Portalul :: Sindical

                 Acasa > Un manifest tulburător al chirurgului Florin Chirculescu pag 2

Revenind la discuţia cu autorii legii retrase de pe piaţă, propusesem atunci organizarea unui grup de profesionişti (specialişti în sănătate publică) care să discute care este varianta de sistem care se adaptează cel mai bine la realitatea noastră socio-economică. Toată lumea a fost de acord, numai că până la urmă, grupul de lucru a fost alcătuit doar din cei doi specialişti ai administraţiei prezidenţiale. În plus, principiile cu care fuseseră de acord în ce priveşte casele de asigurări s-au dovedit a fi apă de ploaie. Ei nu discutaseră despre capitalism, ci despre bişniţa românească standard. Ei ne vindeau cafea şi ţigări la suprapreţ şi ne explicau cât de bine o să ne fie.

La scurt timp după aceste discuţii, am avut prilejul să discut cu o profesoară de sănătate publică neimplicată în dezbatere. Cu acea ocazie , ea m-a întrebat aşa:

- De ce crezi tu că doar societăţile de asigurări reprezintă soluţia pentru România?

I-am furnizat argumentele de mai sus, dar profesoara a clătinat din cap:

- Oare un sistem naţional de sănătate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o ţară săracă, oamenii au venituri scăzute, eu cred că asta este soluţia pentru România.

Sigur m-am schimbat la faţă – un sistem naţional de sănătate nu-mi aducea aminte decât de situaţia pre ’89, nu-mi sugera decât eşecurile socialismului, un alt tip de monopol etc. Simţindu-mă, profesoara m-a întrebat:

- Tu crezi că la noi, acum, cu existenţa CNAS, avem de-a face cu vreo diferenţă faţă de sistemul de dinainte de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem naţional de sănătate, numai că el beneficiază de cosmetizarea şi costurile suplimentare denumite CNAS. Şi, ca să nu mă mai acuzi de socialism, a adăugat, te rog să reflectezi la sistemul de sănătate britanic. Englezii au sistem naţional. Ţi se pare că merge prost?

Pe vremea aceea nu ştiam decât că Marea Britanie oferă salarii dintre cele mai bune pentru medici. Această realitate a fost suficientă ca să mă gândesc mai atent la ce înseamnă un sistem naţional de sănătate. Cu acea ocazie , am aflat că şi canadienii, de pildă, se bucură de un sistem similar.

 

CE SISTEM DE SĂNĂTATE NE DORIM?

De fapt, cu această întrebare ar trebui să înceapă argumentaţia pro şi contra, pentru că, după cum am spus, nu există un sistem perfect de sănătate. Şi, pentru că ne aflăm, totodată, în faţa unui consimţământ informat, care consimţământ informat este sancţionat politic prin vot, ar trebui să ştim măcar care sunt costurile şi beneficiile diferitelor sisteme de sănătate.

Vom discuta despre doi „poli sanitari”. Pentru că legea retrasă în ianuarie se inspirase, iniţial, pe un model american, o să începem cu un rezumat al felului în care pacientul plăteşte în USA.

În USA, serviciile medicale sunt în totalitate private. Dacă nu eşti asigurat, vei beneficia doar de tratamentul urgenţelor majore, şi asta, pe o perioadă limitată de timp. Dacă nu eşti asigurat şi ai nevoie de medic pentru o problemă serioasă, ai varianta de a face un împrumut ca să ieşi din impas. Dacă vrei să te asiguri, fii sigur că vei avea de plătit, lunar, o grămadă de bani. Iar dacă doreşti să fii tratat de o somitate în domeniu, te costă suplimentar de te usucă.

Ei, bine, în ciuda faptului că USA vehiculează în sănătate aproximativ 16 % din PIB şi în ciuda faptului că la ora asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveşte know-how-ul şi organizarea (dar şi salarizarea medicului!), sistemul de sănătate american în ansamblu are carenţele sale. Iată un singur exemplu: a treia cauză de mortalitate pe teritoriul american este infecţia, iar infecţia este un marker de mortalitate al ţărilor în curs de dezvoltare.  

