peste nu mai mult de 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau un ziarist, îţi va tipări portretul în cărţile de istorie şi în articole... Şi după ce-o să-ţi aduc aminte asta, o să-ţi mai spun aşa:

- Azi, s-ar putea să mă fraiereşti ca să te votez – dar mâine, ce-o să vrei să scrie sub portretul tău?