Aşadar, un sistem de sănătate care să se asemene cu cel american ar presupune: contribuţii ridicate pe care nu le pot plăti toţi cetăţenii, la care se adaugă plăţi suplimentare pentru serviciile speciale. Atenţie: intrarea în sistemul unei case de asigurări presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru că nu există casă de asigurări care să acţioneze din altruism şi care să te aştepte cu braţele deschise, indiferent de starea sănătăţii tale. În context, casele de asigurări private sunt obligate, prin natura jocului financiar, să te consulte la includere şi periodic, astfel încât contribuţiile pe care le vei plăti vor fi deosebite, în funcţie de riscurile pe care le prezinţi. Un pacient de 30 de ani, nefumător, fără probleme de sănătate aparentă, care practică sport de trei ori pe săptămână, va plăti mult mai puţin decât un pacient de 75 de ani, diabetic, cu hipertensiune şi cardiopatie ischemică.

Să reţinem acest aspect şi să-l transferăm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sănătate, dar cu mult mai sărac decât pensionarul american, va fi obligat să plătească (logic!) o contribuţie mai ridicată decât un pacient activ. Totodată, la includerea într-o casă de asigurări, va avea de plătit consultaţiile prin care se stabileşte cât de bolnav este şi, implicit, nivelul contribuţiei. Să mai adăugăm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamănă cu pacientul român din 2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multă patologie asociată, deci mai costisitor. Oare este suficientă media de 250 de euro pe an pentru a susţine într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sănătatea publică românească nu poate susţine? Cum vor face casele de asigurări beneficiile la care le dă dreptul legea, cu pacienţi mult mai costisitori, dar mult mai săraci decât în sistemul-mamă? Oare americanii îi asigură pe... homeleşi?

Cu alte cuvinte: mai putem să vorbim de un sistem public de sănătate?

La polul opus se află sistemul britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiază de un sistem naţional de sănătate, prin urmare, orice cetăţean se poate considera acoperit când are nevoie de medic. Dar, reprezintă sistemul britanic, sau cel canadian, garanţia că pacientul român va căpăta satisfacţie? Care este costul acestei asigurări cvasitotale?

Costul este... timpul. Timpul, adică lista de aşteptare. Lista de aşteptare de luni de zile, ba chiar mai mult, pentru operaţii, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la specialist etc. Urgenţele nu au listă de aşteptare dar, să nu vă imaginaţi că urgenţa va fi examinată deîndată la camera de gardă. Iată un singur exemplu. Pacientă, gravidă, la termen. Încep „durerile facerii” şi se adresează unui spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internăm decât începând de la dilataţie 6.” (Dilataţia completă este 10, iar travaliul începe în condiţii de dilataţie 0, ca să simplific.) Pacienta locuia departe de spital, aşa că decide să aştepte până la dilataţie 6 în parcul din apropiere. După vreo oră, se rupe apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardă. Răspunsul (foarte politicos) a fost: „Aveţi dilataţie 3. Nu vă internăm decât de la dilataţie 6.”

Aşadar, iată că pentru a asigura egalitarismul în faţa unui sistem care nu poate plăti la nesfârşit, apar altfel de costuri, care nu se concretizează în bani, ci în timp de aşteptare. Oricum, britanicii nu par foarte deranjaţi de acest sistem: practic, doar 11% dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în două viteze, iar dacă dintr-un motiv sau altul consideri că nu vrei să intri pe lista de aşteptare, plăteşti suplimentar acelor societăţi care, dintru bun început şi-au asumat riscurile de a intra pe piaţă, fără sprijin de la stat şi fără ca statul să le preia funcţiile şi datoriile generale ale întreprinzătorilor.   

Între cei doi poli există varii metode de asigurare, pe care le puteţi studia aici: http://medlive.hotnews.ro/harta-asigurarilor-de-sanatate-europa-versus-romania.html. Dintre toate exemplele de pe hartă, m-aş opri asupra Cehiei. Cu un sistem sanitar care primeşte 7,2% din PIB, Cehia a reuşit să ofere un pachet de asigurare de bază într-atât de copios, încât doar 0,1% din populaţie se asigură suplimentar. Ei cum au reuşit performanţa asta? Să fie imposibilă pentru noi?

Continuare ...